Valeriu Nicolae se ocupă de copiii din Ferentari de peste 10 ani. Ce înseamnă asta? Înseamnă în primul rând „să faci teme”, cum spun voluntarii. Înainte de pandemie însemna să-ți dedici din timpul și energia ta pentru a face teme cu unul sau doi copii. Ce înseamnă după pandemie? Același lucru, doar că acum voluntarii fac teme de la distanță folosind internetul. Și în plus, contribuie fiecare cu ce poate.
Cumva, simți că îți recapeți încrederea în specia umană când vezi șirurile de mesaje dintre voluntari. Cineva se oferă să se ocupe de problemele stomatologice ale copiilor și alte trei persoane se oferă să îi ducă și să îi aducă pe copii de la cabinet. Un voluntar are brutărie și poate să ofere pâine și alți doi răspund când se pot ocupa de transport. S-a creat o rețea de oameni înarmați cu intenții bune care fac ce pot pentru a contribui la bucățica de normalitate pe care vor să o aducă copiilor din familii cu dificultăți din Ferentari.
Vă redăm în cele ce urmează un interviu realizat în iunie 2020 cu domnul Valeriu Nicolae, omul de la care a început totul.
Ce ați spune dumneavoastră despre inițiativa pe care o aveți, unei persoane care nu știe absolut nimic despre dumneavoastră?
Că e cel mai bun lucru pe care l-am făcut eu și că e o comunitate foarte faină de oameni foarte buni care pun multe ore pe săptămână pentru a ajuta atâția copii aflați în situații dificile și că lucrul ăsta și comunitatea asta mă umple de speranță și mă face să mă simt mult mai util și mult mai bun decât m-am simțit vreodată.
Cum a început demersul dumneavoastră de a ajuta copiii din Ferentari?
A început de mult. De fapt, partea asta de a încerca să ajut a venit din vinovăție. Am crescut foarte sărac, dar am avut mai multe șanse. M-am simțit vinovat că am mai mult decât am nevoie deși nu sunt nici pe departe bogat. De acolo vine. Și apoi, când au început să se adune tot felul de oameni în jurul ideii de a ajuta copiii din Ferentari și acum, de a ajuta și în satele din Argeș, m-au inspirat oamenii din jur.
Să știți că nu știu nimic despre ceea ce se întâmplă în Argeș.
Păi, am început și în Argeș să facem cam același lucru pe care îl facem în Ferentari. Este vorba despre satele Lerești, Pojorâta, Văleni, Nucșoara, Boghicești și Slatina. Suntem mulți voluntari care ajutăm. Am instalat până în momentul de față peste 160 de computere. Am reușit să rezolvăm și accesul la internet în toate cazurile (telefoane, cartele pentru internet, modem-uri și routere). Cu cele 160 de computere probabil atingem undeva până la 400 de copii. În general sunt în jur de 2-3 copii la un computer, dar în unele case sunt până la cinci copii care lucrează pe același computer.
Când ați început prima dată să lucrați cu copiii, ce ați dorit să realizați sau ce ați sperat să realizați?
Am sperat să nu mă mai simt inutil și să încerc să ajut, nu am sperat nimic altceva. Nu am avut niciun plan mare. Problema cu planurile mari e că uiți de ce ai început să faci lucrurile. Eu am început pentru că mi-am dorit să încerc să dau câtorva copii cam aceleași șanse pe care le-am avut eu. Și am avut norocul să fiu înconjurat de oameni buni, să am acces la profesori pe care nu i-a interesat că eram sărac și că eram țigan.
Ați vorbit despre asta în câteva interviuri și sincer am fost înduioșată de deschiderea și de candoarea pe care ați avut-o de fiecare dată când ați povestit despre devenirea, dacă vreți, ca om. Personal cred că devenim în fiecare zi ceea ce suntem puțin câte puțin.
Așa cred și eu. Singura chestie care mă preocupă este să devin un pic mai bun la anul sau să fiu o versiune un pic mai bună a mea decât sunt acum.
Când ați început să faceți lecții cu copiii, v-ați gândit să îi ajutati să stăpânească programa sau a fost și ceva puțin mai mult de atât?
Când ne-am apucat noi, copiii erau praf. Foarte mulți dintre copiii cu care am început noi să lucrăm nu recunoșteau literele, deși erau în clasa a doua sau a treia. Pentru noi scopul principal este să îi obișnuim cu un tip de disciplină și să îi aducem la nivelul la care să poată să depășească nivelul de analfabetism funcțional. Să poată să citească, să poată să înțeleagă ceea ce au citit, să poată să se descurce la matematică.
Ați observat la copiii care au lucrat mai mult cu anumite persoane că încep să dezvolte și o legătură afectivă? Îmi aduc aminte că unele dintre fetițele cu care am lucrat când am venit la Școala 136 spuneau că nu vor să lucreze cu mine pentru că o așteaptă pe doamna lor. Și mă întrebau unde este azi, iar eu le convingeam să facă un exercițiu în plus la gramatică dacă ma uitam pe pozele pe care le aveau în telefon.
Au mare nevoie de modele pentru că viața în ghetou e super dură și atunci adoptă tot felul de oameni care sunt buni și încearcă să îi copieze și construiesc legături care, câteodată, sunt foarte puternice. Problema mare e că sunt mulți voluntari și câteodată e foarte dificilă problema asta de atașament emoțional. Trebuie negociată foarte bine.
Vorbiți adesea despre „ghetoul” din Ferentari, așa cum ați spus și acum. Până să aflu despre povestea dumneavoastră, pentru mine, cel puțin, ideea de ghetouri era asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în Statele Unite sau în favelele din Brazilia. Nu mi-am imaginat niciodată că poate exista ghetou în România. Și pentru cineva care e în aceeași neștiință ca și mine, ce înseamnă viața unui copil în ghetou, în România în anul 2020?
Sa fii înconjurat în fiecare zi de multă violență și foarte mult gunoi, foarte multe droguri. În general familiile sunt monoparentale. O bună parte a celor ce sunt în ghetouri sunt dependenți fie de droguri, fie de alcool. Foarte mult șobolani. Nivelul de educație este foarte scăzut. Locuințele sunt mici și, în general, cu foarte puține facilități. Sunt pline de gongi, de gândaci, de ploșnițe. Pe vremea asta, de pureci, de păduchi. Și e foarte aglomerat. Și avem ghetouri peste tot. Sunt în Câmpulung, în câmp, niște blocuri cu exact aceleași probleme ca și în Ferentari. Am văzut fenomenul ăsta cam peste tot.
Inițial făceați lecțiile la Scoala 136 și apoi ați achiziționat Casa Bună, în cea mai mare parte din banii dumneavoastră personali, 162.000 de euro.
Da. A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Am cumpărat casa cu banii mei, dar după aceea au fost foarte mulți oameni care ne-au ajutat cu foarte multe din dotările casei. Am primit o bucătărie profesională de la o firmă care face bucătării pentru restaurante. Foarte multe lucruri, aerul condiționat, paturi, mesele pentru sălile de clasă. Am primit foarte multe lucruri și donații de la mulți oameni foarte de treabă care ne- au ajutat.
În perioada aceasta de pandemie mai puteți să folosiți Casa pentru copii?
Acum putem să o folosim dar mult mai puțin decât o foloseam inainte. Noi aveam în fiecare săptămână undeva la 120 de copii, iar acum grupurile nu sunt mai mari de patru pe zi.
Ce schimbare a însemnat pentru dumneavoastră și pentru voluntari intrarea în pandemie?
A fost mult mai mult de lucru pentru că, de obicei, noi lucrăm cu copiii doar sâmbăta și duminica. Plus chestiile medicale pe care le făceam în timpul săptămânii. Dar acum, practic, lucrăm în fiecare zi. Practic, noi ne-am transformat în meditatori nonstop. A trebuit să ne ocupăm de cerințele de mâncare pentru copiii care au rămas cumva închiși în ghetou, iar părinții lor nu mai puteau să facă ceea ce făceau (adunatul de fier și alte materiale reciclabile). A trebuit să ne ocupăm să facem rost de foarte multă mâncare și de o mulțime de alte probleme. Dar, din nou, am primit foarte mult ajutor și, împreună cu câțiva voluntari, am reușit să facem multe lucruri. Am distribuit în fiecare săptămână minim cinci-șase sute de porții de mâncare, am rezolvat problemele de paturi, frigidere, tot ceea ce era nevoie ca să ne asigurăm că oamenii pot să treacă cu bine prin partea asta de pandemie. Și am dat din nou peste oameni absolut fabuloși. Am primit ajutor cu echipamente IT, cu mâncare, cu produse congelate, cu frigidere, cu mobilă. Pentru mine pandemia a fost o dovadă că România e un loc tare bun și, dacă am reuși să motivăm presa să promoveze oamenii ăștia, atunci țara asta ar fi un loc mult mai bun.
Ați atins un subiect pe care voiam și eu să îl abordez. Dacă ar fi oameni care ar dori să se implice acum, la momentul iulie 2020, care ar fi primele lucruri pe lista de nevoi?
Avem nevoie de oameni care să facă teme cu copiii. Copiii au nevoie de modele, de oameni care să le răspundă la întrebări și care să aibă răbdarea să petreacă o oră, o oră jumătate cu ei. Asta e nevoia cea mai mare. În rest, ne descurcăm. Stăm mult mai bine decât m-am așteptat eu. Bine, am pierdut 8 din cele 12 contracte pe care le aveam. Și am fi reușit să facem încă o casă bună pentru o grădiniță. Deci cel mai important este să vină în grupul nostru. Pentru mine s-a dovedit că cea mai bună idee a fost să chem oamenii să vadă ce facem și să îi las să ne ajute cum cred ei de cuviință. Fiecare dintre noi face ceea ce poate să facă, unii mai mult, alții mai puțin. Dar important e că toți încercăm să facem ceva. Marea majoritate a activităților noastre acum sunt online. Sunt peste 100 de oameni care lucrează acum online cu copiii în fiecare săptămână. Dar avem nevoie de mai mulți.
Cei care doresc să vă contacteze, fie pe dumneavoastră, fie pe unul dintre voluntarii care se ocupă de coordonare, unde pot să vă contacteze?
Ne poate găsi la Casa Buna (Voluntariat copii Ferentari), care e grupul de Facebook. Pe mine mă pot contacta cel mai simplu pe Facebook, sunt ușor de găsit.
Unde simțiți cea mai mare frustrare și unde ați simțit cea mai mare victorie?
O victorie a fost, spre exemplu, weekendul ăsta, am fost 25 de oameni. Am plecat din București cu mașinile noastre, în satele din Argeș, am lucrat două zile nonstop și a fost cel mai fain lucru pe care l-am făcut. Și faptul că eu fac asta este o dovadă că mă simt foarte bine și foarte util. Sunt multe frustrări. În general, cred că cea mai mare frustrare a mea e că sunt atâția oameni foarte faini pe care nu îi vede nimeni și cumva trebuie să mă gândesc cum să reușesc să promovăm oamenii ăștia. Cred că de la un punct încolo un anumit tip de oameni se găsesc între ei. Ar fi util ca opinia publică să formeze oameni într-adevăr buni și nu toți cei pe care îi vedem în fiecare zi Ar fi util ca să formeze opinia publică oamenii într-adevăr buni și nu toți cei pe care îi vedem în fiecare zi.
Care e schimbarea pe care sperați să o vedeți în societate prin ceea ce faceți?
Să devină făcutul de bine ceva normal și să devină făcutul de bine un standard și să nu mai poți deveni nimic important fără să fi făcut bine înainte, să fi făcut bine palpabil pentru alții, nu pentru tine. Nu să fi vorbit despre făcutul de bine, ci să fi făcut bine pentru câțiva ani buni. Ăsta e singurul lucru pe care aș vrea să îl reușesc.
A consemnat Maria Cazan, notar public