Ioana Vlăsceanu, notar public
Am început să citesc „O viață măruntă” de Hanya Yanagihara știind că este, între altele, un roman despre prietenie. Pentru mine, prietenia este sacră. Nu aveam nevoie să fiu convinsă de valoarea ei. Și totuși, cartea aceasta m-a dus mult dincolo de așteptare.
Nu a fost o lectură liniștitoare. A fost o lectură care m-a pus în conflict cu mine însămi.
Jude, personajul principal, este, la suprafață, imaginea succesului: absolvent de drept, devenit un avocat redutabil, construit exclusiv prin propriile forțe, ajuns la o performanță profesională impresionantă. În jurul lui, trei prieteni — Willem, actorul; JB, pictorul; Malcolm, arhitectul — fiecare încercând, în felul său, să dea formă lumii. Împreună alcătuiesc o comunitate rară, o prietenie loială, constantă, aproape incredibilă prin fidelitatea ei.
Și totuși, în centrul acestei construcții se află un copil abandonat.
Jude nu este doar un adult de succes. Este un copil rănit tocmai în spațiile unde ar fi trebuit să fie protejat: în instituții religioase, în sistemul de protecție, în relații care au trădat încrederea fundamentală. Răul nu vine din periferie, ci din locurile care ar fi trebuit să fie adăpost. De acolo începe zidul.
Una dintre ideile care m-au urmărit cel mai mult este ceea ce romanul formulează ca o „axiomă a egalității”: cel care am fost va fi întotdeauna cel care sunt. Nu există reset total. Trecutul nu dispare prin performanță, prestigiu sau iubire. Identitatea poartă, inevitabil, urmele începutului.
La fel de tulburătoare este trimiterea la „axioma mulțimii vide”: existența conceptului de zero, a nimicului, acceptat ca necesar chiar dacă nu poate fi demonstrat. Viața pare construită între două puncte pe care nu le conștientizăm — un zero la început și un zero la sfârșit. Între ele, încercăm să umplem golul cu reușite, relații, construcții. Dar există un gol pe care nici succesul, nici iubirea nu îl pot anula complet.
Pentru un practician al dreptului, obișnuit cu rigoarea, cu structuri clare, cu soluții motivate și verdicte articulate, această carte scoate total din confort. Nu oferă explicații suficiente. Nu permite încadrarea limpede între vină și nevinovăție. Te obligă să rămâi într-o zonă în care judecata nu mai funcționează automat.
Și poate că tocmai aici m-a tulburat cel mai mult.
Pentru că Jude nu este ținut dincolo de zid doar de traumă, ci și de o vinovăție profundă și greșită. El crede că ceea ce i s-a întâmplat, în copilărie, este atât de înfiorător, este din cauza lui și, în consecință, e vrednic de dispreț. Această convingere tăcută îl face incapabil să primească pe deplin ceea ce ceilalți îi oferă.
Nici numele său nu pare ales întâmplător. Jude trimite inevitabil la Sfântul Iuda Tadeu, considerat protectorul cauzelor pierdute și al celor aflați în deznădejde. În această lumină, destinul personajului capătă o semnificație aproape simbolică: nu o condamnare, ci lupta continuă a unui om care nu reușește să creadă că salvarea îi este posibilă.
Romanul abundă în iubire. Iubirea paternă a lui Harold este una dintre cele mai puternice descrieri din carte. El spune: „N-ai cunoscut într-adevăr frica dacă n-ai avut un copil, și poate că asta ne amăgește să credem că e o iubire magnifică, fiindcă frica în sine este magnifică. În fiecare zi, primul tău gând nu este ”Îl iubesc”, ci ”Ce face?”. Această frică — magnifică și neliniștitoare în același timp — face iubirea aproape dureroasă prin intensitate. Și totuși, nici această iubire nu poate repara ceea ce s-a rupt prea devreme.
Iubirea dintre Jude și Willem m-a pus, la rândul ei, în conflict interior. Nu pentru că ar fi fost ostentativă, ci pentru că este profundă, curată, lipsită de artificiu. M-a obligat să privesc dincolo de propriile zone de confort și să recunosc că iubirea autentică nu se conformează prejudecăților noastre.
Într-un moment al romanului apare întrebarea: „Sunt cu adevărat în Itaca?”, într-o scenă în care apartamentul se umple de lumină. Trimiterea la poemul „Itaca” al lui C.P. Cavafy nu este întâmplătoare. În poem, Itaca nu este doar destinația, ci sensul drumului. Poate că Itaca nu este un loc, ci o stare. Poate că prietenia, iubirea și comunitatea sunt formele noastre de Itaca — chiar dacă nu pot anula trecutul.
Discutată în Clubul de lectură și teatru al Camerei Notarilor București, cartea nu a produs consens. Și nici nu trebuia. Ne-a apropiat tocmai prin diferențele de interpretare. Ne-a oferit ocazia rară de a ne cunoaște dincolo de granițele profesionale, într-o altă perspectivă — cea a vulnerabilității. Într-o profesie a rigoarei, a sta împreună într-o întrebare, fără verdict, este un alt fel de exercițiu.
Această carte nu m-a făcut mai atentă la prietenie. M-a făcut însă mai atentă la partea nevăzută, la cât de înșelătoare pot fi aparențele, la realitatea că cineva poate fi impecabil în exterior și devastat în interior.
Nu pot judeca viața lui Jude. Și, chiar dacă mi-aș fi dorit un alt final, în care iubirea să învingă totul, cartea — autoarea — are o altă propunere.
Dincolo de prietenie, dincolo de iubire, pare să existe un loc al răspunsurilor pe care Jude nu a reușit să îl atingă. Nu pentru că ele nu ar exista, ci pentru că zidul ridicat în interiorul lui a rămas de netrecut. Absența divinității din paginile romanului nu dovedește inexistența ei, ci doar imposibilitatea personajului de a o accesa.
Și poate că întrebarea care rămâne nu este despre el, ci despre noi:
ce facem cu suferința pe care nu o putem repara — și cât din zidurile celuilalt avem, cu adevărat, dreptul să le judecăm?
Comentariile sunt închise.