Am avut privilegiul, acum câțiva ani, să particip la un dineu oferit de guvernatorul Băncii Naționale în memoria lui Eugeniu Carada. M-a impresionat discursul ținut de Mugur Isărescu la deschiderea evenimentului, în care a vorbit despre Eugeniu Carada ca despre un mentor și un prieten, evocându-l ca și cum l-ar fi cunoscut în carne și oase.
Carada a fost o personalitate retrasă căreia nu îi placea să epateze, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care, deși a fost unul dintre făuritorii României moderne, este de multe ori omis în manualele de istorie. Celălalt motiv pentru care aportul și personalitatea sa au fost de multe ori trecute cu vederea este dușmănia publicistică cu care l-a tratat Eminescu, aversiunea față de Carada având originea în principal în proveniența presupus neromânească a acestuia. Cu toate acestea, în momentele în care Eminescu se afla în nevoie financiară, care din păcate nu erau puține, Carada, în mod anonim, îl sprijinea financiar pe poet. Acest fapt, după cum vom vedea și mai târziu, ilustrează viziunea acestui om de a pune interesul național, pentru că Eminescu era esențial pentru țară, mai presus de propriile antipatii.
Își începe cariera politică la vârsta de 18 ani în freamătul revoluției de la 1848, urcă apoi treptele administrației, fiind la un moment dat chiar vice-primar al Bucureștiului și se afla printre susținătorii lui Cuza pentru obținerea Unirii. Îl cunoaște pe Ion C. Brătianu, apropierea de acesta marcându-i întreaga viață și propulsându-l de-a lungul anilor ca un veritabil creier din umbră al Partidului Național Liberal. Ca majoritatea liberalilor munteni este nemulțumit de încetineala cu care se realizau reformele de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza și participă fără ezitare la înlăturarea acestuia și la aducerea unui prinț străin pe tronul țării. De remarcat că a preferat din nou interesul național în detrimentul sentimentelor proprii, Carada fiind toata viața sa un republican convins.
Urmează un episod determinant pentru politica românească, încercarea de înlăturare din 1870 a lui Carol I în încercarea de a institui o republică română, demers ce îl are printre protagoniștii principali pe Eugeniu Carada. Ceea ce a rămas în istorie drept Republica de la Ploiești duce la arestarea temporară a lui Carada și, pe termen lung, la o antipatie pe viață a acestuia față de viitorul rege, antipatie care s-a limitat însă doar la a refuza să se întâlnească vreodată cu Carol I.
Războiul de Independență îl are drept participant, chiar dacă nu cu arma în mână, pe un neobosit Carada care se luptă să asigure aprovizionarea și echiparea trupelor și să obțină bani pentru eforturile de război. Probabil acesta este și momentul în care realizează importanța finanțelor pentru bunul mers al unei țări pentru că, după război, activitatea sa se va concentra pe întemeierea unui sistem monetar național.
Cu eforturi deosebite atât din punct de vedere economic cât și politic, în anul 1880, la însărcinarea prim-ministrului Ion C. Brătianu, scrie proiectul de lege și reușește să înființeze Banca Națională a României pentru care și atrage capital, doar o treime din acesta provenind de la stat. Refuză postul de guvernator întrucât această poziție implica întâlnirea cu regele. După îndelungate insistențe care au culminat cu amenințarea lui Brătianu că în caz contrar își dă demisia din funcția de prim-ministru, acceptă postul de director general pe care îl va ocupa până la moartea sa. Pentru a înțelege mai bine dificultățile cu care s-a confruntat și munca titanică pe care a depus-o în acei zori ai finanțelor naționale îl voi cita pe unul dintre miniștri de finanțe interbelici, academicianul Victor Slăvescu: „Organizarea, administrarea şi conducerea unei bănci de emisiune, în acel timp, nu era o sarcină uşoară. Fără oameni cu pregătire tehnică, fără o organizaţie bancară pe tot cuprinsul ţării, cu ajutorul căreia să se poată distribui creditul şi să se poată promova o activitate economică rodnică, fără de deprinderea răspândită în publicul larg, de a manipula cambia, de a respecta termenele unor angajamente luate, este lesne de înţeles de ce greutăţi s-a izbit Carada la primele începuturi şi de câtă energie şi putere de muncă a trebuit să dea dovadă pentru a realiza ceea ce a realizat. De aceea, activitatea şi organizarea Băncii Naţionale a României, în primul ei pătrar de veac, sunt indisolubil legate de numele şi vrednicia lui Eugeniu Carada, care a ştiut să-i închine toată mintea lui luminată şi tot devotamentul lui profund şi sincer.”
Se preocupă personal de emiterea primelor bancnote românești și călătorește la Paris pentru a supraveghea tipărirea acestora. Se implică în edificarea Palatului Băncii Naționale pe al cărui șantier își face apariția zilnic. Pe lângă toate acestea, se dovedește a fi un important apărător al interesului național opunându-se cu îndârjire la încercări de a acorda unor investitori străini ocazia de a pune mâna pe obiective strategice pentru națiune, printre exemple regăsind încercarea Ministerului de Finanțe din 1901 de a ceda participarea statului la Banca Națională către Deutsche Bank.
Pentru a ilustra prioritățile bancherului Carada este demnă de menționat întâmplarea în care unul dintre industriașii importanți ai vremii, adversar înfocat atât publicistic cât și din punct de vedere al politicii economice a B.N.R., aflându-se în pragul falimentului s-a adresat băncii pentru un împrumut. Carada l-a chemat la el în birou și i-a explicat că din punct de vedere al regulamentului bancar nu îi poate acorda împumutul, dar îl va împumuta din banii săi proprii. La nedumerirea omului de afaceri, inamic declarat al său, i-a replicat că fabricile sale sunt esențiale pentru bunul mers al economiei, la fel ca și slujbele pe care le generează și că, din acest motiv, adversitatea lor trebuie să treacă în plan secund.
Pe lângă consolidarea economiei regatului, Eugeniu Carada a dus o politică de sprijinire a fraților din Transilvania, a publicațiilor și școlilor românești ardelene, plătind de multe ori din banii săi amenzile pe care statul Austro-Ungar le aplica românilor „vinovați” de a promova valorile naționale, având astfel un însemnat, chiar dacă indirect, aport la realizarea României Mari.
Eugeniu Carada a reușit într-o societate înaltă destul de restrânsă, cum era cea românească de la finalul de secol XIX și început de secol XX, să evite întodeauna întâlnirea cu regele Carol I, ieșind în două rânduri pe una dintre ușile secundare ale Palatului B.N.R. atunci când regele l-a căutat pe neașteptate. Mai mult de atât, nu mergea niciodată pe calea Victoriei prin zona din dreptul Palatului Regal. Cu toate acestea, regele îl stima, iar la moartea sa, în 1910, și-a luat elegant revanșa dând ordin cortegiului funerar ca, în drumul său spre Gara de Nord, să se abată pe calea Victoriei prin fața Palatului Regal de unde se spune că regele, îmbracat în uniforma de gală, a urmărit procesiunea discret, de la fereastră după o draperie.
Astăzi, în biroul guvernatorului Băncii Naționale, în spatele acestuia ca și cum ar veghea la bunul mers al țării, se află portetul lui Eugeniu Carada a cărei viață pusă în slujba binelui și progresului României merită să fie cunoscută de către toți cei ce au trecut măcar o dată prin fața Palatului B.N.R.
Paul Manole, notar public