Paul Manole, notar public
Citind cartea scrisă de Alexandru Toma Pătrașcu „Povestiri despre epidemii și vaccinuri” m-am gândit că acum mai mult decât oricând este de actualitate să ne aducem aminte istoria apariției primului vaccin și a conceptului de vaccinare.
Semințele acestui concept se regăsesc într-o practică medicală a evului mediu care viza contracararea efectelor, de foarte multe ori fatale, ale variolei, metodă care sub diverse forme era folosită cu succes atât în China sau India cât și in Orientul apropiat. Variola era (din fericire umanitatea a reușit să o eradicheze) o boală foarte „democratică” afectând în egală măsură săracii sau bogații, câteva capete încoronate ale statelor europene găsindu-și sfârșitul din cauza acesteia. Mai mult de atât, mortalitatea în cazul copiilor atingea chiar si 30%. Aceste elemente au dus la un interes deosebit al celor pasionați de cunoaștere și progres culminând în final cu introducerea acestei practici la curtea regala a Angliei de către soția ambasadorului englez în Turcia.
Respectiva lady, ea însăși o supraviețuitoare a variolei, odată ajunsă în Turcia începutului de secol 18 și-a manifestat interesul pentru practica locală a variolarii ajungând să o aplice chiar propriilor copii. Variolarea reprezenta infectarea intenționată a pacientului prin introducerea de praf obținut din crustele măcinate ale pustulelor unui bolnav de variolă. Prin aceasta se urmărea în special infectarea într-o perioadă a anului cât mai puțin problematică cât și inocularea cu o variantă mai ușoară a bolii (abia mai târziu s-a demonstrat că variola are două tulpini, medicii din acea vreme alegând intuitiv tulpina cu efecte mai puțin severe). În urma succesului variolării celor doi copii și a mortalității generale substanțial reduse (doar 1% dintre subiecții inoculării mureau versus aproape 30% din cei care o contactau pe cale naturală) soția ambasadorului a dus o campanie de promovare în Anglia care a culminat cu aplicarea metodei de către viitoarea regină propriilor copii, moment care a reprezentat o garanție în urma cărei întreaga societate britanică a adoptat metoda variolării.
Treptat, inocularea antivariolică s-a răspândit în întreaga Europă însă rămânea de rezolvat o problemă majoră: cei inoculați erau o perioadă contagioși și puteau răspândi boala. După circa opt decenii apare în istoria medicinii cel care va fi cunoscut drept inventatorul vaccinării, medicul Edward Jenner. Acesta, fiind un medic care îsi practica meseria și în mediul rural, a remarcat că țăranii care veneau în contact cu o altă tulpină de variolă, cea bovină, căpătau o imunitate naturală și nu mai erau afectați de problematica boală. Ca medic inoculările preventive descrise mai sus făceau parte frecvent din activitatea sa, iar găsirea unei soluții pentru a îmbunătățirea acestei metode de prevenție era o preocupare constantă. Potențialul cowpox-ului, variola vacilor, l-a făcut pe Jenner să studieze îndelung modalitățile de apariție și transmitere a acestei boli precum și similaritățile și diferențele față de tulpina umană. Este de reținut că totul se întâmpla într-o perioadă în care agenții patogeni nu erau cunoscuți, proveniența bolilor neavând încă o explicație utilă științific. Căutarea unei metode mai eficiente antivariolice era îngreunată și de lipsa materiei prime, medicul neavând la îndemână materie de studiu, fiind obligat sa aștepte uneori luni sau ani pentru că nimeni nu putea prevedea unde sau când vor apărea cazuri de studiat. Mai mult de atât, manifestarea bolii se aseamănă cu alte tulpini de variolă sau chiar cu afecțiuni produse de alți viruși, situații complet inutile pentru progresul cercetării.
În final, în primăvara anului 1796, Edward Jenner avu norocul să aibă drept pacient o lăptăreasă care se infectase în mod indubitabil cu variola vacilor. Prelevând probe din leziunile acesteia Jenner a inoculat un băiat care a dezvoltat o formă foarte ușoară a bolii și s-a recuperat rapid. Mai mult de atât, pentru a demonstra eficacitatea metodei, băiețelul a fost supus după o lună și la o variolare clasică, infectare care nu a avut niciun efect demonstrând astfel imunitatea dobândită. Au urmat, desigur, multe alte vaccinări, toate documentate și ulterior prezentate in anul 1798 într-una dintre cele mai influente scrieri medicale din toate timpurile denumită „O cercetare asupra cauzelor și efectelor variolei vacilor, cunoscută și drept cow-pox”, tradusă și difuzată imediat în numeroase limbi, ceea ce a făcut ca vaccinarea să fie o practică medicală adoptată pe întreg globul.
În încheiere, aș dori ca pe lângă multitudinea de oameni de știință și pasionați promotori ai acesteia care au lucrat pentru binele și progresul umanității să amintesc și ființa fără de care acest salt nu ar fi fost posibil: vaca de la care de altfel provine termenul de vaccin.