Consimțământul privind utilizarea embrionilor crioconservați după separarea cuplului: între practica medicală europeană și dreptul român
Martie 2026

Lect. univ. dr. Nicoleta-Ramona Predescu

Universitatea Titu Maiorescu, București

Facultatea de Drept

 

1. Considerații introductive

Reproducerea asistată medical reprezintă una dintre cele mai provocatoare teme ale dreptului familiei contemporan datorită faptului că ridică o serie de problematici juridice complexe, mai ales în contextul modificării raporturilor dintre membrii cuplului (denumiți în literatura de specialitate „părinți de intenție”). Această situație apare, mai ales atunci când cuplurile inițiază un proiect parental comun prin intermediul tehnicilor de reproducere asistată medical¹, însă relația dintre parteneri încetează ulterior momentului în care embrionii au fost creați și/sau crioconservați² și înainte de realizarea transferului embrionar.

O astfel de situație s-a conturat în cazul unui cuplu român care a apelat la o clinică de fertilizare din Europa pentru o procedură de reproducere asistată medical cu terț donator de ovocite și spermatozoizi. În etapa inițială, ambii parteneri și-au exprimat consimțământul cu privire la realizarea procedurii de reproducere asistată medical cu embrioni donați, asumându-și implicit statutul juridic de părinți ai copilului care s-ar putea concepe și naște ca urmare a acestei proceduri. Fiind vorba de o procedură ce implică material genetic donat, între cei doi părinți de intenție și embrionii astfel creați nu există nicio legătură biologică, cu toate acestea consimțământul informat și liber exprimat este cel care conferă legitimitate acestor proceduri medicale și conferă relevanță juridică pe planul filiației și al raporturilor de familie. Din documentația clinicii rezultă, totodată, că părțile aveau obligația de a comunica orice modificare privind statutul personal, partenerul sau consimțământul exprimat pentru procedură.

Pentru a înțelege particularitatea acestei situații, trebuie să amintim că fertilizarea in vitro presupune o succesiune de etape medicale, dintre care relevante din punct de vedere juridic sunt fertilizarea propriu-zisă ce are loc în laborator, crioconservarea embrionilor (în situația în care aceștia nu sunt utilizați imediat) și transferul embrionar ulterior. Crioconservarea permite stocarea embrionilor în vederea unei utilizări viitoare și este deosebit de utilă atunci când primul ciclu FIV nu conduce la obținerea unei sarcini sau atunci când există embrioni rămași neutilizați în urma procedurii inițiale.

Înainte de realizarea transferului embrionar, relația dintre cei doi s-a încheiat, astfel s-a pus problema utilizării ulterioare a embrionilor în afara proiectului parental inițial. Femeia a dorit să continue procedura inițiată și să utilizeze embrionii. Soluția a fost agreată de fostul partener, însă sub rezerva ca acesta să nu dobândească drepturi sau obligații față de copilul ce s-ar putea naște.

În acest context, clinica a solicitat încheierea unui contract de donație în formă autentică din care să rezulte că embrionii sunt „donați” de către fostul partener către mama de intenție, considerând că această manifestare de voință într-o formă autentificată notarial este necesară pentru continuarea procedurii medicale.

O asemenea soluție ridică o serie de dificultăți de calificare juridică în dreptul român. Dificultatea nu constă în necesitatea exprimării consimțământului fostului partener, ci în forma juridică aleasă pentru exteriorizarea acestuia. Cu alte cuvinte, problema nu este aceea dacă fostul partener poate renunța la proiectul parental inițial și poate permite continuarea procedurii exclusiv de către femeie, ci dacă o asemenea manifestare de voință poate fi transpusă, în dreptul român, într-un contract de donație având ca obiect embrionii creați în cadrul procedurilor de reproducere asistată medical. În opinia noastră, această calificare nu este la adăpost de critici, soluția mai adecvată fiind aceea a unei declarații autentice prin care fostul partener își exprimă în mod expres consimțământul cu privire la continuarea procedurii exclusiv de către femeie și prin care renunță la orice drept de utilizare al embrionilor.

2. Contractul de donație și limitele sale legislative actuale în materia reproducerii asistate medical

În dreptul civil român, potrivit art. 985 C. civ., donația reprezintă „contractul prin care, cu intenția de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți, numită donatar.” Raportat la situația juridică prezentată anterior, această calificare juridică nu este la adăpost de critici, întrucât donația presupune existența unui bun susceptibil de a face obiectul unui act translativ, în timp ce embrionii creați în cadrul procedurii de reproducere asistată medical nu pot fi asimilați unor simple bunuri patrimoniale.

În dreptul român, sediul materiei reproducerii asistate medical se regăsește în cuprinsul dispozițiilor art. 441–447 C. civ., care se completează cu prevederile speciale din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății referitoare la transplantul de organe, țesuturi și celule umane. Aceste reglementări creează un cadru general al tehnicilor de reproducere asistată medical, fără a oferi însă o calificare juridică expresă a embrionului uman creat in vitro și fără a reglementa în linii clare modalitatea „donării” acestuia între particulari. În acest context normativ incomplet, transpunerea unei asemenea manifestări de voință în tiparul clasic al donației poate deveni problematică. În plus, art. 447 C. civ. face trimitere la adoptarea unei legi speciale menită să stabilească regimul juridic al reproducerii asistate medical cu terț donator, lege care nu a fost adoptată până în prezent, în ciuda mai multor încercări de reglementare.³

De altfel, sub aspectul statutul juridic al embrionului uman, acesta nu poate fi calificat nici ca „persoană” în sensul de ființă umană născută, dar nici drept un „bun” în sens patrimonial, fiind mai degrabă o entitate sui generis,⁴ distinctă atât de persoana născută, cât și de bunurile aflate în circuitul civil. În același sens, putem reține că embrionul uman beneficiază de o protecție juridică specială, justificată de posibilitatea sa de a deveni o ființă umană, fără ca aceasta să însemne însă confundarea sa cu persoana în sens juridic deplin. Tocmai această poziție intermediară, de „ființă umană potențială”, face improprie tratarea embrionului ca obiect al unei liberalități în sensul dreptului comun.⁵

Prin urmare, recurgerea la contractul de donație riscă să confere un caracter patrimonial unei realități biologice și umane care reclamă, dimpotrivă, un regim juridic distinct. După cum am afirmat, problema juridică reală nu este aceea a transmiterii unui bun din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia, ci aceea a delimitării dreptului de a decide asupra utilizării embrionilor creați în cadrul procedurilor de reproducere asistată medical, în contextul în care proiectul parental inițial al cuplului a încetat. Din această perspectivă, ceea ce trebuie clarificat nu este transferul dreptului asupra embrionilor, ci întinderea, limitele și efectele retragerii consimțământului exprimat inițial de către unul dintre parteneri.

Prin urmare, chiar dacă, din punct de vedere practic, soluția solicitată de clinică urmărește doar exteriorizarea voinței fostului partener și limitarea consecințelor juridice ale consimțământului exprimat inițial, transpunerea acestei voințe în contextul juridic român actual al donației nu este la adăpost de critici. În opinia noastră, este necesară reglementarea expresă a modalității în care poate fi exprimat, limitat sau retras consimțământul privind utilizarea embrionilor creați în cadrul procedurilor de reproducere asistată medical.

 

3. Declarația autentică – modalitate de exprimare a consimțământului privind utilizarea embrionilor umani

În materia reproducerii asistate medical, un aspect important este cel referitor la forma manifestării consimțământului și dacă acesta continuă să producă efecte după încetarea proiectului parental comun. În acest context, devine necesară identificarea unui instrument juridic apt să reflecte caracterul personal și nepatrimonial al voinței exprimate de cei doi parteneri la momentul inițial al procedurii. Astfel, o declarație autentică, pe proprie răspundere ar putea constitui o modalitate juridică adecvată de exteriorizare a voinței fostului partener cu privire la utilizarea ulterioară a embrionilor și la posibilitatea continuării individuale a procedurii de reproducere asistată medical de către femeie. Prin urmare, obiectul declarației nu îl constituie embrionul în sine, privit ca bun al unui transfer juridic, ci voința persoanei care a participat inițial la proiectul parental ce presupune utilizarea unor tehnici de reproducere asistată și care, ulterior încetării relației de cuplu, consimte la continuarea individuală a procedurii de către cealaltă parte. În acest fel, rolul acestui act este acela de a conferi stabilitate, claritate și forță probantă unei manifestări de voință într-un domeniu în care dreptul român nu oferă încă soluții normative suficient de precise.

Art. 442 C. civ. condiționează manifestarea consimțământului cu privire la reproducerea asistată medical cu terț donator de forma autentică notarială astfel, potrivit alin. (1), părinții care doresc să recurgă la o asemenea procedură trebuie să își exprime consimțământul în prealabil, în fața notarului public, în condiții care să asigure deplina confidențialitate, notarul având obligația de a le explica în mod expres consecințele actului lor cu privire la filiație. La alin. (2) se prevede în mod expres că acesta va „rămâne fără efect” în caz de deces, cerere de divorț sau separație în fapt, dacă acestea survin anterior momentului concepției realizate în cadrul procedurii. Tot același text permite revocarea oricând, în scris, inclusiv în fața medicului. Din această perspectivă, spețele ce au caracter transfrontalier, în care o clinică dintr-un alt stat european solicită un nou act autentic, pentru a permite continuarea individuală a procedurii, iar persoanele în cauză solicită acest act în România și nu în statul în care au demarat procedurile de reproducere asistată medical, relevă nu doar o dificultate de calificare juridică, ci și existența unor soluții legislative neuniforme la nivel european în privința supraviețuirii consimțământului inițial după destrămarea cuplului.

4. Consimțământul și efectele sale asupra filiației în dreptul român

După cum am putut observa anterior, consimțământului informat în cadrul reproducerii asistate medical în reglementările actuale din Codul civil ocupă un rol central. Dreptul român oferă o soluție legislativă clară în ipoteza în care procedura de reproducere asistată medical cu terț donator se desfășoară sub incidența propriului său cadru normativ: destrămarea cuplului înainte de momentul concepției lipsește de efect consimțământul exprimat anterior. În schimb, în spețele transfrontaliere, în care procedura medicală este inițiată într-un alt stat european, legislația în vigoare permite clinicilor să solicite ulterior un nou înscris autentic pentru continuarea individuală a procedurii. În astfel de situații, ordinea publică a statului în care se invocă efectele filiației poate intra în conflict cu modalitatea în care filiația a fost stabilită în statul în care a avut loc procedura.

În ipoteza analizată în prezentul articol, chiar dacă procedura medicală ar continua în străinătate, iar copilul s-ar naște ulterior în România, filiația sa se stabilește în temeiul normelor române, prin aplicarea principiului consacrat în legislația civilă română, mater in iure semper certa est. Astfel, mama copilului va fi femeia care a născut. În ceea ce îl privește pe fostul partener, acesta nu este tată genetic, iar în lipsa unui temei legal de stabilire a filiației față de el, simplul fapt că a participat inițial la proiectul parental nu ar trebui să conducă la nașterea unor obligații părintești. În acest sens, declarația autentică propusă anterior nu legitimează o relație părinte–copil, ci are rolul de a fixa cu claritate limitele consimțământului și întinderea voinței juridice exprimate de fostul partener.

Cu toate acestea, fragilitatea actualului cadru normativ român este observabilă, întrucât reproducerea asistată medical generează situații în care concepția biologică, momentul de la care statul oferă protecție juridică embrionului și momentul nașterii nu mai coincid în mod necesar. Mai mult, dreptul este astăzi chemat să stabilească în ce măsură consimțământul exprimat la momentul creării embrionilor in vitro, mai poate produce efecte în planul filiației și al raporturilor de familie, în contextul în care crioconservarea embrionilor umani este posibilă pentru perioade îndelungate de timp.

Un exemplu relevant al implicațiilor pe care crioconservarea le poate avea în timp este cazul unui copil născut în Statele Unite în iulie 2025 dintr-un embrion crioconservat încă din anul 1994, după mai bine de 30 de ani de stocare, aceasta fiind cea mai lungă perioadă documentată urmată de o naștere viabilă. Embrionul provenea dintr-un set creat în anii 1990 în cadrul unei proceduri de fertilizare in vitro, ceilalți embrioni fiind crioconservați până în 2025.⁶

Din acest considerent, situația analizată nu relevă doar o dificultate de tehnică juridică privind forma actului solicitat de clinică, ci aduce în discuție problematica ce ține de raportul dintre consimțământ, autonomie reproductivă și filiație. Dacă în dreptul român, în materia reproducerii asistate medical cu terț donator, consimțământul este lipsit de efect prin intervenția separației anterioare concepției, în alte sisteme europene continuarea individuală a procedurii rămâne posibilă în baza unui act ulterior. Tocmai această lipsă de uniformitate legislativă explică de ce, în practică, clinicile din alte state solicită acte suplimentare care să confirme voința actuală a părților, reducând astfel riscul unor litigii ulterioare și totodată protejând interesul superior al copilului ce se poate naștere și autonomia reproductivă a membrilor cuplului. Într-o concluzie simplistă, putem afirma că reglementările interne privind reproducerea asistată medical diferă considerabil între statele europene, în timp ce efectele juridice ale filiației depășesc adesea frontierele acestor state.

În acest context, declarația autentică pe proprie răspundere apare ca o soluție juridică prudentă, dar nu exhaustivă, ce poate să confere stabilitate și claritate unei manifestări de voință. Cu toate acestea, nu poate suplini absența unei reglementări exprese în dreptul român privind efectele utilizării embrionilor crioconservați după încetarea proiectului parental comun, mai ales în contextul prezentat în speță în care părinții de intenție nu erau și părinți genetici. Din acest motiv, asemenea situații evidențiază încă o dată necesitatea unei intervenții legislative capabile să clarifice nu doar statutul juridic al embrionului, ci și limitele consimțământului în materia reproducerii asistate medical.

---

1 Pentru mai multe referiri cu privire la evoluția istorică a tehnicilor de reproducere asistată medical, de la primele încercări de inseminare artificială, până la apariția fertilizării in vitro și tehnicile ulterioare ș ice presupun toate aceste tehnici, a se vedea: N.R. Predescu, Reproducerea asistată medical: doctrină, legislație, jurisprudență, Ed. Universul Juridic, București, 2022, pp. 53-63 și 68-72.