În societatea de astăzi, căutarea exclusivă și excesivă a plăcerii, devenită criteriul unui trai bun, la baza căreia stă repausul, liniștea și satisfacția individuală, a făcut ca josnicia și ipocrizia să devină virtuți, atât în familie cât și în societate.
Virtutea nu mai este fundamentul nobleței; ipocrizia prelaților, aparențele ostentative de pietate, proprii eului intim de altfel, au făcut ca legea lui Dumnezeu să le ofere îndreptățire iar nu îndreptare, religia și biserica, ca instituție, având de suferit.
Astăzi am fi caraghioși dacă am mai crede orbește în virtuțile și sinceritatea afișate. Simțul comun este atrofiat; bălăriile din capul multora ajung să nască paradigme de gândire, motivații sociale. Seducția și înșelătoria sunt ridicole în manifestări, în luările publice de poziție, conștiința onorabilității abia mai licăre în noianul ipocriziei.
Se pare că societatea de astăzi se simte bine în prezența ipocriziei; a ipocriziei corectitudinii politice; a ipocriziei de cenzură, când cei temători de hula publică își îngroapă propria personalitate din nevoia de a răspunde imperativelor momentului, deși teama de a părea ridicol ar trebui să fie mai mare decât teama de a fi blamat ca un om rău; a ipocriziei celui care mizează pe cartea transparenței, spunând lucruri care dezarmează, dar al căror adept este. Cei mai periculoși sunt cei care se mint pe ei înșiși și care cred în minciuna lor, înșelându-i pe cei apropiați, fără a încerca vreun fel de penitență față de propriile greșeli.
Oamenii devin conștienți că nu pot să stăpânească răul. Numai Dumnezeu le vede pe toate; pedepsește sau se milostivește la timpul potrivit. Fără EL, ipocritul câștigă, răul triumfă.
Ipocrizia a devenit un lubrefiant al traiului împreună, neputând trăi într-o societate în care să le spui tuturor lucruri dezagreabile despre ei. Și astăzi, la fel ca acum sute de ani, înțeleptul se adaptează la viciile epocii sale, recurgând la cameleonism.
Ipocrizia e un viciu privilegiat care cu mâna sa închide gura tuturor.
Elogiul ipocriziei este magistral redat de clasicul literaturii franceze Molière, în scena a II a, actul V din “Don Juan”, unde sunt analizate foarte bine mecanismele de apărare ale ipocriților: “Nimeni în vremurile noastre nu se mai rușinează pentru atâta lucru. Prefăcătoria e un viciu la modă. Și tot ce e la modă trece drept virtute. A te juca de-a omul cumsecade e lucrul cel mai ușor în ziua de azi, şi meseria de prefăcut e cea mai binevenită dintre toate, fiindcă minciuna e prețuită de toată lumea, iar atunci când e dovedită nimeni nu îndrăznește să se ridice împotriva ei. Toate celelalte cusururi omenești sunt supuse ocării, pot fi înfruntate de oricine, prefăcătoria e un viciu de frunte, care închide gura la toată lumea și se bucură în liniște de o atotputernică ocrotire. Cu schimonoseli și maimuțării se alcătuiește o șleahtă restrânsă de oameni legați între ei prin aceleași legi ale minciunii. Cum ai lovit pe unul, toți îți sar în cap, și chiar dacă printre ei sunt unii care lucrează cu bună-credință, cunoscuți drept suflete cu adevărat cinstite, devin jucării în mâna celorlalți și ocrotesc cu puterea lor înșelătoria și păpușăria.
Cunosc atâția care au izbutit, la adăpostul fățărniciei, să șteargă amintirea tinereții lor zvăpăiate, făcându-și apărătoare din pavăza religiei și sub haina aceasta preacuvioasă, rămânând aceiași ticăloși de mai înainte. Îi știi cine sunt, le cunoști fărădelegile, toată lumea îi întâmpină însă cu încredere și, cu câteva plecăciuni smerite din cap, cu un suspin de nevinovăție, răscumpără, — dând de două, trei ori, ochii peste cap — tot ceea ce au săvârșit. Sub veșmântul acesta ocrotitor vreau să mă pui și eu la adăpost, să-mi orânduiesc treburile cum se va putea mai bine. Nici nu mă gândesc să mă lipsesc de dulcile mele năravuri, dar o să am grijă să le ascund, și o să-mi fac de cap, cu binișorul. Nu-mi va fi teamă când voi fi descoperit, fiindcă toată ceata de înșelători îmi va sări în ajutor și mă va apăra împotriva oricui, fără să am nevoie să ridic măcar un deget. E singurul mijloc ca să fac nepedepsit, orice-mi va trece prin minte. Mai mult chiar, o să mă fac judecătorul faptelor altora, socotind drept rău tot ce vor săvârși alții și drept bun numai ce voi săvârși eu. De se va întâmpla să fiu jignit, or cât de ușor, nu voi ierta niciodată, ci voi păstra în adâncul nebănuit al inimii mele, o ură nepotolită. O să mă preschimb în răzbunătorul lui Dumnezeu și pe temeiul acesta atât de ușor, îmi voi izbi vrăjmașii, îi voi învinovăți de necredință, voi dezlănțui împotriva lor haita gălăgioasă a celor care fără să știe măcar despre ce e vorba, vor urla împotriva lor, îi vor copleși de ocări și-i vor osândi cu de a lor putere la muncile veșnice ale iadului. E singurul chip a te folosi de slăbiciunea oamenilor și de a-ți găsi un rost în ticăloșia veacului în care trăim.”
Dan Tătaru, notar public