Continuarea jurnalului de la Future Law Tallinn
de Simona Șerbănescu, notar public
Pe fondul efervescenței culturale care marchează începutul de toamnă în România, am ales să prezint în acest număr al revistei Notar de București — ca o continuare firească a articolului precedent dedicat conferinței Future Law (29–30 mai, Tallinn, Estonia) — un interviu revelator și complet ieșit din tipare cu celebra soprană estoniană Elina Nechayeva. Publicul european a descoperit-o în 2018, pe scena Eurovision, cu piesa La Forza, unde a fost considerată una dintre marii favoriți ai competiției.
Am realizat interviul la finalul primei zile a conferinței, într-un Tallinn care mi-a confirmat reputația de „țară a paradoxurilor”: deși parte din fostul bloc sovietic, Estonia își asumă astăzi un avans în digitalizare și inovație greu de egalat în Europa. Și totuși, dincolo de această „viziune a viitorului”, estonienii par să păstreze un ritm interior care îi conduce inevitabil către cultură și artă.
Deloc întâmplător, în ultima zi a Festivalului Enescu din acest an, l-am ascultat pe violoncelistul estonian Marcel Johannes Kits, laureat al Premiului I la Concursul Internațional George Enescu (pe care l-a câștigat în 2018). Între inovație și cultură, între tehnologie și tradiție, Estonia se dezvăluie ca un spațiu al contrastelor fertile. Care dintre aceste dimensiuni o definește mai bine? Vă invit să decideți parcurgând interviul de mai jos.
În loc de introducere (și povestea întâlnirii noastre)
Cine este Elina Nechayeva? Una dintre cele mai cunoscute voci din lumea operei estoniene, cu impact la nivel mondial, atât prin concertele de operă susținute peste tot în lume, cât și prin abordarea foarte curajoasă a muzicii „crossgenre”, care îmbină opera cu alte genuri muzicale (pop, rock etc.), mai ușor de consumat și de recunoscut de publicul larg. Performanța care a făcut-o cunoscută întregii lumi a fost participarea, ca reprezentant al Estoniei, la Concursul Internațional Eurovision 2018, ocazie cu care a obținut locul 8, după ce a fost vehiculată mult timp ca favorită la câștigarea ediției din acel an. Deși promovează cu precădere „crossgenre” în compozițiile și adaptările proprii, Elina este în același timp dedicată carierei sale ca solistă de operă, cu reprezentații notabile cum ar fi aria „Der Hölle Rache” Reginei Nopții din Flautul Fermecat de Mozart (puteți asculta aici o interpretare a Elinei a acestei superbe arii). A studiat alături de celebra soprană română Angela Gheorghiu, fapt care se regăsește din toate punctele de vedere în stilul Elinei, inclusiv în prezența scenică elegantă și carismatică.
Am văzut-o prima oară pe Elina pe scenă la Mindvalley Awards Gala în Dubai, în ianuarie 2025. Și nu orice scenă. În cadrul galei, a susținut un concert sub impresionanta cupolă Al Wasl, o structură metalică în formă de dom, inclusă în Cartea Recordurilor Guinness ca cel mai mare dom interactiv din lume. „Domul din Dubai”, cum este supranumit, a răsunat pe acordurile binecunoscutului „You Raise Me Up” (puteți vedea aici videoclipul oficial al piesei) și a altor piese celebre în interpretarea sa.
Șase luni mai târziu, am primit invitația de la Valentin Feklistov și Alexander Bitskov — organizatorii conferinței Future Law — să particip la ceea ce părea a fi cea mai mare convenție de inovație juridică din Europa de Nord. „Aruncă o privire,” mi-a scris Valentin. „S-ar putea să ți se pară foarte interesant.” Și după cum ați văzut în numărul precedent, conferința a fost excepțională. Dar mă gândeam atunci… Estonia? Tallinn? Având în vedere că urma să îmi „serbez” practic ziua de naștere acolo, era o alegere…neașteptată.
Am ezitat cam două săptămâni până să mă decid. Iar când m-am decis, gândindu-mă la Estonia, mintea m-a dus imediat înapoi la acea noapte din Dubai. Elina Nechayeva-soprana estoniană. You Raise Me Up. Domul.
I-am scris Elinei, sperând că îmi va da ocazia să o cunosc mai bine și să îi iau un interviu. Mă documentasem în prealabil și îmi stârnise admirația și curiozitatea prin consecvența și determinarea de care dăduse dovadă de la o vârstă destul de fragedă. Mai mult decât atât, eram interesată de perspectiva ei asupra rolului educațional al muzicii și provocărilor (inclusiv juridice) pe care viața de artist le presupune. A acceptat întâlnirea. Surprinzător, chiar a doua zi, în timp ce îmi revizuiam lista de întrebări pentru interviu, am văzut un anunț al său pe o rețea de socializare. Tocmai își lansase noul album, intitulat „Dreams”. Iar albumul includea și coverul You Raise Me Up, pe care îl ascultasem în primă audiție în Dubai. Peste două zile urma să fiu în Estonia. Momentul nu putea fi mai oportun.
Ne-am întâlnit la Pierre Chocolaterie, un loc boem foarte apreciat de cunoscătorii orașului, pe care reușisem să îl găsesc după ce am navigat printre străduțele înguste ale Orașului Vechi din Tallinn cu ajutorul Google Maps. Tallinn (chiar și în centrul istoric!) părea un orășel extrem de liniștit comparativ cu Bucureștiul haotic. Ceea ce a urmat n-a fost un simplu interviu. A fost o conversație despre chemare, disciplină, artă ca modalitate de a educa și moștenirea culturală.
În Elina am văzut un artist complet, care caută desăvârșirea și găsește mereu noi modalități de manifestare a creației. M-am simțit norocoasă să am privilegiul să o cunosc îndeaproape, așa cum vă invit să o cunoașteți în cele ce urmează, ca artistă, ca femeie și ca voce.
Î: Elina, ești astăzi una dintre cele mai cunoscute voci ale Estoniei — o prezență cu adevărat iconică în lumea operei. Când ai simțit tu sau familia ta că e mai mult decât talent, că e vocație? A fost ceva ce s-a arătat devreme sau s-a dezvăluit treptat?
Elina:
Am început prin a merge la cor, când aveam patru ani, mama m-a dus să cânt la cor. Acolo a început „cariera mea” de cântăreață. La un moment dat, oamenii au observat că vocea mea era mai puternică, mai înaltă decât a celorlalți și că aveam, de asemenea, o ureche muzicală foarte bună. Cântam mereu „curat”. Nu falsam. Aveam ureche și ritm, așa că am început să cânt solo în cor și să particip la concursuri — locale, la biserică sau la școală.
Primul cor la care am participat a fost un cor mare de copii, cu o tradiție îndelungată. Cântam la festivaluri și concursuri, inclusiv muzică liturgică. Mergeam chiar și la mănăstiri, stăteam acolo, interpretam mise — a fost o perioadă foarte interesantă pentru mine. Pe la 12 ani, mama a început să îmi pună întrebări mari — „Ce vrei să faci cu viața ta? Cum vrei să schimbi lumea?” Întrebările astea mă țineau trează noaptea, deoarece nu vroiam să o dezamăgesc.
Și într-o zi am văzut o transmisiune TV cu La Traviata de Verdi — celebra producție de la Festivalul de la Salzburg cu Anna Netrebko și Rolando Villazón. A fost magic. Anna Netrebko cânta fabulos, și m-am gândit: „Wow, asta ar trebui să fac.” I-am întrebat chiar pe părinți cât câștigă cântăreții de operă! (râde) Conta și asta, chiar și la 12 ani. Iar ei au întrebat niște prieteni din lumea operei. Mi s-a părut promițător.
Dar nimeni nu mi-a spus că în primii 10 ani nu câștigi aproape nimic. Studiezi, faci roluri mici, te afirmi. Totuși, din acel moment am știut că asta va fi viața mea. Îmi plăcea faptul că oamenii respectă acest gen muzical — că mersul la operă e un ritual, că te îmbraci frumos, îți pui bijuteriile cu diamante, poate citești libretul înainte. E ceva sacru și plin de respect. Știi… nimeni nu bea bere și nu înjură în timp ce ascultă muzică clasică! (râde)
Muzica pop era distractivă, dar chiar și atunci mi se părea superficială. Vedeam trupe de fete din Rusia — erau frumoase, dar nu știau să cânte, doar dansau. Eu voiam mai multă profunzime, iar muzica clasică mi-a oferit asta. Părinții mei nu erau muzicieni, dar au văzut că am talent. Nu m-au forțat niciodată. Dar m-au susținut financiar. Eu ceream mereu mai mult: lecții de pian, lecții particulare de canto. Eu eram cea care facea presiuni, a fost mereu pasiunea mea.
Î: A existat vreun moment în perioada ta de formare sau la început de carieră când ai fost tentată să alegi alt drum — ceva mai „sigur” sau convențional? Și dacă da, ce te-a făcut să alegi totuși muzica-și scena?
Elina:
Cred că aceste lucruri mi-au trecut prin minte în timpul pandemiei de Covid-19. Destul de târziu, de fapt. Nu la începutul carierei. Dar da, în timpul pandemiei— când totul s-a închis — am început să mă întreb: „Ce voi face acum? Dacă ăsta este finalul carierei mele de operă?”
Am fost foartă încercată în acea perioadă. Totul părea nesigur. Dar în același timp îmi aminteam foarte clar că, încă din copilărie, nu-mi puteam imagina să am un job „normal”. Pur și simplu nu puteam. Nu îmi plăcea ideea de a merge zilnic în același loc, să văd aceleași fețe, să fac aceleași lucruri.
Știam că vreau să am un stil de viață dinamic, variat — locuri noi, oameni noi, provocări noi. Asta mă inspira. Nu mă vedeam stând la un birou, având o activitate monotonă. Chiar dacă drumul unui artist e greu și nesigur, îl prefer siguranței lipsite de viață.
Î: Vocea de soprană cere o formare specială față de alte tipuri de voci feminine? Care e ritualul tău de pregătire înainte de a urca pe scenă?
Elina:
Așa cum fiecare instrument e diferit, fiecare voce e unică, dar vocea de soprană, mai ales în operă, cere un antrenament specific și o îngrijire constantă. Nu toate vocile de soprană se maturizează la aceeași vârstă. De pildă, nu toate cântărețele trebuie să aștepte până la vârsta de 18 ani ca să înceapă cu adevărat pregătirea. Unele încep la 16. Unele chiar mai devreme.
Cât despre ritual, îmi fac singură machiajul înainte de a urca pe scenă… și asta e ca o meditație pentru mine. E un moment de liniște când mă gândesc la tot ce se va întâmpla în decursul spectacolului. Mă ajută să mă centrez. Iar când un concert e deosebit de important sau sunt un pic emoționată — se întâmplă rar, dar sunt om —mă rog.
Practic uneori anumite tehnici de respirație și, pentru mine, încălzirea vocii e obligatorie. O fac înainte de fiecare reprezentație. Și nu e vorba doar de voce. Câteodată fac stretching, chiar și flotări înainte să urc pe scenă, pentru că întregul corp este un instrument. Nu poți cânta corect dacă nu-ți simți corpul.
Spun mereu că soliștii de operă sunt ca sportivii. Chiar dacă unii nu arată ca niște sportivi (râde), trebuie să își folosească tot corpul când cântă. Mai ales în operă, reprezentația e de fapt un antrenament complet. Ai nevoie de respirație, postură, controlul diafragmei, energie — tot. E o activitate care implică toți mușchii corpului.
Ca să cânți bine, cu fraze lungi și să ai o conexiune profundă cu vocea ta, trebuie să îți încălzești tot corpul.
Dacă simt că respirația e prea superficială sau că respir prea sus, fac exerciții de așezare a respirației — mă ancorez. Totul ține de ascultarea propriului corp și pregătirea lui ca pe un instrumentul prețios.
Cred că și atunci când ești răcit înveți să suni decent pe scenă. Dacă răcesc serios de exemplu, poate că nu sun deloc grozav când vorbesc, dar când cânt — nimeni nu observă nimic.
E mai dificil, da, să cânți în aceste condiții, dar ține și de mindset și de cum reacționează corpul tău, adică instrumentul tău, când nu te simți bine. Unii profesioniști, dacă sunt răciți, pur și simplu nu pot cânta. Cred că depinde de minte, nu doar de corp.
(Și zâmbește…) Mi-am rupt chiar și un deget la picior odată și am dus producția cap-coadă așa. Cred că a fost cea mai dureroasă reprezentație a mea, și când trebuie să porți tocuri și să dansezi pe ele..cu un deget rupt? O, asta da provocare! Uneori oamenii mă întreabă: „Nașterea a fost dureroasă?” Și mă gândesc… Nu, n-a fost cel mai dureros moment din viața mea! (râde)
Î: Ai reprezentat Estonia la Eurovision 2018 cu La Forza, o piesă care îmbină foarte bine forța muzicii de operă cu dramatismul modern. De atunci ai revenit în această zonă de intersecție a acestor genuri cu interpretări emoționante precum You Raise Me Up. Ce te atrage mai mult dintre genul clasic și cel contemporan — și vezi aici o punte spre generațiile tinere?
Elina:
La început vroiam să fiu o soprană „serioasă” — doar operă și atât. Credeam că dacă voi face altceva, nu voi mai fi luată în serios.
Când am avut șansa să coproduc și să interpretez La Forza pentru Eurovision, sincer, mi-a fost teamă. M-am gândit: „Dacă apar în public, dacă trec de selecțiile naționale, sau, mai rău, dacă ajung la Eurovision… profesioniștii din lumea muzicii clasice ar putea spune că nu mai sunt o soprană „adevărată”.” Dar apoi mi-am zis: „Fie ce-o fi… îmi place piesa! E interesantă! Și poate tinerilor le va plăcea și îi va atrage către muzica clasică.” Și am zis: încerc! Mi-am asumat riscul.
Și da, unii profesioniști n-au fost de acord. Au existat — și încă există — voci care judecă crossover-ul. Chiar Angela Gheorghiu — marea soprană română cu care am făcut un master la Zurich — m-a întrebat direct: „Vrei să fii ca Bocelli sau Sarah Brightman sau vrei să fii cântăreață de operă?” I-am spus: „De ce nu ambele?” Iar ea mi-a răspuns onest: „Pentru că lumea nu e încă suficient de deschisă.”
M-a susținut, da. A crezut în vocea mea și în capacitatea mea de a aborda un repertoriu serios. Dar m-a avertizat: lumea operei nu e mereu pregătită pentru artiștii care merg pe ambele drumuri. Și totuși… am ales să merg mai departe cu pop-ul operatic. Am crezut că poate fi o punte.
Pentru că eu cred că crossover-ul e o cale. Exact puntea asta încerc să o creez— între clasic și modern. Nu multă lume ascultă operă, în special tinerii. Dar sunt deschiși către piese cu impact puternic, care le trezesc emoții.
Când am interpretat La Forza la Eurovision, a fost ca și cum aș fi deschis o nouă ușă. Am văzut cum oamenii se conectează cu mine, chiar dacă nu înțeleg italiana sau nu sunt fani ai muzicii de operă. Am atins ceva în profunzime.
Apoi… da, desigur, You Raise Me Up și alte piese —intră în aceeași categorie. Au dramă, emoție și frumusețe, dar sunt mai accesibile. De aceea continui să merg în direcția asta.
Î: Publicul estonian e apropiat de operă și muzica clasică? Cum a evoluat interesul publicului în ultimii ani, mai ales în rândul tinerilor?
Elina:
În Estonia oamenii au trecut peste bias-ul acesta (că pentru a fi un adevărat cântăreț de operă, trebuie să cânți doar operă). Sunt luată în serios și ca soprană (cântăreț de operă), și ca artist crossover. Și e plăcut să primesc mesaje de la copii de 12 ani, adolescenți… chiar și un domn de 76 de ani mi-a spus că a descoperit muzica clasică prin mine! Asta înseamnă totul pentru mine. Pentru asta fac ceea ce fac.
Cred că estonienii sunt foarte apropiați de muzică, inclusiv de cea clasică. Face parte din cultura noastră — avem tradiția festivalurilor în cadrul cărora se cântă și a corurilor. Oamenii prețuiesc muzica bună, armoniile, vocile bune.
Am observat că publicul e deschis…și curios. Poate nu ascultă toți operă zi de zi, dar sunt dispuși să o înțeleagă, să o trăiască. Chiar și cei tineri — dacă le oferi ceva emoționant, de calitate, devin receptivi. Am văzut asta.
Prin muzica mea, nu încerc să duc iubitorii de muzică clasică în mainstream, pentru că mainstream-ul este peste tot; ascultă astfel de muzică oricum, în mall, în taxi… peste tot! Ceea ce simt că ar trebui să fac este opusul: să aduc oamenii „obișnuiți”, care nu ascultă muzică clasică, mai aproape de operă — să-i fac să vrea să descopere, să învețe, să îi vadă frumusețea și profunzimea. Și, desigur, dacă vreau să reușesc în cariera mea, am nevoie de acel public în viitor.
Sunt atât de multe lucrări simfonice superbe în care sopranele își etalează calitățile vocale— piese care hrănesc sufletul și chiar trupul.
Î: Ce însemnă pentru tine „public ideal”? Ce experiență emoțională ți-ai dori să ducă acasă cei din public după ce te ascultă?
Elina:
Oamenii care sunt receptivi, care rezonează cu ceea ce fac pe scenă. Acesta e idealul meu. Nu contează dacă e o sală mare sau o cameră mică — contează conexiunea cu publicul.
Dacă sunt cu adevărat prezenți, dacă sunt impresionați de interpretarea mea—o simt. E energie. Îmi dau seama imediat dacă sala e alături de mine sau nu. Acea prezență, acea liniște, acea respirație întretăiată… nu pot fi contrafăcute. Și nici măsurate în aplauze, oricât de multe.
Chiar și când sunt invitată să cânt o singură piesă, într-un concert susținut de altcineva— deși recunosc că e mai greu, pentru că nu construiesc eu implicarea emoțională a publicului – încerc totuși să ajung la oameni. Uneori reușesc. Alteori atenția se mută prea repede — stiluri diferite, prea multe tranziții.
Dar când publicul e „al meu” — când rămâne cu mine de la început la final —este o experiență sacră. Nu despre numărul de oameni e vorba. Ci despre vibrația din sală.
Despre ceea ce rămâne în ei după ce se cântă ultima notă.
Î: Care a fost până acum rolul tău preferat-ca provocare vocală, interpretare și costum? Și există un rol la care încă visezi, pe care încă vrei să îl aduci la viață?
Elina:
Cred că unul dintre favoritele mele absolute, vocal, este Regina Nopții din Flautul fermecat de Mozart. E tehnic foarte solicitant — notele înalte, precizia, intensitatea. Dar îl iubesc. La Opera Națională avem o producție minunată. Costumul e spectaculos. Și e cea mai faimoasă arie din lume — oamenii o așteaptă cu nerăbdare.
Am cântat-o de multe ori, în fiecare stagiune. Și deși e dificilă, se potrivește vocii și firii mele, prezenței mele scenice. Muzica lui Mozart mi se pare divină. Curge. O înțeleg intuitiv.
Dacă vorbim de provocare dramatică, aș spune My Fair Lady — transformarea Elizei Doolittle. E o călătorie emoțională amplă, de la florăreasa de pe stradă la doamna rafinată. Și trebuie să creez această transformare de fiecare dată când urc pe scenă. Am făcut-o de sute de ori, de-a lungul anilor, și încă descopăr straturi noi.
Nu e doar interpretare vocală. E joc, trăire, întruparea unui personaj. Și asta iubesc la operă — când un rol te împinge să devii altcineva, nu doar tehnic, ci și emoțional.
Î: Există o arie sau un rol pe care ți-ai dori mult să îl abordezi și încă n-ai făcut-o?
Elina:
Am cântat multe piese de muzică sacră în ultima vreme. A fost Requiem de Mozart, într-o versiune de cameră, în care, în loc de cor, patru soliști interpretează o oră întreagă. A fost fantastic. Îmi place chiar mai mult versiunea asta. Requiem de Verdi este, de asemenea, o lucrare impresionantă.
Mahler, Simfonia a VIII-a, cea mai mare simfonie scrisă vreodată…
Desigur, sunt multe, multe arii și roluri pe care mi-ar plăcea să le abordez în viitor, toate provocatoare, puternice. Cele mai cunoscute… Traviata. Sau Mimi, din Boema, sau, de exemplu, Offenbach — Aria Păpușii din Poveștile lui Hoffmann.
Î: Te-ai văzut vreodată cântând Carmen?
Elina:
Oh, Carmen… un rol atât de puternic. Desigur, mi-am imaginat — mai ales din perspectiva actoriei. E dramatic, seducător, cu multă intensitate—ceea ce apreciez cel mai mult.
Dar nu mi se potrivește ca voce. E scris pentru vocea de mezzosoprană. Totuși, am cântat fragmente în concert, pentru că e atât de celebră și iubită de public, dar, oricât aș admira acest rol, nu se potrivește “instrumentului meu”.
Î: Crezi că opera ar trebui făcută mai accesibilă tinerelor generații?
Elina:
Desigur — da, absolut. Cred că asta este cheia…să integrăm opera în preferințele lor.
Dacă păstrăm muzica de operă doar în forma ei cea mai pură, tradițională, oarecum departe de momentul prezent — anumiți tineri nu vor fi atrași de acest gen muzical. Trebuie să îi facem curioși. Nu vor descoperi frumusețea operei dacă nu găsim modalități să îi întâmpinăm la jumătate de drum, să acceptăm și muzica cu care sunt ei familiarizați.
Integrarea este cheia. Așa vor începe să fie interesați, să simtă muzica și apoi..vor aprofunda. Dar dacă nu există interes, nu poți face nimic.
Î: În opinia ta, ce pot face părinții, profesorii și artiștii ca opera să devină mai atrăgătoare — chiar o pasiune — pentru cei tineri?
Elina:
Cred că ar trebui să fim cu toții mai deschiși la genurile crossover. Pentru că, așa cum am spus, există mulți oameni foarte conservatori. Ei cred că opera e… operă și atât. Dar nu totul e alb-negru.
Dacă vorbim de educație, la mine a funcționat foarte bine un joc pe care îl jucam cu bunica mea în copilărie: mă punea să ascult piese celebre sau mai puțin celebre de muzică clasică, iar de fiecare dată când ghiceam lucrarea și compozitorul, primeam o bomboană! Ăsta era premiul meu pentru fiecare răspuns corect. Mi-a plăcut enorm!
E important să facem în așa fel ca tinerii să fie mai atrași de muzica clasică, pentru că unele lucrări au foarte multă profunzime, trezesc în noi emoții pe care nu le accesăm zilnic. Când descoperim asta și ne simțim diferit, ne dăm seama că opera ne îmbogățește. Chiar și eu, când aud o interepretare foarte frumoasă, pot plânge — mă impresionează mult. Opera are efectul acesta. De exemplu, ieri am prezentat albumul “Dreams”și am cântat o piesă. Toată lumea era în lacrimi. Ce să zic, sunt o „stricătoare de machiaj”! (râde)
Î: Oricât de mult s-ar baza pe vocație și talent o carieră artistică, ea funcționează totuși într-un cadru legal. Ca notar, mă interesează ce implică pentru tine asta. Ce „provocări” juridice ai întâlnit — mai ales la coveruri sau colaborări cross-genre? Cum îți protejezi libertatea creativă ținând cont și de drepturile de autor?
Elina:
Da, e un subiect extrem de important. Majoritatea văd doar partea creativă și de intrepretare — performance-ul, scena, luminile. Dar în spate e nevoie de multă transparență juridică, de o cunoaștere și o protecție strictă a drepturilor și uneori… de etică.
Nu e vorba doar despre copyright. Problemele de copyright sunt, de fapt, cele mai „simple”, banale probleme cu care ne confruntăm. Pentru mine, drepturile de autor nu au fost o problemă — știam legea de la început. Când intră o operă în domeniul public? La 70 de ani de la moartea compozitorului, piesa intră în domeniul public și o poți interpreta liber. O poți folosi cum vrei tu. Dar, desigur, pentru muzica mai nouă, mai recentă, există reguli. De exemplu, You Raise Me Up este încă sub imperiul drepturilor de autor; dacă lansezi online un cover, versiunea ta trebuie acceptată, trebuie să plătești redevențe pentru drepturile de autor, să obții licențe.
Am fost destul de inteligentă să îmi înregistrez și numele — Elina Nechayeva — ca marcă înregistrată. Acum nimeni nu-l poate folosi fără consimțământul meu pentru a obține venituri.
Dar, știi, se spune că artiștii au un „altfel” de creier. Sunt cablați puțin diferit, nu sunt atât de pragmatici. Adesea nu se gândesc la cifre și bani. „Artiștii adevărați” nu se gândesc prea mult la partea, la „lumea materială”— se gândesc la arta lor. Au capul plin de artă, cum s-ar spune. Sufletul plin de artă. Și, din păcate, uneori asta îi avantajează pe cei care cunosc legea și știu s-o folosească împotriva noastră, pentru că unii dintre noi nu ne gândim la aceste lucruri.
Și eu am fost în postura asta când eram mai tânără și cu mai puțină experiență. Povestea Eurovision — La Forza — a fost o lecție pentru mine. Când s-a înregistrat piesa, oamenii mi-au creat un cont de YouTube și au încărcat-o acolo. Deși eu aveam deja un cont, am fost de acord și cu al doilea, atâta timp cât îl administram eu. Abia mai târziu am realizat că mi-au dat doar „drepturi de editare și administrare”. S-a ajuns la un conflict care, în final, m-a făcut să pierd accesul la contul meu de YouTube, pe care îl construisem în ani de zile. Responsabilii YouTube nu m-au ajutat — au spus că e o chestiune de rezolvat între părți, care nu îi implică pe ei. A trebuit să angajez avocați — a fost… o trezire la realitate. Iar avocații în Estonia sunt… destul de scumpi (dă din cap).
Au existat și momente când mi-au fost puse la încercare principiile etice și morale— momente în care a trebuit să decid ce fel de artist și de om vreau să fiu. Sponsorizările, colaborările fac parte din viața unui artist, dar uneori vin cu așteptări care nu se aliniază valorilor tale, și trebuie să navighezi situații complexe legate de activitate, de fonduri… Eu am ales integritatea, chiar dacă asta a însemnat să renunț la anumite oportunități.
Așadar, când apar probleme, da, ai nevoie de avocați și profesioniști buni. Chiar și ca artist. Libertatea de a crea e sacră — dar trebuie protejată, legal și moral. Încerc să mă înconjor de oameni în care am încredere. Și încă învăț. Cred că toți o facem, toată viața.
Î: Acum ești mama unui băiețel minunat. Te-ai gândit, ți-ar plăcea să-ți urmeze în carieră? Îl vezi pe scenă într-o zi sau îți dorești să-i oferi libertatea de a-și găsi singur drumul?
Elina:
Da, e un copilaș minunat. Are 7 luni acum. Îi place muzica; de exemplu, când am cântat Mozart și am avut o repetiție la biserică, a stat și a ascultat pentru două ore, fără să scoată un sunet. E mereu cu mine în culise. Când am cântat Strauss, o oră întreagă a stat și s-a uitat la orchestră, asculta, reacționa….parcă și dirija! (râde) Când repet acasă, încearcă să „cânte”, în felul lui.
Și adoră să zboare! Așa că nu am avut nicio problemă să îl duc la Dubai, pentru acea reprezentație, deși era… nou-născut atunci.
Îmi doresc sincer să găsească ceva care îi aduce bucurie și sens în viață. Nu cred că ar trebui să împingem copiii de la spate; trebuie să li se ofere libertatea de a alege și să își asume consecințele alegerii lor. Desigur, dacă va iubi muzica — ar fi minunat. Dar nu e ceva ce vreau să forțez. Cred că cei mici simt de foarte devreme dacă sunt forțați să facă ceva.
Dacă va dori să fie cântăreț de operă, îl voi susține cu orice preț, dar a fi cântăreț de operă implică multe provocări. Nu știu dacă mi-aș dori ca fiul meu să treacă prin aceleași dificultăți ca mine.
Î: Noul tău album, Dreams, tocmai a fost lansat! Spune-ne mai multe: ce estetică muzicală ai ales? Unde îl pot găsi oamenii? E disponibil pe Apple Music și Spotify?
Elina Nechayeva:
Da, da… Albumul acesta reprezintă finalul unei călătorii lungi și pline de sens pentru mine — am lucrat la el trei ani. Am ales să colaborez cu un producător care a lucrat îndeaproape cu Andrea Bocelli, pentru că îi admir stilul— muzica lui accesibilă, emoțională, integrată superb. Fix acel nivel mi l-am dorit și eu pentru noul meu album: un album crossover la standarde internaționale foarte înalte.
Am înregistrat totul cu Orchestra Națională a Cehiei, într-un studio vechi din Toscana. Fără instrumente digitale sau sintetizatoare— doar muzică reală, microfoane reale, emoții reale. Producătorul nu a lucrat doar pe computer — a folosit o consolă uriașă, reglând manual totul. Totul e foarte diferit de cum se lucrează azi, dar sunetul e de asemenea diferit, e viu, cald și autentic.
Albumul include un mix de coveruri pop-rock celebre și piese originale. Toate versurile îmi aparțin — pentru că sunt foarte personale, au o semnificație aparte. O parte din melodii au fost compuse de mine în întregime, o parte împreună cu producătorul. Dacă asculți cu atenție, îmi vei auzi sufletul în ele: sunt cântece legate de iubire, despre a-ți înfrânge teama, despre credința în vise. De aceea este intitulat Dreams — pentru că proiectul acesta a fost cândva doar un vis pentru mine. Și sper să-i inspire și pe alții, pentru că muzica e cinematografică, emoțională — te transportă undeva. Unii mi-au spus că au plâns ascultând, iar pentru mine…acesta e cel mai mare compliment.
O piesă în special, Hola Mi Hola Va, e un hit de vară creat împreună cu Mario Reyes de la Gipsy Kings —te face să vrei să dansezi! Alta, Heart Full of Love, am interpretat-o recent, iar videoclipul l-am realizat chiar eu, folosind imagini de la nunta mea cu și de la nașterea fiului meu. E despre cum iubirea dintre doi oameni poate aduce pe lume o nouă viață. Toți cei care au văzut clipul au izbucnit în lacrimi.
Îmi doresc ca acest nou album să fie nu doar ascultat, ci și simțit. Acesta este cel mai mare scop al meu— să creez emoție, să creez momente prin interpretările mele pe care oamenii să le poarte cu ei mult după ce spectacolul s-a încheiat… să îi fac pe oameni să VISEZE!
Albumul e deja pe Spotify și Apple Music și, da, plănuiesc să îl scot și pe vinil și CD — dar întâi trebuie să îmi revin după toate cheltuielile cu lansarea! (râde) Sper ca până la finalul verii să fie gata.
Î: Pentru cei care vor să te cunoască mai bine, să îți descopere vocea, interpretările, viziunea artistică— unde te pot găsi-online sau live-în viitorul apropiat?
Elina Nechayeva:
Mă puteți urmări pe Instagram și, desigur, pe site-ul meu oficial, https://www.elinanechayeva.com/, și pe canalul meu de YouTube.
Sunt destul de activă pe Instagram și împărtășesc acolo majoritatea noutăților: concerte, momente din culise și, desigur, mici fragmente din viața mea de zi cu zi. Încerc să păstrez un echilibru personal-profesional, ca oamenii să mă cunoască, să simtă cine sunt cu adevărat.
Mă găsiți și pe Spotify, Apple Music și YouTube, unde mare parte din muzica mea — inclusiv noul album Dreams — e deja disponibilă. În curând o să postez mai multe videoclipuri, inclusiv un videoclip nou pentru Heart Full of Love, o piesă foarte dragă mie.
Cât despre interpretări live — acum se încheie stagiunea, dar tot am concerte. Unele vor fi în Finlanda, altele în Jūrmala, Letonia. Discutăm și despre apariții în alte țări europene, dar, da, momentan cânt în principal în Estonia. Suntem acum în discuții chiar și pentru o colaborare cu Andrea Bocelli. Sper din suflet să se materializeze în curând și, imediat ce am informații concrete, le voi împărtăși!
În loc de încheiere
Interviul, ce se dorea inițial să fie o discuție relativ scurtă, s-a transformat într-o întâlnire de aproape trei ore, în care timpul a părut să stea în loc. Am descoperit nu doar o soprană de renume mondial, ci o artistă complexă, o femeie împlinită și o vizionară în felul în care îmbină tradiția operei cu viitorul cultural … și digital.
În ultimele ore petrecute la Tallinn, după ce conferința Future Law se încheiase, am înțeles mai clar legătura subtilă dintre ceea ce facem noi, ca profesioniști ai dreptului, și ceea ce face un artist ca Elina: protejăm valori care merită transmise. Fie că este vorba de un contract sau de o arie celebră, esența rămâne aceeași — perfecțiunea formei și responsabilitatea pentru conținut.
Și poate că acesta este adevăratul dar al Estoniei: capacitatea de a-ți reaminti, simultan, că putem să privim departe în viitor și totuși să rămânem ancorați în frumusețea clasică.
Versiunea în limba engleză a interviului, într-o notă mai narativă și presărată cu un strop de umor și autoironie, o puteți citi aici.