Press "Enter" to skip to content

Scrisul de mână, încotro? mai avem oare nevoie de această îndeletnicire?
Martie 2023

Să fie tastatura un pas înapoi, un regres al umanității? Sau dimpotrivă, un propulsor care ajută să ardem etape într-un univers în care timpul se comprimă?

În timp ce pregăteam prima ediție din 2023 a periodicului nostru am aflat că, în fiecare an, la data de 23 ianuarie, se celebrează Ziua scrisului de mână, aniversare introdusă cu scopul de a reaminti lumii necesitatea folosirii scrierii și semnăturii manuscrise și de a evoca frumusețea și unicitatea caligrafiei, considerată astăzi o formă de artă.

Pentru că există calculatoare, tablete sau telefoane mobile, semnătură electronică, pentru că utilizăm email-uri, „sticker-e” și celebrul „emoticon”, scrisul de mână se va transforma oare total în artă, va deveni în curând doar o super-abilitate, o îndeletnicire culturală? Oare vom renunța definitiv la această practică milenară? Hârtia, suportul grafic cel mai frecvent utilizat pentru scrierea documentelor din arhive, va avea soarta papirusului? Stiloul îl va urma pe cel al penei de scris, simbolul heraldic central al emblemei Camerei noastre? Uimirea pe care o simțim în fața unui pergament medieval sau a unei mașini de scris vechi, pe care poate nimeni nu mai știe să o folosească, ne-ar putea cuprinde, odată cu schimbarea timpurilor și a modurilor de a transmite informațiile, și în fața unui act tipărit pe hârtie și semnat de mână, astăzi atât de familiar în arhivele noastre?

În acest amalgam de întrebări deocamdată fără răspuns, provocat de sărbătoarea scrisului, fascinați încă de un obiect care a definit necontenit și în forme materiale variate profesia noastră în lunga sa istorie – actul notarial scris, ne-am gândit să vă propunem o călătorie în vremurile de mult uitate ale instrumentelor de scris și ale suportului dedicat scrierii, două simboluri ale inventivității, creativității și inspirației umane care reprezintă, într-un fel, istoria civilizației însăși. Abilitatea de a scrie și de a citi a fost prima revoluție a spiritului uman și poate una dintre cele mai mari realizări ale omenirii pentru că a permis înregistrarea, conservarea și răspândirea istoriei, ideilor, informațiilor, a noilor descoperiri. Pentru că „amintirile” orale nu puteau „trece” dincolo de câteva generații, nu am fi putut niciodată să știm despre toate aceste invenții și idei colosale dacă cineva nu ar fi descoperit un mod de a le consemna. Întâmplător, sau poate intenționat, apariția scrisului a reprezentat soluția pentru a transmite memoria umană posterității făcând-o, în acest fel, nemuritoare.

Dar care au fost primele instrumente de scris și cum au evoluat de-a lungul timpului? Oamenii au încredințat cuvântul scris unor unelte diverse care s-au perfecționat în funcție de suportul grafic utilizat: de la obiecte folosite pentru a vâna și sculpta (cuțitul, dalta, scalpelul) pentru scrierea în piatră sau metal, stilul din trestie, os sau metal necesar scrierii pe argilă, lemn sau tăblițe cerate, până la ustensile care vor impregna cerneala pe papirus, pergament și, în final, hârtie: pana de pasăre, condeiul și penița metalică, stiloul, pixul sau mașina de scris (dactilografiat).

Omul antic a folosit unealta de vânătoare înmuiată în pigment pentru a lăsa urme pe pereții peșterilor. Desenele rupestre, care atestă primele utilizări ale unor cerneluri, s-au transformat treptat în simboluri sistematizate care reprezentau cuvinte și propoziții, mai ușor și mai rapid de desenat, inscripționate cu ajutorul cuțitului pe lemn și alte materiale care au devenit suport temporar pentru memoria omului: piatra, metalul, ceara, fildeșul, osul, scoarța și frunzele unor arbori.

Chiar dacă n-a fost arsă la început, argila prelucrată, frământată și transformată în tăblițe, cărămizi, obiecte de olărit etc. a păstrat inscripțiile oamenilor antici până în zilele noastre. Descoperirea ei a făcut posibilă existența înregistrărilor portabile și a dus la apariția unor noi tipuri de scriere precum cea prin jetoane (8000-1500 î.Hr.), un sistem de numărare utilizat pentru a înregistra cantitățile de materiale comercializate sau expediate, sau cea cuneiformă din anticul Sumer, acolo unde scribii, cu ajutorul unui stilus din trestie, au lăsat semne în formă de cuie sau ace pe tăblițe de lut. Din domeniul comerțului, scrierea s-a extins în domeniul drepturilor juridice (vânzarea-cumpărarea de bunuri, contracte de muncă, dispoziții testamentare), în administrație și, ulterior, în literatură.

Numite de romani tabula sau tabellae cera, tăblițele cerate folosite întâi de greci au înlocuit treptat lutul. Plăci dreptunghiulare din lemn și uneori din fildeș cu o față scobită în care se turna un strat de ceară de albine în cald ofereau avantajul rescrierii fiindcă însemnările care nu mai prezentau interes puteau fi șterse prin nivelare. Textele rămase pe tăblițele cerate se scrijeleau cu ajutorul unui condei din metal, os sau fildeș care avea un vârf ascuțit la un capăt pentru înscrierea literelor și o lamă plată la celălalt capăt pentru a curăța ceara.

În Asia de Sud-Est și India, cea mai comună suprafață de scris a reprezentat-o frunzele de palmier, utilizate pe scară largă până în secolul al VII-lea d.Hr. Pentru a scrie, cărturarii au folosit un stilus asemănător celui roman, cu un vârf ascuțit și lamă plată pentru a răzui suprafața netedă a frunzei. Primele scrieri din China antică se găsesc sculptate pe suprafața oaselor animalelor. În timp ce marea majoritate a acestor inscripții sunt incizate, există unele care par să fi fost imprimate cu cerneluri, cu lichid de aur sau argint, cu ajutorul unor pensule/peneluri. Acestea erau confecționate în mai multe dimensiuni din păr de animale legat de palete din lemn, os, fildeș sau metal.

Dincolo de dăltuirea imaginilor în piatră sau de „înghețarea” pictogramelor în lut sau ceară, odată cu dezvoltarea comerțului și a călătoriilor, noțiunea de scris și practicarea scrisului s-au răspândit de la o cultură la alta. Se afirmă că alfabetul a înlocuit aceste pictografii undeva între anii 1700 și 1500 î.Hr, în lumea evreiască. În jurul anului 400 î.Hr., grecii au dezvoltat un alfabet propriu și au fost primii care au scris de la stânga la dreapta.

Cum s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor cerneala, unul dintre cele mai curioase și complexe produse din istoria omenirii, până la nivelul unui produs de bază în imprimarea contemporană?

Oriunde ne uităm astăzi există cerneală. Sau, mai bine zis, cerneala a înregistrat istoria umanității de milenii: de la picturi rupestre din paleolitic la suluri de pergament medieval, la cărți tipărite și ziare moderne, la etichete sau tatuaje contemporane.

Istoria cernelii merge înapoi în mileniul al III-lea î.Hr., în China antică, iar lui Tien-Chen din Tangri Tagh – „Muntele lui Dumnezeu”, o zonă muntoasă din Asia Centrală, i se atribuie descoperirea acesteia. Invenția cernelii s-a produs paralel cu cea a papirusului și a permis trecerea de la inscripționarea pe piatră, tăblițe de argilă sau metale, la utilizarea unor suporturi mult mai „portabile”. Comercializat pentru început în Extremul Orient, lichidul colorat era preparat din negru de fum, cleiuri animale sau vegetale și apă, sub forma unor batoane, uscate și presate. Negrul de fum provenea din funingine obținută din arderea uleiurilor, oaselor sau lemnelor (pin) sau din diverse minerale cum ar fi grafitul, iar albușurile de ou sau lipiciurile din pește sau bou funcționau ca adezivi. Cunoscută colocvial drept cerneală indiană sau de India rămâne extrem de populară pentru artiștii și scriitorii contemporani.

Apare apoi cerneala fero-galică (sau galotanică) în compoziția căreia intra un compus metalic cu rol de colorant – galotanatul de fier, un compus care a acționat ca bază pentru cerneluri în următoarele milenii. Gama cernelurilor s-a diversificat continuu, acestea adăugând în compoziția lor coloranți naturali și culori derivate din fructe de pădure, plante și minerale, fiind asemănătoare cu cele utilizate la vopsirea diferitelor materiale (piei, țesături etc.). Ingredientele necesare erau: scoarța uscată și pulverizată a unor specii vegetale, vitriol verde, un solvent precum apa de ploaie, vinul alb sau chiar oțetul și un stabilizator. Guma arabică, secretată de arborii din specia Acacia sau unele soiuri exotice de salcâm, rășinile de prun, cireș sau cais, aveau rolul de a modifica vâscozitatea cernelii, de a-i da aderență și un pigment mai intens, în timp ce băuturile alcoolice erau folosite pentru a evita înghețarea acesteia pe timpul iernii. În general, avea o culoare albastru închis, spre negru, fiind potrivită pentru penele de scris animale sau vegetale, pentru tocurile cu peniță metalică, dar nu și pentru stiloul cu peniță, pe care îl afecta ireversibil prin coroziune.

Cernelurile sunt inexorabil legate de vremurile, zonele geografice și utilitățile lor, deoarece fiecare tip de cerneală era rezultatul deciziilor referitoare la scop, cost, utilizare și accesibilitate. Complementar cernelii clasice au existat și alte lichide, precum: lichidul de aur și cel de argint, dar și culorile de apă, un fel de acuarele care erau folosite la frontispicii, chenare sau miniaturi, în special la actele scrise pe hârtie. Chinovarul – cerneala roșie, obținută din sulfură de mercur, care dădea culoare roșie, la care se adăugau diferite alte ingrediente, a fost folosit în cazul manuscriselor la scrierea titlurilor de capitole, a inițialelor, numelor proprii, semnelor de punctuație sau pentru marcarea unor pasaje importante. În cazul actelor, chinovarul se folosea doar la cele emise în cancelarii, întrucât culoarea roșie era un privilegiu, apanajul înaltei autorități. De asemenea, cerneala de culoare roșie se folosea la modificările aduse unui text, realizate prin așa-numitul procedeu al „ocolirii” (încercuirii) cu chinovar; scopul era de a se evita alcătuirea unui nou act, mai exact, a cheltuielilor mari legate de emiterea acestuia. Egiptenii au folosit malachitul (mineral de hidroxid de carbonat de cupru) pentru a obține un pigment verde, iar romanii au înmuiat plăcile de cupru în vin, dând viață astfel unei nuanțe de verde ce o putem vedea astăzi pe acoperișurile metalice de cupru. Albastrul mayaș sau Maya Blue, datat în jurul anului 300 d.Hr., se obținea prin topirea indigo-ului din planta locală añil și a mineralului argilos palygorskite, în arzătoare de tămâie. A reprezentat o parte extrem de importantă a religiei și ritualului antic Maya, deoarece simboliza zeul ploii, Chaak, și a constituit dovada cheie în evaluarea autenticității unuia dintre cele patru coduri Maya care au supraviețuit în secolul XXI, Codexul Grolier.

Cu puține modificări în compoziția lor, timp de mai bine de 300 de ani, astfel de cerneluri au continuat să fie folosite. Când Johannes Gutenberg, în jurul anului 1440, a inventat în Germania tiparul cu caractere mobile, cernelurile erau fabricate încă prin amestecarea ingredientelor amintite. Tiparul a adus cu sine însă o problemă neîntâlnită până atunci: cernelurile existente pătau la tipărire foaia deoarece nu se absorbeau suficient de repede în hârtie. Pentru a îndepărta această deficiență, Gutenberg a inventat prima cerneală pe bază de ulei, făcută din terebentină, ulei de nucă și funingine. Proprietățile adezive adăugate au făcut ca presa de tipar să nu păteze paginile și a asigurat acestora un timp de uscare scurt.

La 1772, în Anglia, a fost eliberat primul brevet pentru fabricarea cernelurilor colorate. Trei ani mai târziu, chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele, cel care va inventa și clorul, a descoperit o nuanță de verde fabricată din arsenit. Înlocuirea coloranților minerali și vegetali cu un compus chimic, a fost o etapă inovativă, fără îndoială, însă a venit cu un preț: era mortală din cauza toxicității. Mai târziu, a fost asociată inclusiv cu decesul împăratului Napoleon Bonaparte, survenit în anul 1821, întrucât tapetul din dormitorul său era vopsit cu acest pigment. La sfârșitul secolului XIX, „verdele lui Scheele” a fost înlocuit cu un pigment similar – „verdele de Paris”.

În secolul al XIX-lea au apărut și agenții chimici de uscare, făcând posibilă utilizarea unei varietăți mari de pigmenți pentru cernelurile colorate. În 1856, pe când încerca să găsească un antidot pentru malarie, chimistul englez William Henry Perkin a găsit accidental primul tip de colorant sintetic pentru cerneală. Mai târziu, au fost dezvoltate lacuri de rigiditate diferită pentru a face cerneluri pentru diferite tipuri de hârtie și prese. Imprimarea CMYK (cyan, magenta, yellow – galben, key – negru) a apărut pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea, cu trei filtre diferite aplicate aceleiași fotografii color, concept utilizat și astăzi în imprimantele cu jet de cerneală pentru unele forme de imprimare. În 1968, compania japoneză Epson a construit prima imprimantă electronică iar, 16 ani mai târziu, Hewlett Packard a lansat prima imprimantă laser jet. Imprimarea a devenit azi suficient de ieftină pentru a fi omniprezentă în casele noastre.

Abia la începutul secolului XX fabricarea cernelii a devenit un proces chimic-industrial complicat. Cerneala electorală sau de neșters a fost inventată în 1962 de oamenii de știință de la Laboratorul Național de Fizică din Delhi, pentru a ajuta la combaterea fraudei în primele alegeri de după declararea independenței Indiei. Monopolul de producere aparține și azi firmei Mysore Paints & Varnish Limited, iar cerneala este realizată cu nitrat de argint, un compus anorganic. Solubil în apă, îi permite să se lege de componenta lichidă a cernelii, iar odată aplicat reacționează cu sarea prezentă în pielea umană, formând clorură de argint, un compus care nu poate fi îndepărtat cu niciun fel de săpun sau substanță chimică. La aceasta se adaugă pigmentul – în general violet, negru sau portocaliu, așa cum a fost în cazul alegerilor din 2005 din Surinam. Odată aplicată pe pielea alegătorilor, cerneala electorală rămâne impregnată până când celulele pielii mor și se desprind (între câteva zile și trei săptămâni). În multe state, degetele alegătorilor pătate cu cerneală au devenit un simbol al alegerilor democratice fără fraudă.

Și de ce nu, să amintim că și Kindle-ul folosește cerneala electronică (o cerneală reutilizabilă care se află sub suprafața ecranului), deci, pe măsură ce tehnologiile continuă să se dezvolte, nevoia de soluții de cerneală persistă. S-a constatat totuși că cererea pentru imprimarea tradițională a documentelor s-a redus odată cu avansul alternativelor digitale, cu toate acestea însă societatea noastră, una de consum, a găsit noi metode de imprimare și noi forme de producție tipărită. Din păcate, cerneala produsă din uleiuri și metale neregenerabile are un impact negativ asupra mediului: cernelurile intaglio (utilizate la tipărirea cutiilor de carton, a tablourilor canvas, a etichetelor și a ambalajelor) sunt compuse din nafte petroliere, rășini și solvenți de gudron de cărbune iar cele de tip anilină (dedicate materialelor plastice, tatuajelor sau machiajelor permanente) conțin alcool metilic, rășini sintetice și șelac. Toate acestea poluează Terra.

Mai întâi a fost papirus și pergament

Produs egiptean, papirusul a asigurat pentru mai bine de 3.000 de ani formarea și circulația documentelor. Papyrus charta sau charta aegyptiaca se fabrica din fibrele trestiei cyperus papyrus, o plantă acvatică care crește și acum în regiunile mlăștinoase din Delta Nilului, în Valea Eufratului, Malta și Sicilia. În lucrarea Naturalis Historia Plinus cel Bătrân (secolul I d.Hr.) a lăsat mărturie rețeta papirusului antic: tulpina trestiei se curăța de coajă iar miezul era împărțit pe lungime, în fâșii subțiri de aproximativ 2 cm care se așezau una lângă alta longitudinal, apoi se acopereau cu un alt strat asemănător, dar dispus orizontal pentru a lua forma unei țesături. Apa Nilului, în care țesătura era pusă la topit, producea adezivul cu ajutorul căruia fâșiile se încleiau sub forma unei foi rezistente. Foaia de papirus astfel obținută era supusă mai multe zile unei presiuni mari iar apoi uscată la soare. Pentru flexibilitate și nivelare se bătea cu un ciocan din lemn, între două bucăți de piele.

Ca să dispară neregularitățile, fața pregătită pentru scriere, cea cu fibrele orizontale, se freca sau se răzuia cu cochilii de scoici sau unelte metalice. Lățimea foii varia între 11și 24 cm, avea culoarea deschisă (gălbuie), era subțire, rezistentă și potrivită pentru scrisul cu cerneală și pentru desenat. Bucățile de papirus se puteau lipi unele de altele formând pânze lungi până la 40 m lungime, păstrate la început sub formă de sul (volumen, rotulus), iar mai târziu de codice (codex chartaceus). La nevoie, textul inițial era șters iar foaia de papirus era reutilizată, suportul de scriere fiind numit în astfel de cazuri, palimpsest (de la cuvintele grecești palis = iar/din nou și psao = a curăța).

Dar cu ce se scria pe papirus? Inițial, a existat o formă primitivă de stilou – canna. Confecționată dintr-o bucată de trestie despicată și ascuțită la vârf, era prevăzută cu o gaură centrală care absorbea cerneala iar apoi o elibera lent în momentul în care trecea într-un anumit unghi peste suportul de scriere. Pentru caligrafia arabă, persană, otomană și urdu, penița era tăiată oblic stânga iar pentru literele romane și grecești, scrise de la stânga la dreapta, vârful de trestie era decupat în sens opus: oblic dreapta. Reascuțirea și tăierea constantă a vârfului o făcea destul de repede impracticabilă și, astfel, din nevoia unei unelte durabile, apare instrumentul de scris care va domina cea mai lungă perioadă din istorie (peste o mie de ani) – pana de scris.

Istoriografia amintește că pana de pasăre (penna) a fost adusă în Europa de ostrogoți în secolul al V-lea d. Hr. Penele de gâscă erau cel mai frecvent folosite, apoi urmau cele de lebădă, mult mai rare și mai scumpe. Pentru trasarea liniilor subțiri, performante erau penele de cioară. Rar erau folosite și pene de vultur, bufniță, șoim sau curcan.

Penele se obțineau primăvara, de la păsările vii, din cele cinci pene exterioare ale aripii stângi care era preferată deoarece penele ei se curbau spre exterior când erau folosite de un scriitor dreptaci. Pana aleasă trebuia să fie dreaptă și de consistență medie.

Înainte de a deveni ustensilă de scris, pana era prelucrată: se degresa inițial în nisip sau cenușă, se curăța de pielițe, se încălzea pentru îndepărtarea completă a grăsimii și pentru elasticitate. Capătul utilizat pentru scriere se despica pieziș în două părți, rezultând o capilaritate ce asigura scurgerea cernelii iar partea interioară se tăia până la jumătatea grosimii penei, formându-se un jgheab semicircular. Ultima operație era ascuțirea, care se realiza cu un cuțit special numit scalprum, vârful penii fiind adus la grosimea dorită pentru scris. Durata de utilizare era de maximum o săptămână, după care trebuiau înlocuite. Pana a avut o sinergie naturală cu o anumită suprafață de scris: pergamentul, datorită unei substanțe naturale comune – colagenul. 

Inventivitatea omului s-a dovedit din nou folositoare atunci când a descoperit pergamentul, a cărui elasticitate și rezistență mecanică a fost preferată, în timp, papirusului. În plus, suprafața aceasta de piele putea fi reutilizată. Apariția acestui suport de scriere are legătură cu orașul Pergam (în prezent, Bergama, Turcia) și cu rivalitatea acestuia cu un alt oraș antic celebru, Alexandria, care a refuzat să-i mai importe foi de papirus. Astfel, nevoia te determină să devii creativ. Astfel, a apărut pergamentul.

Multe mărturii medievale descriu procesul de fabricare a pergamentului: pieile jupuite ale anumitor animale (oaie, capră, vițel, iepure, miel) erau conservate prin uscare sau sărare. După ce erau spălate în apă rece pentru eliminarea impurităților și a sării, pe latura dinspre carne (corium) a pielii se aplica o pastă de var stins care era lăsată să acționeze o perioadă de timp variabilă, dar nu mai mult de 12-13 ore, pentru degresare. Părul animalului se înlătura manual folosind un cuțit special, puțin ascuțit, în formă de semilună. Pielea se ținea apoi între trei și cinci zile în apă de var, preparat cu câteva săptămâni înainte, pentru a-și pierde din alcalinitate. Se întindea pe o ramă de lemn și se usca, departe de razele solare, într-un mediu ventilat. Pentru a da uniformitatea și grosimea dorită pergamentului urma tensionarea cu ajutorul unui alt cuțit special și astfel se obținea alinierea fibrelor de colagen în fascicule paralele care ofereau foii de pergament planaritatea și opacitatea esențiale pentru scriere. Pentru acte de mare solemnitate, se întrebuințau uneori piei de animale tinere nenăscute (miel și ied) din care se confecționau pergamente fine și lipsite de puncte transparente (urme ale firelor de păr smulse din pielea animalelor adulte).

De regulă, pergamentul era preparat și lustruit pentru scriere pe fața interioară, dinspre corp, dar ambele fețe ofereau suprafețe excelente pentru scris. Inițial gălbui la culoare, pergamentul era uns cu praf de cretă sau praf de talc pentru înălbire, peste care se aplica un liant din albuș de ou. Pentru prepararea pergamentului necesar cancelariilor imperiale și regale, acesta era vopsit uneori în întregime în culoarea purpurie/roșie, pe care se scriau litere în lichid din aur și argint.

Forma pergamentelor varia în funcție de mărimea animalului sacrificat, conținutul textului ce urma a fi scris, emitent sau destinatar (persoana pentru care se întocmea înscrisul). Pergamentele se reutilizau prin răzuire și prin spălare (am amintit mai sus palimpsestele) în condițiile în care era costisitor și, uneori, putea chiar să lipsească de pe piață. Anumite documente considerate „netrebnice”, adică fără valoare, erau răzuite sau spălate pentru a permite scrierea altui text, considerat important. Uneori, palimpsestul se folosea și în falsificarea actelor, pentru a conferi autenticitate documentului fabricat.

Pergamentul a fost utilizat ca suport grafic până târziu în secolul XVIII. În prezent, pentru obținerea pergamentului, operațiile continuă să fie executate în manieră tradițională de către meșterii moderni, excepție făcând operațiile mecanizate precum cele de decarnare a pielii rehidratate și de egalizare a grosimii pergamentului. De menționat că astăzi avem și un pergament vegetal obținut prin tratarea cu acid sulfuric sau clorură de zinc a unei hârtii speciale, fabricată din pastă de bumbac.

Și, în final, avem hârtie.

În jurul anului 105 d.Hr, Ts’ai-Lun din Lei-yang prezenta împăratului chinez hârtia produsă din mătase și fire de bambus. Procesul de fabricare, care dura 100 de zile, a fost consemnat în registrele curții imperiale: tulpinile de bambus uscate se mărunțeau și se puneau la înmuiat deasupra aburilor de apă, apoi pasta obținută prin presarea fibrelor se amesteca, pentru rezistență, cu un aluat obținut din cârpe de mătase. Pasta se înălbea cu prafuri fine de piatră sau porțelan, se amesteca cu cleiuri naturale din amidon și se subția cu apă. Fiecare coală era turnată manual pe o sită țesută metalică, prinsă într-o ramă de lemn, lăsată la scurs, apoi uscată. Colile uscate erau netezite cu palete speciale din lemn sau metal. Ieftină, ușoară, netedă și flexibilă, hârtia s-a dovedit atât de utilă încât producerea ei a devenit monopol de stat.

În ciuda opoziției chineze, hârtia (charta, charta bambagina, charta bombycina) a devenit însă instrumentul cel mai de preț al răspândirii culturii în lume. În secolele XII-XIII, hârtia ajunge în Europa unde se va produce din zdrențe de in, bumbac, cânepă, lână, spălate și defibrate într-un recipient cu apă numit piuă. Pasta era diluată cu apă și turnată în strat subțire pe site de pânză sau de sârmă întinse pe rame pătrate din lemn. După scurgerea apei, stratul de fibre se punea la uscat și se încleiau într-o soluție de gelatină sau cleiuri naturale (amidon, gumă arabică, clei de copac). Pentru înălbire, se utiliza praful de calciu. După o a doua uscare, colile se netezeau și se pregăteau pentru scriere. Până în secolul al XVII-lea tehnica de preparare a rămas una manuală, singurul utilaj folosit fiind piua de măcinat fibre, acționată cu ajutorul forței apei sau a vântului (mori de hârtie). Morile de hârtie din Evul Mediu „ne vorbesc și astăzi” prin amprenta lăsată în hârtie: urmele sitei de scurgere a pastei (linii care se succed, orizontal și vertical) și filigranul (semn de fabricație constând în imagini variate: plante, animale, păsări, obiecte, steme, însemne heraldice, ani etc.), vizibile când hârtia este privită la lumină. Filigranele au dispărut din producerea hârtiei la mijlocul secolului al XIX-lea, fiind înlocuite cu timbrul imprimat în relief cu o presă specială, de mână sau mecanică, în colțul din stânga de sus al foii de hârtie.

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, revoluția industrială a cuprins Europa. Cu puterea vântului, apei, focului și aburului, au fost fabricate mașini care au determinat industrializarea procesului de fabricare a hârtiei și găsirea de noi materii prime. Pasta de hârtie se obține acum în holendru, mecanism inventat în anul 1770, pentru fărâmițarea cârpelor, apoi rafinarea, înălbirea și spălarea pastei textile, împreună cu pasta obținută din vegetale (paie, stuf și lemn de esență moale – pin, brad, plop, mesteacăn, salcie, frasin). Înălbirea se realiza cu oxidanți chimici (clor, după descoperirea acestuia în 1774), permanganat de potasiu, carbonat de sodiu, iar încleierea cu substanțe acide, cu predilecție alaun și colofoniu. Ingredient folosit cu predilecție astăzi, lemnul devine materie primă pentru hârtie după anul 1850. Deși era mai ieftin, procedeul mecanic a fost înlocuit ulterior cu procedeul chimic.

În prezent, se folosesc utilaje pentru măcinarea lemnului și un complex de tratări chimice, numit Procesul Kraft, cu scopul de a extrage celuloza și de a elimina lignina din pastă. Tehnologiile moderne de fabricare a hârtiei folosesc substanțe care determină o accelerare a procesului de îmbătrânire astfel că, hârtia contemporană este, din punct de vedere al durabilității în timp, inferioară hârtiilor mai vechi.

Creionul, stiloul, pixul, atât de dragi nouă astăzi.

În secolul al XVII-lea, în regiunea Cumbria, Anglia, era descoperit un important zăcământ de grafit care a dus la apariția creionului. Folosit, la început, de către localnici pentru a marca oile, a fost repede adoptat pentru scrierea pe hârtie: grafitul era pregătit sub forma unor baghete și, pentru a nu murdări mâna sau hârtia, era înfășurat în piele de oaie sau sfoară. Ulterior, a fost descoperită o tehnică superioară pentru camuflarea grafitului care va rezista până în zilele noastre: două suporturi înguste din lemn lipite între ele.

Datorită zăcământului de grafit, Anglia a deținut monopolul în privința fabricării creioanelor până în anul 1662 când, la Nürnberg, Friedrich Staedtler a creat mina de creion, dintr-un amestec de pulbere de grafit, sulf și antimoniu. Un secol mai târziu (1790), Joseph Hardtmuth a obținut noi tije după ce a ars pulbere de grafit cu argilă într-un cuptor. Variind raportul de compoziție dintre grafit și argilă, duritatea tijei de grafit putea fi modificată: pentru o mină mai moale se folosea mai mult grafit iar pentru una mai tare se folosește mai multă argilă. Cum creioanele englezești și germane nu erau disponibile francezilor, în 1795, Nicolas-Jacques Conté a folosit un procedeu identic cu cel folosit de Hardtmuth pentru a produce mine din pulbere de grafit în Franța. După cum spuneam anterior, nevoia te învață. În 1834, Johann Sebastian Staedtler, strănepotul lui Friedrich Staedtler, a inventat creionul colorat pe bază de ulei și cretă. Fabricată din cauciuc, în Anglia, începând cu anul 1770, guma de șters (radieră) a contribuit și ea la creșterea faimei mondiale a creionului.

Astăzi, creionul are încă în compoziția minei diferite materii: carbon/grafit, grafit în combinație cu indigo (materie colorată albastru-închis extrasă din frunzele mai multor plante tropicale sau obținută sintetic din anilină sau din acid antranilic) și diferite minereuri colorate. Primul creion care împinge mina de grafit spre capătul inferior de scriere (creionul mecanic) a fost invenția lui Slavoljub Eduard Penkala (1906) cel care avea să breveteze un an mai târziu și primul stilou cu cerneală solidă.

Dar cum a apărut stiloul? Bijutierul parizian Dalesme fabrica în anul 1692 primele penițe de scris din metal, iar 50 de ani mai târziu (1748) germanul J. Jansen, din Aachen, inventa penița de scris din oțel moale care se putea atașa unui suport în formă de bețișor, confecționat din lemn, os sau fildeș. Folosind prese cu abur, matrițe speciale și foi de metal, a fost creată prima producție în masă de penițe metalice; tocul de scris sau condeiul intra în fabricație industrială și uz curent la mijlocul secolului al XVIII-lea. John Mitchell din Birmingham, Anglia, este creditat ca fiind cel care a produs în serie, începând cu 1828, tocuri de scris cu vârfuri din oțel care puteau fi vândute în cutii mici la magazinele de papetărie. Doi ani mai târziu, un alt englez James Perry, din Manchester, aducea câteva îmbunătățiri peniței: un orificiu în mijloc care constituia un mic rezervor de cerneală și două fante suplimentare pe ambele părți laterale care măreau elasticitatea vârfului. Apariția și disponibilitatea imediată a tocului a sporit considerabil rata de alfabetizare și a contribuit la îmbunătățirea educației maselor largi de populație, dar inconvenientul principal – necesitatea înmuierii constante în cerneală și puterea de scriere mică, puneau încă frână procesului.

Ideea unui instrument de scris portabil, fiabil, care să-și păstreze propria cerneală exista de secole. O referință timpurie a unui stilou personalizat din metal care conținea cerneală este amintită în 1663 de Samuel Pepy, în jurnalul său (un stilou personalizat din argint pentru a transporta cerneală). În 1792, ziarul „The Times” a difuzat un anunț pentru un „pix cu vârf metalic nou inventat”, făcând reclamă unui toc din fildeș cu vârf rezistent la rugină.

În 1809, Bartholomew Folsch primea un brevet în Anglia pentru un stilou cu rezervor de cerneală, dar cel care a revoluționat cu adevărat scrierea și domeniul instrumentelor de scris a fost românul Petrache Poenaru. Invenția une plume sans fin sau condei portăreț fără sfârșit alimentându-se el însuși cu cerneală obținea Brevetul Francez 3208, la 25 mai 1827. Denumit ulterior stilou, tocul cu rezervor al lui Poenaru asigura un flux constant de cerneală, permitea rapiditate în întocmirea înscrisurilor și elimina zgârieturile de pe hârtie și scurgerile nedorite de cerneală. Inventatorul propunea soluții pentru îmbunătățirea părților componente pentru a asigura un debit constant de cerneală, precum și posibilitatea înlocuirii unor piese. Lewis Edson Watterman va profita de invenție și va atașa stiloului, în anul 1884, o cămăruță pliabilă din cauciuc care permitea umplerea rapidă cu cerneală.

După noua îmbunătățire, ceremonia scrisului, care necesita răbdare și pricepere, a fost redusă la o practică obișnuită, ușoară și fără riscuri. Totuși, stiloul a reprezentat pentru mulți ani un stil, un mediu, o tendință. O piață vastă s-a deschis după 1918. Au apărut primele pixuri din plastic colorat, dar asta nu a exclus placarea cu aur și argint pentru cei care doreau obiecte rafinate. Începând cu anul 1920, unele firme au vizat cu anumite modele exclusiv femeile: Waterman’s Pens for Women, Waterman’s Women’s Chatelaine Style Pen (un stilou cu un inel care putea fi atașat de un lanț) și Women’s Eversharp Pencils.

John J. Loud, inventator din Weymouth, Massachusetts breveta la 30 octombrie 1888 un stilou care avea o bilă de metal relativ mare la vârf, destinat utilizării pe suprafețe pe care stiloul clasic nu putea fi folosit, în special piele. Acest stilou nu era potrivit pentru scris, nu avea valoare comercială și brevetul a expirat în timp dar a contribuit la apariția unui alt celebru instrument de scris – pixul.

Bíró László József a fost inventatorul pixului așa cum îl cunoaștem astăzi. În timp ce lucra ca jurnalist în Budapesta, Bíró a observat că cerneala folosită la tipărirea ziarelor se usca rapid, lăsând hârtia fără pete. Alături de fratele său György, chimist, a creat un tip de cerneală vâscoasă și, pe modelul Loud, un mecanism cu o bilă rotativă amplasată acum în vârful rezervorului cilindric, care permitea distribuirea uniformă a cernelii. Și-au prezentat stiloul la Târgul Internațional de la Budapesta în 1931 și l-au brevetat în 1938. În 1941, frații Bíró (evrei) au emigrat în Argentina unde au înființat Bíró Pens și au depus un brevet pentru un alt pix cu bilă în 1943.

Marcel Bich, producător din Franța, a cumpărat brevetul de la Bíró pentru pixul cu minge, în 1950, iar pixurile au devenit principalele produse ale companiei sale: Bic. Treptat, pixurile cu bilă au înlocuit în multe situații stilourile pentru că sunt mai ușor de utilizat, nu curg și nu necesită întreținere specială. Pot fi realizate din materiale ieftine și vândute la un preț mic. Astăzi, mulți producători produc pixuri care funcționează pe același principiu inventat de Bíró și pixul este chiar numit „biro” în unele țări precum Marea Britanie, Irlanda, Australia și Italia.

Lee Newman a brevetat un pix cu vârf din pâslă în 1910. În 1926, Benjamin Paskach a brevetat o „perie de vopsea cu fântână”, așa cum o numea el, un instrument care conținea diverse culori de vopsea care se impregnau cu ajutorul unui vârf de burete. A devenit popular odată cu markerul magic al lui Sidney Rosenthal (1953), care consta dintr-o mină cu cerneală cu fitil din pâslă. În anul 1962, în Japonia, Yukio Horie de la Tokyo Stationery Company inventa carioca care, spre deosebire de marker, avea vârful subțire fabricat din fibre sintetice.

În ultimii ani, piața instrumentelor de scris, s-a diversificat prin apariția ethergraf-ului, o combinație între stilou și creion care nu utilizează cerneală sau pastă colorată. Instrumentul grafic are un vârf realizat dintr-un aliaj metalic special care lasă o amprentă asemănătoare unui creion cu grafit, dar atemporală ca cerneala (însemnele nu pot fi șterse).

De la scrierea manuală la cea mecanizată.

În Europa, ideile de mecanizare îmbunătățită a scrisului au fost experimentate încă de la începutul anilor 1700, dar mașina de scris Remington nr. 2, lansată în SUA în 1878, a fost cea care a stabilit modelul standard, fiind primul aparat care a deținut tasta Shift, care permitea scrierea cu litere mari și mici. În 1713, Henry Mill a brevetat o mașinărie care putea să imprime litere una după alta. În 1808, a fost inventată prima mașină de scris funcțională de către Pellegrino Turri, pentru a veni în ajutorul persoanelor oarbe.

Prima mașină de scris comercială este atribuită lui Sholes Christopher Latham. Sholes a lucrat îndeaproape cu Carlos Glidden și Samuel W. Soules pentru a crea mașina de scris pentru care au primit brevet la 23 iunie 1868. La scurt timp, acesta și-a vândut invenția fabricii de armament și mașini de cusut Remigton & Sons ceea ce a condus, în 1873, la apariția primului model – Original Remington Standard nr. 1. Avea o tastatură cu layout-ul QWERTY care, datorită succesului mașinii, a fost adoptat și de ceilalți fabricanți. Ulterior, a devenit standard pentru tastaturile destinate limbii engleze.

În 1920, mașina de scris a devenit un obiect cu design standard, fără ca firmele producătoare să propună diferențe mari de aspect. Introdusă de IBM în 1961, IBM Selectric typewriter înlocuia brațele mașinii cu un element sferic (typeball) ușor mai mic decât o minge de golf, cu matrițele caracterelor pe suprafața lui. Mașina de scris electronică, ultima dezvoltare majoră în domeniu, care permitea operatorului să vadă cu ușurință greșelile și să le corecteze înainte ca textul să fie tipărit, a reprezentat un succes efemer.

Începând cu anul 1970 piața mașinilor de scris a intrat în declin din cauza computerelor personale. Multe companii care fabricau mașini de scris au intrat în faliment sau și-au închis producția cum a fost cazul IBM care, în 1991, și-a vândut divizia de mașini de scris și s-a retras complet din domeniu. Ultimele mașini de scris au fost folosite în fostul spațiu sovietic, Africa și America Latină.

Astăzi ne-am obișnuit să scriem folosind tastatura diverselor gadgeturi… este mai comod… nu ne mai murdărim cu cerneală… nu ne mai străduim să deprindem abilități și dexterități de scriere. OMG, RIP, click to e-mail sau to print și gata… să fie tastatura un pas înapoi, un regres al umanității? Sau dimpotrivă, un propulsor care ajută să ardem etape într-un univers în care timpul se comprimă? WDYT? )):

Cosmin Mihailovici, Directorul Direcției Arhivă a Camerei Notarilor Publici București


Surse:

Pergamentul … o poveste. Faţa nevăzută a documentelor pe pergament emise de Cancelaria domnească în vremea lui Ștefan cel Mare, coord.: Gabriela Dumitrescu, Elena Badea; cuv. înainte: Alessandro Vitale Brovarone, Bucureşti, Editura CERTEX, 2015;

Bâzgan Melentina, Noţiuni fundamentale de arhivistică: o arhivă pas cu pas, Piteşti, Paralela 45, 2016.

Sacerdoțeanu Aurelian, Arhivistica, București, Editura, Didactică și Pedagogică, 1970.

https://www.britannica.com/topic/ink-writing-medium

https://localhistories.org/history-of-the-pen

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ma%C8%99in%C4%83_de_scris

https://www.typewriterphilosophy.com/index.html