O frumoasă surpriză din Serenissima cetate este ascunsă în Dorsoduro, în Palazzo Vernier dei Leoni. Deși legenda spune că un leu a fost ținut cândva în grădină, este foarte probabil ca numele faimosului Palazzo, o clădire neterminată, datând de la 1749, să se datoreze capetelor de leu din piatră care decorează fațada la nivelul apei.
Familia Venier, care pretindea descendență din ginta Aureliană a Romei antice (din care erau membri împărații Valerian și Gallienus), se număra printre cele mai vechi familii nobiliare venețiene care, de-a lungul secolelor, a dat Veneției optsprezece procurori ai Sfântului Marcu și trei Dogi.
Din 1910 si până în 1924, palatul și grădina lui au fost reședința marchizei Luisa Casati Amman, o “femme fatale” a anilor nebuni, muză excentrică și model pentru numeroși artiști ai epocii sale și amfitrioană a Baletului Rus. În iulie 1949, Peggy Guggenheim, o altă femeie excentrică și sofisticată a cumpărat palatul și grădina din spatele lui și a organizat o expoziție de sculptură contemporană în grădină.
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Peggy a început să cumpere foarte multe lucrări. “De ani de zile, fără să-mi pot permite, doream să am un bronz de Brâncuși. Eu, care îl cunoșteam pe Brâncuși de șaisprezece ani, nu mi-aș fi putut imagina că se vor ivi atâtea probleme. Era complicat să vorbești cu el despre prețuri și trebuia să te înarmezi cu mult curaj, căci lansa o cifră enormă. Fusesem prevenită, însă nădăjduiam că marea noastră prietenie va facilita lucrurile. Cu toate acestea, când a propus cifra de 4000 de dolari pentru „Pasărea în văzduh“, a urmat o discuție teribilă. Brâncuși era un omuleț minunat, bărbos și cu ochi negri pătrunzători. Era pe jumătate țăran isteț, pe jumătate adevărat zeu. Te fericea prin prezența lui. Era un adevărat privilegiu să îl cunoști. Mie îmi zicea Peghița și-mi povestea că-i plac lungile călătorii.”
Când avioanele germane își încep raidurile asupra Parisului, Peggy Guggenheim reușește să cumpere cu 50.000 de franci, care erau atunci echivalentul a 1.000 de dolari, „Măiastra” de bronz, ce fusese achiziționată de un creator de modă în anul 1912. Dar Peggy își dorea foarte mult „Pasărea în văzduh” și cu greu o cumpără până la urmă de la Brâncuși.
Peggy îi purta o sinceră afecțiune lui Brâncuși, chiar s-a gândit să se căsătorească cu el și, în acest fel, să-l moștenească, dar acest lucru s-a dovedit foarte complicat, Brâncuși păstrându-și totuși principiul de a nu se căsători, iar ea a renunțat la idee.
Brâncuși a sculptat ”Pasărea măiastră” în 29 de variante între anii 1910-1944 ceea ce reflectă locul central în preocuparea sa de a reda ”esența zborului” într-o formă statică. Fascinat de zbor, Brâncuși visa înălțarea sculpturii dincolo de pământ, spre o eternă eliberare.
Ca sursă de inspirație Brâncuși folosește arta populară românească, întoarcerile spre surse primare, susceptibile să fertilizeze creator căutările artei contemporane.
Pasărea Măiastră este considerată regina păsărilor, mesagera zânelor, ființă supranaturală înzestrată cu puteri magice, de o frumusețe unică și cu lumina celestă. Pasărea Măiastră nu este o pasăre oarecare ci este un simbol dintr-un tărâm magic, simbol care tinde către perfecțiune și reflectă aspirația lui Brâncuși către transcendență și spiritualitate.
Cu fiecare versiune nouă, Brâncuși se îndepărtează progresiv de imaginarul folcloric conturându-se progresiv viziunea stilizată, iar forma unică unește picioarele, coada, pieptul umflat si ciocul, singurul caracter figurativ păstrat de la Maiastra, concomitent cu abandonarea anatomiei stricte.
Ciocul larg deschis evocă cântecul ei, care nu răsună decât în singurătate, nefiind adresat muritorilor de vreme era menit să se înalțe cu mult deasupra granițelor lumii. “Am vrut ca Măiastra sa își ridice capul, fără sa exprime prin aceasta mișcare mândrie, orgoliu sau sfidare, ci mișcare integrată în avântul zborului. Ajungi involuntar la simplificare din efortul de a face lucruri adevărate, care să nu fie învelișul pe care îl vedem, ci ceea ce acesta ascunde” spunea Brâncuși.
Întrebat fiind dacă obișnuiește să își lămurească prin desene rezolvările plastice ale unei viitoare sculpturi, Brâncuși a răspuns simplu: „De ce să desenez? Sunt prea multe moduri de a o face. În Evul Mediu nu exista decât o singura cale. Când cineva trebuia să decoreze o carte de rugăciuni, știa cum sa o facă încă de la început. Religia ii impunea ce sa deseneze dar el adăuga sentimentele sale si astfel crea marea artă.”
Sculpturile din seria ”Păsărilor” prezintă un grad de stilizare și sintetizare a detaliilor care diferă de la o lucrare la alta, al căror profil trece printr-o lungire progresivă atingând limita sfidării legilor de rezistență a materiei, până când ating perfecțiunea unui simbol, apt sa urce dincolo de limitele firescului.
Pasărea Măiastră proclamă cel mai limpede românitatea lui Brâncuși, care a transpus in gama majoră a artei culte, simbolul păsării magice ce urca din basmele românești pentru a descinde direct în conștiința modernității planetare.
Păsările lui Brâncuși sunt un triumf al spiritului care comută magic motivul dublei opoziții, a teluricului fașă de transcendent și a transcendentului față de teluric, operând o sublimare a palierului etnografic, prin coborârea în lume a păsărilor cioplite de meșterii anonimi și apoi prin urcușul acestora în zbor.
În semn de omagiu, sculpturile lui Brâncuși au fost găzduite de Peggy Guggenheim, ca piese unice, în cele mai frumoase două camere ale faimosului sau Palazzo, cu vedere la Canal Grande.
După câteva remodelări interioare, în 1951 Peggy Guggenheim a început să-și deschidă pentru public casa și colecția, gratuit, trei după-amiezi pe săptămână, de la Paște până în noiembrie, și a continuat să facă acest lucru până la moartea ei, în 1979.
Vreme de peste 1.000 de ani, principalul magistrat și conducător al Republicii încoronate, ales pe durata vieții, de către un grup restrâns de aristocrați ai Cetății, a fost numit Doge, un titlu italian ce derivă din cuvântul latin ”dux”. În 1797 ultimul doge din cei 120 de dogi ai Serenissimei Republici a Veneției a fost silit să abdice de către Napoleon.
În semn de omagiu venețienii au numit-o pe Peggy Guggenheim ”ultima dintre dogi”.
Așa cum ea însăși ceruse, cu credința că morții și viii, trebuie să se afle în apropiere, L’ultima Dogaressa își doarme somnul de veci în grădina faimosului său Palazzo, veghind cea mai vizitată colecție privată din Veneția pe care sunt sigură că o veți include pe lista vizitelor voastre.
Cristina Tatomir, notar public