Summa cum laude / Excelent a fost calificativul acordat colegei noastre, doamna Carmen Dima, în luna noiembrie, de către Comisia pentru susținerea publică a tezei de doctorat cu tema „Uzufructul. Evoluție și perspective”. Având în vedere interesul deosebit al subiectului pentru activitatea notarială, am invitat-o pe colega noastră să ne ofere un scurt rezumat al lucrării sale. Vă invităm să îl lecturați, cu convingerea că veți descoperi idei valoroase și perspective deosebit de interesante.
Carmen DIMA, notar public
Ce poate fi mai frumos decât o cercetare juridică doctorală având ca temă cea mai veche figură juridică a omenirii?…
De la darul originar, creație divină, pământul, oferit omului pentru a se bucura de el (a-l folosi) și a-i culege toate roadele, uzufructul și-a croit haină juridică, a supraviețuit timpurilor și s-a adaptat evoluției sociale.
Ideea temei de cercetare s-a născut din dorința de a propune interpretări și eventuale modificări legislative care să conducă la resuscitarea uzufructului și la utilizarea sa ca instrument de inginerie patrimonială, în special din perspectiva introducerii impozitului pe marile averi.
Linia de cercetare a urmărit analiza actualei reglementări, a doctrinei și a jurisprudenței actuale în sistemul nostru de drept, pentru a vedea dacă reformarea instituției poate continua dincolo de modificările aduse de Noul Cod Civil.
Cercetarea nu are pretenția de a fi exhaustivă, ci de a propune soluții de interpretare și de a naturaliza în sistemul nostru juridic construcții și raționamente juridice.
Structurată în 3 titluri, care abordează atât chestiuni teoretice, cât și practice, lucrarea contopește aspecte utile atât teoreticienilor, cât și practicienilor în drept civil sau în dreptul afacerilor.
În spiritul principiului autonomiei de voință, ce caracterizează Codul nostru civil, am propus instituirea unui regim juridic al uzufructului cu norme juridice preponderent supletive, cu păstrarea ca norme imperative numai a celor care privesc definiția și durata.
Ținând cont de prevederile în vigoare referitoare la superficie și de necesitatea păstrării caracterului temporar al dezmembrămintelor dreptului de proprietate, am propus instituirea unei durate maxime a uzufructului de 99 de ani, atât în favoarea persoanelor fizice, cât și în favoarea persoanelor juridice, cu excepția uzufructului viager, care să poată depăși 99 de ani (limita fiind naturală). În limita acestei durate, dreptul trebuie să se poată transmite liber prin moștenire sau ca urmare a reorganizării persoanei juridice (fuziune, divizare), chiar și atunci când personalitatea juridică încetează, tot așa cum s-a admis posibilitatea cesionării sale prin acte între vii, în Noul Cod civil, tot în limita duratei uzufructului inițial.
Controversele legate de natura juridică a uzufructului au fost expuse pe larg. Am preferat să păstrez abordarea clasică, pentru că stă la baza întregului eșafodaj al dreptului bunurilor.
Calificarea ca dezmembrământ este una dintre punțile pe care le clădim în căutarea acelui jus communis, acel trunchi de principii de drept comune transjurisdicționale. Am plecat de la definiția proprietății din dreptul anglo-american, elementele definitorii din componența uzufructului latin fiind fragmente, crâmpeie din „mănunchiul drepturilor” (bundle of rights) ce formează proprietatea, în viziunea profesorului american Anthony M. Honoré.
Am opinat că dreptul de uzufruct trebuie să poată da posibilitatea scindării utilităților bunului, inclusiv a scindării celor două prerogative, usus de fructus, astfel încât persoane diferite să poată beneficia, total sau parțial, de folosință, respectiv de culegerea fructelor (posibilitate prevăzută, de altfel și de Proiectul Codului civil român din 1940).
Scindarea utilităților bunului și posibilitatea creării de drepturi de folosință specială pentru fiecare utilitate a bunului, cu respectarea drepturilor celorlalți titulari de drepturi speciale concurente, nu este o noutate absolută, ea fiind posibilă deja în dreptul german sau în dreptul Republicii Moldova. Astfel de practici, care servesc exploatării judicioase a bunului, pentru maximizarea profitului, vor fi, bineînțeles, condiționate de o politică rațională de exploatare, care să nu conducă la o uzură accelerată a respectivului bun.
Teoria continentală a dezmembrământului se profilează și în demersul nostru juridic ca o teorie a „interesului”(în sensul său de estate din common law), conform căreia fiecare persoană care primește o piesă, un fragment din acel mănunchi de drepturi, se consideră că deține un interes în respectiva proprietate.
Deși utilizat în materia uzufructului imobiliar, în special în cazul soților căsătoriți sub regimul comunității legale de bunuri, care înstrăinează nuda-proprietate asupra imobilului și își rezervă un drept de uzufruct, în general viager, uzufructul succesiv nu este reglementat expres de Codul nostru civil și de multe ori, în practica notarială, nu se inserează în convenție clauza uzufructului reversibil, care să permită soțului supraviețuitor să exercite dreptul de uzufruct asupra întregului imobil. Deși în practică nu se cunosc subtilitățile și de cele mai multe ori se permite în fapt exercitarea folosinței de către soțul supraviețuitor asupra întregului imobil, riguros vorbind, interpretând prin prisma art.542 Cod civil, dacă părțile nu au prevăzut o clauză de reversiune a uzufructului, uzufructul devălmaș se va preface în uzufruct pe cote-părți determinate prin actul de lichidare a regimului matrimonial al comunității legale de bunuri încheiat între moștenitori și soțul supraviețuitor (indiferent de opțiunea sa succesorală), stingându-se pentru cota-parte a soțului decedat și continuând să fie exercitat de soțul supraviețuitor numai pentru cota sa parte din drept.
Dacă în materia legatului există art.1065 Cod civil care reglementează expres legatul conjunctiv având ca obiect un dezmembrământ al dreptului de proprietate, prevăzându-se un drept de acrescământ în favoarea colegatarului desemnat fără o cotă determinată, în cazul în care unul dintre cei instituiți nu vrea sau nu poate să primească legatul, de lege lata nu avem o prevedere expresă în materie contractuală.
Recomandăm, așadar, introducerea, în Codul nostru civil, de lege ferenda, cu caracter de normă supletivă, a unei prevederi exprese, astfel încât, în materie contractuală, similar Codului civil brazilian, să se prevadă posibilitatea constituirii, de către proprietar, a unui uzufruct succesiv în favoarea a două persoane sau a unui uzufruct succesiv în favoarea unui număr nelimitat de persoane, toate persoanele existente însă la momentul constituirii uzufructului, cu menționarea, în cazul uzufructului conjunctiv, a regulii diviziunii dreptului sau a posibilității cotitularilor de a prevedea un drept de acrescământ în favoarea celorlalți cotitulari, pentru momentul încetării dreptului unuia dintre titulari, astfel că uzufructul va greva bunul în totalitate până la stingerea dreptului ultimului uzufructuar.
Ca răspuns la întrebarea dacă interdicția legală a înstrăinării dreptului de proprietate presupune și interdicția constituirii unui dezmembrământ, recte a unui uzufruct, am opinat că interdicția legală de înstrăinare nu include și interdicția constituirii unui dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Analizând definițiile legale din mai multe Coduri civile, definiții doctrinare, precum și caracterele perene ale dreptului de uzufruct, am propus ca definiție legală a uzufructului, de lege ferenda:
Uzufructul este un drept real care conferă uneia sau mai multor persoane dreptul de folosință asupra unui bun și/sau dreptul de a-i culege fructele, pe o perioadă de maxim 99 de ani, putând depăși această durată numai în cazul uzufructului viager.
Plecând de la necesitatea conturării elementelor care stau la baza uzufructului, definindu-l ca instituție și analizându-i parcursul de-a lungul diferitelor epoci istorice, cu provocări economice specifice, în prima parte, care poate fi considerată partea generală, am analizat evoluția noțiunii de „bun” în timp, a emolumentului uzufructului – fructele și a specificului folosinței uzufructuare.
Despre bun, în general, putem spune că a suferit cele mai mari transformări, parcursul său fiind strâns legat de lucruri, de corporalitate, într-o primă fază, pentru ca treptat, pe fondul evoluției societății către incorporal, să sufere transformări profunde, care să zguduie din temelii însăși actuala summa divisio din materia bunurilor, mobil-imobil.
Dreptul contemporan așază în centrul noțiunii de bun criteriul valorii, care determină metamorfozarea lucrului în bun, prin intermediul unui drept subiectiv, patrimonial, care reprezintă instrumentul de apropriere de către om a lucrului, subsumat valorii pe care omul o întrevede în acel lucru, care devine astfel bun, condiționat însă de acceptul dreptului obiectiv, care scoate din sfera comercialității anumite lucruri.
În contextul actualului Cod civil, dreptul patrimonial nu se confundă cu obiectul său, bunul. Se cuvine însă să menționăm ficțiunea juridică prevăzută de art.542 Cod civil care permite ca drepturilor patrimoniale să li se aplice regimul juridic al bunurilor, justificând astfel posibilitatea articulării a două drepturi patrimoniale și creării de construcții juridice de tipul uzufructului creanțelor sau uzufructului drepturilor de proprietate intelectuală.
În privința bunurilor digitale, nedefinite încă de legislația noastră, sunt incluse date stocate pe diferite suporturi, bunuri accesibile prin intermediul conturilor comerciale cum sunt cele pentru criptoactive, conturi pe rețele sociale, conturi de e-mail, conturi bancare virtuale, monede digitale, bunuri în cadrul jocurilor cu realitate augmentată.
În doctrină s-a ridicat problema naturii juridice a bunurilor virtuale din aceste „lumi virtuale” paralele, respectiv dacă ele fac obiectul unui drept de proprietate emergent, distinct de dreptul de proprietate intelectuală al creatorului programului.
Ne raliem opiniei celorlalți autori, potrivit căreia nu există un drept de proprietate al utilizatorilor din mediul virtual asupra bunurilor virtuale (second layer assets), astfel că devine dificil de imaginat și un drept de uzufruct asupra acestor bunuri. În opinia unei autoare, jucătorul din aceste lumi virtuale ar avea tocmai un drept de uzufruct asupra bunurilor virtuale, drept transmisibil ca o contraprestație monetară în cazul în care poate fi valorificat pe site-uri speciale de licitații unde au loc schimburi de asemenea bunuri.
În acest context s-a propus crearea unei „identități digitale”, ca o prelungire a personalității juridice, care să primească și un act de naștere digitală.
Am apreciat că acest avatar ar putea fi titular al unui patrimoniu digital, ceea ce ar impune și normarea lumilor virtuale, deci crearea unui sistem juridic propriu mediului virtual, inclusiv prin adoptarea de norme juridice care să permită circulația valorilor între lumile virtuale și între acestea și lumea reală.
Am opinat că uzufructul în metavers ar funcționa după aceleași reguli cu cel din lumea reală, regimul său juridic fiind prefigurat de cel al bunurilor incorporale.
Uzufructul criptomonedelor este un cvasiuzufruct, tradițiunea făcându-se prin comunicarea cheilor publice și private care conferă accesul la portofelul electronic sau prin transfer direct prin sistemul peer-to-peer, dacă cvasiuzufructuarul are propriul portofel digital.
În dreptul nostru, recomandăm părților să prevadă condițiile de restituire, inclusiv determinarea cuantumului și modalitatea de restituire.
Am conchis că și în opinia noastră valoarea nu reprezintă un bun în sine, ea fiind o trăsătură a bunului care se reflectă în valoarea de folosință și în valoarea de schimb și care preexistă dreptului real suport. Acesta vine și se grefează pe bun, obiectul dreptului, extrăgând anumite utilități din bun în funcție de prerogativele conferite. Dreptul de proprietate fiind dreptul real care permite exploatarea completă a utilităților bunului, acesta va reflecta valoarea maximă a bunului, iar uzufructul, întrucât absoarbe temporar o parte din utilitățile bunului, va avea o valoare inferioară celei a dreptului de proprietate asupra bunului.
Valoarea în sine nu este deci un bun și nu poate face obiectul unui uzufruct.
Am propus introducerea de bareme fiscale care să ierarhizeze valoarea uzufructului în funcție de durată.
Evoluția noțiunii de bun, subordonată evoluției societății, a dus la migrarea de la corporal la incorporal, evidențiindu-se tendințe de publicizare (informații, opere libere), de reificare a persoanei, de patrimonializare a corpului uman.
În acest context am analizat convențiile care se încheie între „mama purtătoare” și cuplul reproductiv asistat medical – adevărate convenții de uzufruct postmodernist, cu toată condescendența pe care o datorăm sacralității corpului uman, reglementate de dreptul canadian din Québec.
Tot ca o oglindire a tendinței de patrimonializare și de desacralizare a corpului uman am prezentat viziunea lui Serge-Christophe Kolm, care a lansat teoria dezmembrământului proprietății de sine, un dezmembrământ atipic, care nu este temporar ca uzufructul, prin care exclusiv fructus-ul capacităților productive ale unei persoane se dezmembrează între persoana titulară a capacităților productive și ceilalți membri ai societății. Această teorie este inspirată din teoria dezmembrământului clasic al dreptului de proprietate, având la bază teoria filosofică a lui John Locke asupra proprietății de sine, potrivit căreia fiecare este stăpânul propriului corp, al propriei sale forțe de muncă și al fructelor muncii sale.
Am analizat situația embrionilor umani ex utero, cu statut intermediar între bun și persoană, a xenotransplantului (transplantul de organe și celule de origine animală la oameni).
Dreptul viitorului nu exclude apariția de oameni hibrizi, modificați, superoameni, cum au fost denumiți.
Apariția implanturilor neuronale și tehnicile de hibridizare om – Inteligență Artificială, prin conectarea creierului uman la o interfață-mașină, ne-au făcut să ne întrebăm în ce măsură augmentarea cerebrală sau hibridizarea omului cu mașina ar conduce la reificarea persoanei umane și la instituirea unui adevărat uzufruct augmentat asupra umanoidului.
O asemenea viziune, profund îngrijorătoare și indezirabilă, nu poate fi exclusă de plano. Dreptul viitorului trebuie să stabilească limite clare pentru păstrarea demnității umane, utilizarea xenogrefelor, xenotransplantului, a himerelor, a embrionilor himerici (încrucișări mixte, om-animal, create în scop terapeutic).
O provocare aparte o reprezintă și roboții umanoizi, în prezent bunuri, dar referitor la care există un curent doctrinar care propune atribuirea unei personalități juridice specifice roboților și crearea unui adevărat drept al roboților, aceștia urmând să dobândească drepturi și să aibă responsabilitatea faptelor lor.
Această tendință se înscrie într-un context mai larg al flexibilizării noțiunii de subiect de drept, care variază în funcție de alegerile politice ale factorului uman (atribuirea capacității juridice unor elemente ale naturii – un anumit râu, păstrarea acesteia în cazul persoanei fizice aflate în comă, statutul copilului conceput care dobândește drepturi succesorale), astfel că atribuirea unui statut juridic algoritmului nu ar fi o noutate.
Trebuie regândită în actualul context și situația juridică a animalului.
Construcție juridică pretoriană, creație a practicii notariale franceze, în strânsă legătură cu superficia, volumul imobiliar, care nu a fost reglementat de legea franceză sau de legea română, dar reprezintă, în dreptul nostru, în opinia noastră, fie superficia incipientă, volumul în starea de cub de aer, neconstruit, fie superficia deplină, volumul imobiliar construit, a fost analizat pe larg în teză.
Proprietatea terenului, incluzând întreg spațiul subteran și suprateran (subsolul și coloana de aer de deasupra scoarței terestre), a fost supusă disocierii în plan vertical față de scoarța terestră, delimitându-se volume prin suprapunere verticală și îmbinare orizontală, în plan subteran și suprateran, formându-se adevărate bunuri imobile întrepătrunse modular, într-un adevărat puzzle juridic și material, delimitându-se și individualizându-se altimetric prin altitudine ortometrică, în baza sistemului național de cote de altimetrie denumit „Marea Neagră 1975”.
Am propus astfel delimitarea ideii de volum de cea de superficie și reglementarea volumului imobiliar ca singurul bun imobil prin natură și principalul vector de tranziție către un cadastru tridimensional.
Volumul imobiliar ar putea fi divizat în subvolume, care ar primi identificări cadastral volumetrice, inclusiv în forma neconstruită, dar și în cea construită, intrând în circuitul civil și putând face inclusiv obiectul uzufructului.
O altă tendință constatată pe fondul dematerializării bunurilor o reprezintă „tokenizarea” imobilului clasic, în sensul înscrierii pe un blockchain a activului corporal imobiliar urmare a încorporării sale valorice într-un token (jeton), transmisibil pe infrastructura blockchain.
În contextul acestor transformări și al dispariției hegemoniei bunurilor corporale, am apreciat ca fiind potrivită menținerea binomului mobile-imobile, dar subordonarea sa clasificării generale principale în bunuri incorporale și bunuri corporale (cu subdiviziunile mobile-imobile).
Analizarea noțiunii de „fructe” prezintă importanță în materia uzufructului, pentru că pe lângă folosința procurată, fructele reprezintă emolumentul și cauza juridică a încheierii actului.
Noțiunea de „fructe” este și ea una în plină evoluție, similar noțiunii de „bun”.
Considerăm astfel că periodicitatea este de natura, și nu de esența fructelor civile.
Văzând toate excepțiile consacrate expres de lege lata, constatăm o fragilizare a noțiunii de „fructe” și considerăm că se impune o redefinire a „fructelor” ca fiind bunuri de sine-stătătoare derivate din alte bunuri, prin orice mecanism de producere, cărora legea sau voința umană le-au stabilit destinația de fructe.
Folosința uzufructuară este o folosință circumstanțiată obligației esențiale a uzufructuarului, aceea de a conserva substanța bunului, adică de a respecta destinația bunului, stabilită de lege sau de proprietar, cu mici excepții prevăzute expres de lege (art.724 – dacă se asigură o creștere a valorii bunului sau nu se prejudiciază interesele proprietarului în niciun fel).
S-a afirmat în doctrina franceză că uzufructul reprezintă un transfer al posesiei bunului, iar transferarea folosinței (a utilităților) se produce tocmai ca urmare a transferului posesiei naturale, care dă posibilitatea exercitării folosinței actuale, efective, a bunului.
Dreptul de folosință nu are o natură juridică unică, fiind diseminat atât în cadrul drepturilor reale (uzufruct, uz, abitație, servitute, superficie), cât și în cadrul drepturilor de creanță (dreptul de folosință al locatorului, al chiriașului, al arendașului).
Folosința procurată este aceeași, însă relația cu lucrul diferă, în sensul că titularul dreptului real își exercită prerogativele în mod direct și nemijlocit, pe când creditorul din raportul juridic obligațional își realizează dreptul de creanță numai cu concursul debitorului, persoană determinată.
Plecând de la asemănările mult mai numeroase decât deosebirile dintre regimul juridic al folosinței procurate de drepturile reale și cel al folosinței rezultate din drepturile de creanță, un autor francez propune o unificare a drepturilor de folosință reale și personale într-o categorie denumită „drepturi de folosință cu titlu de ne-proprietar”, care sunt drepturi reale și s-ar clasifica în drepturi de folosință generală și drepturi de folosință specială. În categoria drepturilor de folosință generală ar intra dreptul de uzufruct plin, care ar fi dreptul de folosință generală prin excelență, dreptul de uzufruct diminuat (care ar include dreptul de uz și dreptul de abitație), dreptul locatarului, dreptul comodatarului. În categoria drepturilor de folosință specială, care permit accesul la o singură utilitate sau la utilități determinate ale bunului, autorul include servituțile, garanțiile reale sau obligațiile reale de mediu și le clasifică în principale și accesorii.
Așadar, propunerile lui Kévin Moya, care nu au constituit o noutate absolută, se pot rezuma la necesitatea instituirii unității conceptuale a dreptului de folosință, că orice drept de folosință este un drept real și că nu există drept real fără folosință, deci orice drept real este un drept de folosință.
M-am raliat propunerii de înglobare a contractului de locațiune, cât și a celui de comodat sau de împrumut de consumație în definiția largă a uzufructului.
În sisteme juridice europene am descoperit uzufructul cu drept de dispoziție inter vivos, în mai multe variante: cu obligația de restituire a capitalului, de substituire prin echivalent sau pentru bani, pentru cazul sau situația de necesitate și uzufructul cu libertate absolută de dispoziție.
Apreciez că toate aceste cazuri de uzufruct cu drept de dispoziție ar trebui preluate și de Codul nostru civil, de lege ferenda, contribuind la dezvoltarea instituției și la o utilizare mai accentuată a acestei figuri juridice, prin întărirea laturii ei practice.
Cvasiuzufructul în dreptul nostru nu presupune un transfer al dreptului de proprietate.
Caracterul consumptibil nu trebuie privit absolut, iar pe lângă o consumptibilitate obiectivă poate exista și una subiectivă, când părțile califică anumite bunuri prin voința lor ca fiind consumptibile, la fel cum anumite bunuri care ar putea fi privite ca fiind consumptibile prin natura lor, pot fi scoase de părți din aria consumptibilității (banii, în scop de a fi folosiți la o expoziție numismatică, anumite alimente pentru a decora), în acest ultim caz aflându-ne în situația unui veritabil uzufruct.
Considerăm că de lege ferenda ar trebui prevăzută expres în lege posibilitatea constituirii unui cvasiuzufruct și asupra unor bunuri calificate de părți ca fiind consumptibile (consumptibilitate subiectivă), fără ca ele să fie așa prin natura lor (consumptibilitate obiectivă).
Analizând ipoteza cesiunii temporare a uzufructului, contestată de un autor francez, care propune în schimb construcția de uzufruct al uzufructului, am opinat că față de stadiul actual al legislației noastre, cesiunea temporară a unui uzufruct este posibilă.
Am analizat apoi și cazul de stingere reglementat de art.748 alin.1 Cod civil în ipoteza pieirii bunului dintr-un caz fortuit, prin prisma situației exproprierii bunului pentru cauză de utilitate publică.
Actualul Cod civil prevede cazul fortuit ca o cauză specială de stingere a dreptului de uzufruct, în cazul pieirii totale a bunului dintr-un caz fortuit. În cazul în care urmare a pieirii bunului se obține o despăgubire plătită de un terț sau o indemnizație de asigurare, uzufructul se va strămuta în virtutea subrogației reale cu titlu particular asupra despăgubirii/indemnizației de asigurare (art.748 alin.2 Cod civil).
În același timp, art.28 alin.3 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevede stingerea dreptului de uzufruct, iar art.26 alin.3 din aceeași lege prevede plata de despăgubiri pentru titularii drepturilor reale care se sting, deci și pentru uzufructuar.
De lege ferenda, dată fiind discriminarea care se creează între ipoteza cazului fortuit și cea a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, recomandăm modificarea Legii nr.33/1994 și consacrarea subrogației reale cu titlu particular, în sensul că uzufructul nu se stinge în caz de expropriere pentru cauză de utilitate publică, ci se strămută asupra despăgubirii încasate integral de proprietar, devenind un cvasiuzufruct. Această soluție ar fi în concordanță atât cu art.748 Cod civil, cât și cu legislația franceză.
Titlul III, sau partea specială a lucrării, analizează trei drepturi de uzufruct care au ca obiect bunuri incorporale.
Uzufructul bunurilor incorporale, uzufructul atipic, cu particularități determinate de fiecare ramură specifică de drept care se articulează pe dreptul bunurilor, se încadrează totuși în tiparul uzufructului, construit în Codul nostru civil după chipul și asemănarea uzufructului clasic, al bunurilor corporale, în rândul cărora imobilul prevalează ca importanță.
Tehnică versatilă, uzufructul este folosit în dreptul societar în mai multe situații: fie se aportează la capitalul social un drept de uzufruct, fie prin încheierea de acte juridice inter vivos prin care se dobândește un drept de uzufruct, fie prin constituirea unui drept de uzufruct asupra unor acțiuni sau părți sociale de către un asociat.
Deși o noțiune arhaică, estimăm că fondul de comerț poate căpăta valențe noi datorită resuscitării sale prin legislația europeană, preluată de Codul nostru fiscal, în cadrul noțiunii de „transfer de afacere” sau „transfer de active”, în definiția căreia este inclus și uzufructul fondului de comerț.
Nereglementat și neutilizat în practica noastră, uzufructul drepturilor de proprietate intelectuală are ca obiect protecția juridică acordată drepturilor patrimoniale pe o perioadă limitată, care diferă în funcție de categoria de creație intelectuală. Este materia care reflectă fidel noțiunea de dezmembrământ, prin fragmentarea și detașarea de monopol a drepturilor patrimoniale și circulația interpatrimonială a drepturilor dezmembrate.
Într-un echilibru fragil, între necesitatea de a asigura accesul la utilitățile bunului altuia și nevoia nudului-proprietar de a regăsi și el într-o bună zi aceste utilități aproape intacte, uzufructul se desprinde de imaginea vetustă, de instituție prăfuită ce asigura supraviețuirea văduvelor, pentru a se prezenta în haină nouă, de instrument de inginerie patrimonială care permite eficientizarea exploatării bunului și o asietă diminuată a impozitului pe avere.