În perioada 14-18 iunie, Academia de Drept European a organizat, prin videoconferință, cursul privind Dreptul Familiei. Subiectele puse în discuție au fost divorțul cu element de extraneitate, relația părinte-copil, inclusiv răpirea internațională de minori, impactul avut de pandemie asupra familiei, obligația de întreținere a minorului, regimul proprietății în cazul cuplurilor internaționale.
Tim Amos QC
Primul invitat Tim Amos QC, avocat și mediator în Londra a pus în discuție aplicabilitatea legilor internaționale – sistemul de legi „supranaționale”. Respectarea acestor legi este obligatorie creând un sistem care reglementează relațiile de familie (soț-soț-copil) în care fie soții sunt de naționalități diferite, fie locuiesc în state diferite, situații tot mai des întâlnite în practică și pentru care soluțiile se regăsesc în regulamentele europene, Convenția de la Haga din 2007 privind întreținerea, Convenția privind Răpirea Copilului din 1980.
S-a pus problema aplicării regulamentelor europene cu accent în special pe Bruxelles IIa si Regulamentul privind întreținerea (4/2009) când și dacă trebuie aplicate, acesta fiind obligatorii atât pentru instanțe cât și pentru alte autorități.
De altfel este obligatoriu cunoașterea unor regulamente și de către state terțe având Regulamentul European privind succesiunile (Eu 650/2021), Regulamentul privind Parteneriatele Înregistrate (EU 2016/1104) și Regulamentul privind Regimul Matrimonial (EU 2016/1103) .
Unul din regulamentele prezentate de Tim este Bruxelles IIa care uniformizează aplicarea hotarârilor judecătorești și a actelor autentice și înțelegerilor în domeniul divorțului, separare legală sau anularea căsătoriei, exercitarea, delegarea, restricția sau încetarea drepturilor părintești și răpirea de minori.
Printre subiectele excluse din Regulament sunt obligația de întreținere si consecințele asupra proprietății în cazul desfacerii căsătoriei.
S-a discutat cu precădere Art.1, în ce domenii își găsește aplicabilitatea Bruxelles IIa, acest lucru fiind redat în Art.1 Divorț, separare legală și anularea căsătoriei, precum și atribuirea, exercitarea, delegarea, restrângea și încetarea drepturilor părintești.
Regulamentul reglementează instanța cărei țări (lex forum) este competentă să soluționeze divorțul sau cererea de separare, legea aplicabilă putând fi alta.
Astfel cuplurile uneori urmăresc să poată introduce acțiunea de divorț în țara în care procedurile sunt cele mai simple sau cu termene cât mai scurte.
Fiecare țară are propriile reguli cu privire la modul în care ar trebui tratat acest conflict de legi. Este posibil ca mai multe țări să aibă jurisdicție pentru a asculta disputa și ca fiecare să aplice legi diferite. Procedurile pentru ca hotărârile să fie recunoscute și executate într-o altă țară pot fi dificile și uneori imposibile.
O procedură simplificată se aplică deja drepturilor de acces și ordinelor de returnare a copiilor în UE. Cu toate acestea, din august 2022, va intra în vigoare un proces de implementare simplificat pentru toate ordinele referitoare la responsabilitatea părintească în UE. Aceste probleme apar între toate țările și nu numai între statele membre ale UE. Au fost convenite o serie de convenții internaționale care se ocupă de astfel de conflicte de legi. Aceste convenții internaționale continuă să se aplice între statele membre ale UE și statele membre din afara UE. Reglementările UE în materie de drept al familiei se aplică în toate statele membre ale UE, cu excepția Danemarcei care a renunțat. Deci, dacă există un conflict de legi care implică Danemarca și un alt stat membru al UE, problema este reglementată de convențiile internaționale, dacă acestea sunt relevante.
Cu privire la activitatea notarială nu se aplica dispozițiile Regulamentului pentru stabilirea notarului care poate fi sesizat pentru procedurile de divorț, fiind strict aplicabil procedurilor contencioase.
Competența este stabilită de Art.3 din Regulament în care sunt enumerate criteriile de competență, respectiv se va aplica legea forumului competent unde (i) soții au reședința obișnuită (ii) ultima reședință obișnuită, în cazul în care cel puțin unul dintre ei încă are reședința acolo, (iii) reședința pârâtului; (iv) în cazul cererilor comune, reședința oricăruia dintre soți; (v) reședința obișnuită a reclamantului, dacă acesta a locuit acolo cel puțin un an înainte de depunerea cererii; (vi) reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni înaintea cererii și este fie resortisat al Statului Membru respectiv fie are „domiciliul” acolo în cazul Regatului Unit si Irlandei.
Situația pusă în discuție a fost a unei familii franceze ce trăiește în Corsica, având doi copii ce studiază in Anglia, iar mama își închiriază un apartament în Anglia, având în vedere că își petrece mult timp acolo, dar lucrează în Franța cu familia sa și soțul. După deteriorarea relațiilor între soți, mama se hotărăște să rămână în Anglia. După o perioadă de separare de 7 luni dorește să depună cerere de divorț, astfel încât se întoarce în Franța și discută cu un avocat francez.
Sunt competente instanțele din Franța să soluționeze divorțul? Răspunsul este afirmativ deoarece ultima reședință a soților a fost în Franța, iar soțul încă locuiește acolo.
Cine poate deschide acțiunea în Franța? Oricare din cei doi soți, fiind aplicabilă regula ultimei reședințe obișnuite și cel puțin unul din soți încă are reședința acolo, fără a ține cont de partea care inițiază procedurile.
Cine poate intenta procesul în Anglia? Soțul, având în vedere că Anglia este reședința obișnuită a soției, fără a fi nevoie să treacă o perioadă de timp de la data stabilirii reședinței. Soția nu va putea iniția procedurile în Anglia deoarece nu este stabilită acolo de peste un an.
Un domeniu de aplicare ce suportă excepție de la aceste reguli este în cazul minorului, caz prevăzut în art. 15 ale acestor reguli, fiind avut în vedere interesul superior al minorului, astfel o instanță a unui Stat Membru având jurisdicție asupra fondului cauzei poate, daca consideră că o altă instanță a unui Stat Membru, cu care copilul are legături, este mai bine plasată să soluționeze cauza sau o parte din aceasta, să transfere cauza acestei instanțe.
Profesor Cristina González Beilfuss
Un alt invitat a fost Profesor Cristina González Beilfuss care a pus in discuție Regulamentul Roma III, No 1259/2010, respectiv domeniul de aplicare al acestui regulament.
Scopul regulamentului este de a preveni conflictul de legi și cursa între soți de a intenta divorțul în jurisdicția cu legislația cea mai favorabilă intereselor unuia dintre soți.
O soluție dată de regulament este ca soții să își aleagă înainte de divorț legea aplicabilă. Nici in acest caz nu se aplica Regulamentul divorțului pe cale notarială nefiind îndeplinite condițiile Curții Europene pentru a fi considerată autoritate publică (ECJ, 10 Septembrie 2015, Comisia Europeană vs. Republica Letonă).
Un subiect de interes pentru profesia noastră este alegerea convențională a legii aplicabile divorțului și separației legale.
Legea pe care părțile pot să o desemneze ca fiind legea ce se va aplica în cazul unui divorț este:
(1) Legea statului în care soții își au reședința obișnuită la data încheierii convenției;
(2) Legea statului în care soții au avut reședința obișnuită, atât timp cât unul din ei încă locuiește acolo, la data încheierii convenției;
(3) Legea națională a oricăruia dintre soți de la data încheierii convenției;
(4) Legea forului.
Convenția trebuie încheiată în scris, datată și semnată de ambii soți, de asemenea orice comunicare prin mijloace electronice ce au un termen de stocare durabil, vor fi considerate ca fiind scrise.
Însă dacă legea Statului Membru în care ambii soți au reședința obișnuită solicită o formă solemnă, atunci trebuie respectată acea formă.
În cazul în care soții au reședințele în două State Membre cu cerințe diferite pentru acest tip de convenție, atunci convenția se va încheia în forma care satisface ambele sisteme.
Iar, dacă numai unul din soți are reședința obișnuită într-un Stat Membru atunci convenția trebuie să îndeplinească cerințele acelui stat.
Părțile pot încheia sau modifica convenția până la data sesizării instanței, însă dacă legea forului o permite, soții pot alege sau modifica alegerea legii aplicabile divorțului și separației legale inclusiv în fața instanței, caz în care instanța va lua act de ea.
Aplicarea legii alese sau determinate în baza Regulamentului poate fi refuzată de instanța forum numai în cazul în care dispoziţiile legii alese încalcă dispozițiile de ordine publică a forumului.
Problema adusă în discuție a fost recunoașterea căsătoriilor între persoanele de același sex. În baza regulamentului, un stat nu este obligat să recunoască o căsătorie dacă aceasta încalcă normele de ordine publică din acel stat.
Tot mai multe țări sunt deschise la a recunoaște acest tip de căsătorie, dar rămân o problemă statele în care acest tip de căsătorii sunt considerate a încălca ordinea publică, iar cetățenilor nu le sunt recunoscute drepturile de soți în aceste țări, fiind o piedică în libera circulație a acestora.
Profesor Michael Heller
Prezentarea profesorului Michael Heller a avut ca subiect răpirea internațională de minori.
Cele două convenții aplicabile în acest caz sunt Convenția de la Haga din 1980 și Regulamentul Brussels IIa.
Convenția de la Haga numără 101 State semnatare, printre care și România din 1992. Această Convenție privește asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și are ca principal scop de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant și de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea, care există într-un stat contractant.
Regulamentul European care reglementează răpirile interstatale are ca fundament Convenția de la Haga 1980 este Bruxelles IIa, care reiterează recunoașterea dispozițiilor acestora față de Statele Membre, fiind o condiție ca Statele Membre să fie semnatare ale Convenției.
În răpirile internaționale de minori cel mai frecvente sunt răpirile de către părinți, iar mai apoi de membrii familiei. Un exemplu foarte frecvent este când mama părăsește țara de reședință a copilului, cu acordul tatălui, iar după un timp petrecut în țara de destinație refuză întoarcerea copilului la tată.
Probleme discutate au fost: Care este instanța competentă să soluționeze cauza?, Ce înseamnă reședința obișnuită a copilului?, Cum se stabilește jurisdicția în cazul plecărilor legale și în cazul celor ilegale?, Când se poate refuza recunoașterea unei hotărâri?.
Conform art. 8, are jurisdicție în toate cazurile ce privesc drepturile parentale instanța în care copilul are reședința obișnuită.
Dacă deplasarea copilului se face în condiții legale (se analizează în funcție de legea aplicată în statul de origine) dintr-un Stat Membru în altul și acesta dobândește o nouă reședință obișnuită acolo, instanțele din Statul Membru în care copilul și-a avut reședința obișnuită, prin excepție de la art.8, vor fi competente încă trei luni de la data mutării.
În cazul răpirilor interstatale instanța în care copilul a avut reședința obișnuită până la data părăsirii acestei țări, îți menține jurisdicția până când copilul dobândește reședința obișnuită într-un alt Stat Membru și (a) toate persoanele, instituțiile și alte autorități ce au custodia copilului au recunoscut și acceptat plecarea sau reținerea minorului; sau (b) copilul a avut reședința într-un alt Stat Membru pentru o perioadă de cel puțin un an după ce persoanele, instituțiile și alte autorități ce au custodia copilului au cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoască locația copilului și copilul s-a acomodat cu noul mediu și cel puțin una din următoarele condiții este îndeplinită:
(i) persoanele, instituțiile și alte autorități ce au custodia copilului de la data de la care au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască locația copilului nu a fost formulată o cerere de întoarcere în fața autorităților competente din Statul Membru din care copilul a fost mutat sau în statul în care a fost adus;
(ii) o cerere de întoarcere a minorului a fost formulată de către titularul dreptului de custodie iar ulterior a fost retrasă și nu a mai fost introdusă o nouă acțiune în termenul menționat la punctul (i);
(iii) a fost respinsă o acțiune introdusă în fața unei instanțe dintr-un Stat Membru în care copilul a avut reședința obișnuită înainte de a fi luat sau reținut, în temeiul art. 11 pct.7;
(iv) o hotărâre privind încredințarea copilului care nu implică întoarcerea copilului a fost pronunțată de instanța Statului Membru în care copilul a avut reședința obișnuită înainte de a fi luat sau reținut.
În hotărârea sa pronunțată la 2 aprilie 2009 în cauza C-523/07, „A”(28), instanța a afirmat că „reședința obișnuită” a copilului, în sensul articolului 8 alineatul (1) din regulament, trebuie să fie stabilită pe baza tuturor circumstanțelor specifice fiecărui caz în parte. În cauza menționată, copiii au fost duși de către părinții lor dintr-un stat membru în altul și au fost luați în îngrijire la scurt timp după mutare. Întrebarea ridicată a fost dacă reședința obișnuită a copiilor s-a schimbat, de asemenea, chiar dacă s-a scurs un interval de timp relativ scurt – câteva săptămâni. Curtea a analizat circumstanțele și a declarat că simpla prezență fizică nu este suficientă pentru a stabili reședința obișnuită în sensul articolului 8 din regulament. Pe lângă prezența fizică a copilului într-un stat membru, trebuie să se țină seama, de asemenea, de alți factori care sunt susceptibili să demonstreze că o astfel de prezență nu are în niciun caz un caracter temporar sau ocazional și că reședința copilului exprimă o anumită integrare într-un mediu social și familial. În acest scop, trebuie să se țină seama, în special, de durata, regularitatea, condițiile și motivele șederii pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în statul respectiv, de cetățenia copilului, de locul și condițiile de frecventare a școlii, de cunoștințele lingvistice, precum și de raporturile familiale și sociale ale copilului în statul respectiv. Intenția părinților de a se stabili permanent împreună cu copilul într-un alt stat membru, exprimată prin anumite măsuri tangibile, cum ar fi achiziționarea sau închirierea unei locuințe în statul membru gazdă, poate constitui un indiciu al transferului reședinței obișnuite. Un alt indiciu poate fi reprezentat de depunerea unei cereri pentru obținerea unei locuințe sociale la serviciile relevante ale statului respectiv. Instanța a concluzionat că este de competența instanței naționale să determine reședința obișnuită a copilului, ținând seama de toate circumstanțele specifice fiecărui caz în parte.
Cazurile în care instanțele pot refuza recunoașterea unei hotărâri sau act autentic numai în condiții de strictă interpretare: acest lucru ar contraveni în mod evident ordinii publice din statul membru solicitat; cu excepția procedurilor urgente, copilului nu i s-a oferit posibilitatea de a fi ascultat în cadrul procedurii care a condus la pronunțarea hotărârii; hotărârea a fost pronunțată în absența unei persoane căreia nu i s-a notificat/comunicat actul de sesizare a instanței în timp util și într-o manieră care să îi permită să își pregătească apărarea, cu excepția cazului în care se stabilește că aceasta a acceptat hotărârea în mod neechivoc; persoanei care susține că hotărârea aduce atingere răspunderii sale părintești nu i s-a oferit posibilitatea de a fi audiată; hotărârea este ireconciliabilă cu o altă hotărâre, în condițiile stabilite la articolul 23 literele (e) și (f); cauza se referă la plasarea copilului într-un alt stat membru și procedura prevăzută la articolul 56 nu a fost respectată.
În art. 46 se regăsește recunoașterea actelor autentice: „Un document întocmit sau înregistrat într-un stat membru ca act autentic care este executoriu în statul respectiv sau un acord care a fost încheiat și care este executoriu în statul membru în care a fost încheiat sunt recunoscute și declarate executorii într-un alt stat membru, la fel precum o hotărâre judecătorească”.
Bianca Voicu, notar public