Despre Elveția umblă vorba, date fiind prețurile, că … ”mai bine în Grecia”. Mai ales că, deși mai posedă și ei pe ici pe colo niște șezlonguri, elvețienii nu au insule. Iar mare nici atât.
Mitul turistic al Elveției nu rezistă dacă ne raportăm la suprafața țării – 41.285 kmp – mai puțin decât fiecare dintre regiunile istorice românești luate în parte și doar dublu față de Camera Notarilor Publici București al cărei obiect de activitate acoperă 20.678 kmp.
Prin comparație, oricâte corijențe am fi avut la geografie, noi, băștinașii din București, stăpânim relaxat o listă consistentă de denumiri notorii de pe micuța hartă elvețiană: Zurich, Neuchâtel, Geneva, Basel, Berna, Davos, Laussanne, Interlaken, St. Moritz, St. Galenn, Montreux, Locarno și încă alte câteva (zeci), fiecare având pe blazon câte un rol de excepție în istorie, în finanțe, în diplomație sau în filmele cu James Bond. Bașca în TURISM căci despre asta voiam să zic: cum oare am putea vizita cât mai multe dintre aceste obiective elvețiene cu doar un concediu pe an?
Aici intervine opțiunea menționată în titlu.
Lucerna este și ea o denumire de care fiecare român a auzit, chiar dacă cei mai mulți o asociem de regulă cu trifoiul și zootehnia. În speță mă refer nu la utila plantă furajeră, ci la localitatea care în limba domnului Macron se numește ”LUCERNE”, motiv pentru care voi folosi în continuare denumirea germană ”Luzern ”.
Precizez că în materie de turism sunt adeptul identificării UNICATELOR, adică al obiectivelor care, neavând echivalent, ar putea rămâne mai bine fixate în vulnerabila mea memorie.
LUZERN este un oraș germanic tipic din care nu lipsește ”orașul vechi” plin de case medievale în care se desfășoară un comerț marcat de șabloanele brandurilor globaliste. Fix ca la Viena, la Munchen ori chiar la Sibiu, doar că austriecii, nemții ori sibienii de pe străzi sunt elvețieni. Nu insist, sunt aspecte minunate, este inevitabil să le descoperiți singuri și probabil să le si uitați când veți vizita următorul burg, din aceeași categorie.
Mult mai greu de uitat este în schimb castelul ”Gütsch” construit cam odată cu Peleșul regilor români și care impresionează iremediabil prin arhitectura amestecată gotică și de început de secol XX. Nefiind doar castel ci și restaurant și hotel, vă puteți chiar găzdui acolo, mai ales că încă nu l-au cumpărat chinezii. L-au cumpărat niște ruși.
Așa cum o vizită la Paris te obligă sa urci în Turnul Eiffel cu lifturile alea hodorogite și destul de unsuroase, cunoașterea LUZERN-ei presupune ”escaladarea” pentru un prânz pe terasa castelului de unde perspectiva orașului este FOR-MI-DA-BI-LĂ.
Și, apropo de ascensoare, de la nivelul orașului până la castel am urcat din greșeală folosind un fel de lift sofisticat gen ”Star Wars” care mergea cu biletul obișnuit al ”itebeului” din Luzern, remarcabil gen de cadouri cu care experții elvețieni în ale turismului își mituiesc oaspeții – tot felul de bilete sau abonamente cu reduceri de preț de până la 50 % și care sunt utilizabile pe orice mijloc de transport (și pe trenuri și pe diversele telecabine etc). Plus satisfacția pe care o ai, mai ales la vârsta când se numără comorbiditățile, de a bifa la sfârșitul zilei ca ai ”urcat” hăt până sus la Castel.
Cam la fel am ”urca în Alpi” până la 2100 m. Ascensiunea a început lin de la debarcaderul ”central” al orașului cu un vapor șarmant pe râul Reuss, obositor de albastru și a continuat într-un vehicul care seamănă cu un teleferic, dar de fapt era un trenuleț care te duce în 30 de minute până aproape de vârful muntelui Pilatus. Acolo există – logic – un restaurant care seamănă cu cel de la Clăbucet Sosire, iar întoarcerea în oraș se face cu două rânduri succesive de telecabine.
Vizitarea orașului propriu-zis ocupă cel mult alte două zile. Recomandabil ar fi să începeți cu vizitarea celor două poduri medievale făcute DIN LEMN și împodobite cu picturi care aduc cumva cu icoanele românești. Cel mai important este cel denumit Podul Catedralei (Kapellbrücke) întrucât se învecinează cu un misterios așezământ iezuit. Mai ales dacă sunteți cu copiii, în imediata apropiere aveți de vizitat și un străvechi turn zis ”de apă” care împreună cu câteva ziduri cu creneluri fac parte din sistemul de apărare medieval și seamănă – pentru cunoscători – cu scenografia jocurilor Warcraft.
Desertul trebuie sa fie vizitarea Monumentului Leului (Löwendenkmal). Este de neimaginat să treci prin Lucerna și să nu vezi Leul – un basorelief imens cioplit în stâncă și care înfățișează un leu despre care toți nepoții Mioriței zic că ar fi adormit deși mie mi-e foarte clar că a murit în luptă și zace pe un scut, cu o suliță frântă înfiptă în el. Găsiți poze din belșug pe Internet, dar emoția absolută nu o veți simți decât acolo, față în față cu leul ”adormit”. La fel ca Papa, regele Franței Ludovic al XVI lea (soțul Mariei Antoaneta care nici ea nu știa prețul pâinii) a avut o ”gardă elvețiană” ai cărei membri au murit fie în luptă, fie executați.
În 1792 Franța trăia de 3 ani feeria Revoluției, iar populația trecuse decisiv de partea ghilotinei care funcționa la parametrii maximi, în numele progresului, cu care nu te pui. Doar elvețienii din jurul regelui au considerat că trebuie să își respecte angajamentul luat. Vorba aia: ”niște mercenari”! Anul viitor vor fi comemorați 230 de ani de când niște ostași elvețieni au refuzat să folosească expresia ”a întoarce armele”.
Lucerna are și un centru cultural dotat cu o sală de concerte celebră. Nu am reușit să o accesez, dar cred ar fi tare bună pentru o adunare generală dacă se nimerește între două valuri de pandemie.
Dar pe lângă aceste obiective unicat care ocupa cam 4 zile, Lucerna oferă și avantajul de a fi în centrul Elveției. Dacă ajungeți acolo cu autoturismul propriu (de la Viena încă 800 km) Luzern este legată prin autostrăzi cu toate orașele elvețiene semnificative si MAI MULT DE O ORĂ nu aveți de făcut în oricare direcție.
Și mai bine este dacă lăsați mașina acasă si aterizați la Zurich utilizând un avion convenabil ca orar (cam greu deoarece multe curse dinspre România au escale bizare prin țări precum Polonia, Olanda sau Franța). De pe aeroportul Zurich spre Luzern pleacă la fiecare 30 de minute câte un tren, iar drumul durează cam o ora. O ORĂ ! Tot O ORA durează la ei orice cursă cu trenul din Luzern dacă vrei sa ajungi în capitala Berna ori în metropola diplomatică Geneva sau în orașul magic Basel în care cu tramvaiul 10 ajungi în Franța și cu tramvaiul 7 in Germania (orașul străbătut de Rin fiind situat fix in punctul comun de frontiera al celor trei state).
Insist! Din gara ”centrală” Luzern (care, incredibil, e chiar in centru, ca și debarcaderul deja menţionat) pleacă trenuri la fiecare 50 sau 60 de minute spre orice direcție iar drumul durează o oră. Hotărât lucru, elvețienii stau bine cu ”infrastructura” și nici cu HORECA nu o duc rău. Noi i-am putea eventual concura în alte domenii în care Reforma noastră e mai dinamica – ”sănătatea” și cu ”educația” – mai ales că ei nu sunt membri UE, deci nu primesc bine-cunoscutele miliarde.
Am amintit mai sus despre elvețieni dar aș adăuga o observație. Nu doar ca sunt toți politicoși și amabili. In plus, îți lasă impresia că sub acoperire sunt chiar agenți de turism calificați, gata sa te îndrume, să te sfătuiască si să te întrebe zâmbitori dacă te simți bine in țara lor. Obișnuit fiind cu privirile încruntate, normal ca am rămas cu suspiciunea că este vorba de încă o conspirație.
Mihai Marian Eftimescu, notar public