Emanuel Gherghinoiu, notar public
Da, am fost și eu, pe 22 ianuarie, la prima întâlnire a clubului de lectură al notarilor din Camera București. Mi-a fost limpede de la început, de când am citit anunțul, că nu puteam lipsi. Pentru că prima carte care se discuta, cartea inaugurală a clubului, era tocmai „Iarna vrajbei noastre” de John Steinbeck.
O carte pe care am deschis-o întâmplător, cu vreo douăzeci de ani în urmă, și care mi-a rămas în suflet. De atunci, am citit-o și recitit-o de multe ori, la vârste diferite, și am descoperit-o de fiecare dată altfel. Este o carte în care mă regăsesc aproape cu totul. O să încerc să explic în continuare de ce.
Nu am avut de ales: am înfruntat cu stoicism vremea mizerabilă de sfârșit de ianuarie, traficul infernal dintr-o seară de iarnă, gheața necurățată de pe trotuare, riscul de a rămâne blocat într-un lift ce mergea doar cu o cartelă pe care nu o aveam și, într-un târziu, am ajuns la clubul de lectură. Spre plăcuta mea surpriză, erau deja mulți oameni acolo. Iar, dintre cei prezenți, foarte mulți citiseră cartea și aveau păreri valoroase despre ea. Pentru câteva ore, am simțit emoție adevărată și am uitat de problemele mele, vorbind cu pasiune (sper că nu deranjantă) despre această carte incredibilă, pentru care l-am admirat și totodată l-am invidiat profund pe autorul ei.
În „Iarna vrajbei noastre”, John Steinbeck mută o tragedie shakespeariană din palatele puterii într-un mic orășel american și o face, paradoxal, mai devastatoare. New Baytown devine centrul lumii nu prin mărime, ci prin intensitate morală: aici se joacă, la scară umană, drama eternă a omului care vrea să rămână bun într-o lume ce premiază doar succesul.
Ethan Allen Hawley nu este un infractor, ci un om decent, educat, ironic, cu simțul tradiției. Tocmai de aceea căderea lui nu este spectaculoasă, ci chirurgicală. El nu vrea să distrugă lumea veche, ci doar să-și permită un mic compromis, o unică și neînsemnată încălcare a Decalogului. Convingerea lui intimă este tulburătoare: dacă ajungi în vârful muntelui, metoda nu mai contează. Apoi vei putea redeveni bun, moral, curat, iar lumea te va ierta. Aceasta este marea minciună pe care Steinbeck o deconstruiește fără milă: ideea că succesul este o formă de ieșire din rigorile eticii, că morala este o haină pe care o poți lepăda vremelnic, iar apoi o poți îmbrăca din nou oricând dorești. Visul cu șarpele, aparținând lui Margie Young-Hunt, concentrează întreaga mutație a personajului: Ethan își schimbă pielea cea veche, prăfuită, cu una nouă, strălucitoare. Cea veche (moralitatea) cade, iar cea nouă îl face mai adaptat, dar mai rece.
În cartea sa, Steinbeck demontează cu precizie capitalismul american și etica puritană care îl susține. America spune că omul trebuie să fie atent la Numărul Unu: Dolarul. Că rezultatul scuză orice. Steinbeck spune exact invers: calea te schimbă definitiv, iar succesul obținut prin trădare nu șterge vina, ci o amplifică. De aceea, momentul în care Ethan își vede fiul trișând este mai dureros decât orice eșec personal: compromisul devine ereditar.
Trădările lui Ethan sunt cu atât mai amare cu cât victimele nu sunt monștri. Danny Taylor, distrus și singur, și Marullo, afaceristul rapace, dar purtător al unei flăcări ancestrale mult mai vechi decât a eroului, sunt sacrificați „de dragul familiei” (care pretinde mereu să poată ține capul sus în societate). Ironia tragică este că trădarea nu aduce nici măcar un rău spectaculos, ci unul „decent”, aproape respectabil.
Steinbeck își încarcă romanul cu simboluri discrete, dar obsesive. Talismanul, „locul de taină”, dialogurile lui Ethan cu morții nu sunt artificii literare, ci refugii fragile împotriva nihilismului. Ele păstrează o ultimă lumină (flacăra care nu trebuie să se stingă), chiar și atunci când omul a coborât într-un hău prea adânc ca să mai poată urca înapoi.Tentativa absurdă, ridicolă, de jaf al băncii este esențială tocmai prin eșecul ei. Ea arată cât de străin este Ethan de lumea crimei brute. El nu este un gangster; este un intelectual rătăcit într-o logică a succesului care îi cere să fie eficient, nu drept.
Titlul, împrumutat din Shakespeare, nu este ornament cultural. Ca și Richard al III-lea, Ethan ajunge la o concluzie terifiantă: dacă lumea funcționează strâmb, poate că trebuie să te adaptezi la ea. Diferența este că Richard îmbrățișează răul cu cinism, în timp ce Ethan îl acceptă cu rușine. De aici adevărata sa tragedie.
„Iarna vrajbei noastre” este o carte amară, poetică, profund incomodă. Ea îndrăznește să spună, prin simboluri și parabole, un adevăr greu de suportat: nu contează doar dacă ajungi sus, ci contează cine devii pe drum. Iar odată ce flacăra interioară se stinge, niciun succes nu o mai poate reaprinde. Steinbeck lasă totuși un final ambiguu, o firavă rază de speranță, prin gestul lui Ethan de a se întoarce acasă pentru fiica sa, Ellen, tocmai pentru a-i preda talismanul (flacăra) păstrătoarei sale de drept.
Scris la persoana I, într-un stil mai strâns și mai introspectiv decât în romanele anterioare, „Iarna vrajbei noastre” obligă cititorul să devină complice. De aici și recepția rece de la apariție: Steinbeck nu mai critică un sistem abstract, ci așază oglinda adevărului în mâinile omului obișnuit, care nu este întotodeauna pregătit și dispus să o primească.
Stilul este poetic, lent și seducător. Narațiunea curge în spirală, ca un veritabil tango al decăderii, și este presărată cu câteva texte memorabile, pe care nu mă pot abține să le redau și aici: „n-ar fi rău să rămânem toți așa, suspendați în timp, n-ar fi rău deloc să trăiești o nesfârșită după-amiază a zilei prezente”, „am lăsat plicul să cadă în sertarul de lângă casă și, odată cu el, mâhnirea”, „ochii albaștri erau antrenați să exprime fermitatea, ceea ce făcea să pară și mai ciudat faptul că, în clipa aceea, n-o exprimau deloc”, „dumneata reprezinți, poate, amenda plătită de el ca să nu se stingă flacăra în care a crezut cândva”, „m-am așezat pe cutia de pălării, în dosul tejghelei, în prăvălia mea, am rămas nemișcat în întunericul verde-mohorât al prăvăliei mele”.
Astăzi se vede limpede: acesta nu este un roman despre eșec, ci despre eroziunea caracterului. Despre faptul că nu contează doar rezultatul, ci și calea pe care ai urmat-o către el. Despre iarna care începe exact atunci când omul se convinge că binele poate fi recuperat mai târziu.
Da, pentru mine a fost și va rămâne o seară memorabilă. Așa că să urez proaspăt născutului nostru club de lectură o viață cât mai lungă, presărată cu multe și minunate întâlniri!
Comentariile sunt închise.