”Să schimbi lumea, nu este misiunea ta. Să te schimbi pe tine, nu este datoria ta. Să te trezești la adevărata ta natură, este oportunitatea ta”.
Ghidată de acest mesaj, am pornit călătoria spre mine însămi, tânjind după liniște lăuntrică și reconectare cu esența ființei mele. Să învăț să nu mai trăiesc în umbra trecutului și nici în gândul viitorului. Să mă iert, să-mi accept greșelile, să fac pace cu mine, să prețuiesc viața și să onorez momentul prezent. ”Când pierzi contactul cu tine însuți, te pierzi în lume”. Cât de familiar și adevărat mi-a sunat acest citat!
Știm că suntem trecători prin viață și că, la un moment dat, viața, așa cum o percepem în momentul acesta, se va sfârși. Dar uităm prea des. Cum ar fi dacă ne-am trăi fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din aceasta viață ? Oare ne-am mai înfuria la gândul că întârziem la o ședință importantă din cauza blocajului din trafic? Sau dorințele nejustificate ale unor clienți recalcitranți ne-ar mai da atâtea bătăi de cap? Sau lista tot mai lungă cu probleme care-și așteaptă rezolvarea ne-ar mai cauza atâtea neliniști și îngrijorări?
Întrebări cum ar fi ”Cine sunt eu?” sau ”Care este rostul meu pe acest Pământ?” ne-au străfulgerat cu certitudine mintea, unora mai des, altora mai rar, dar cu siguranța a existat, în viața fiecăruia, cel puțin un moment în care, în liniștea căminului sau într-un alt moment de tăcere, aceste gânduri și-au făcut simțită prezența. Uneori ele sunt însoțite de un sentiment de greutate, de tristețe, alteori de un sentiment de bucurie generat de eliberarea de griji și de stres, în funcție de scenariile pe care le țesem sub influența lor.
Mânată de dorința de autocunoaștere, într-un moment în care mă îndoiam de mine la fiecare pas, de rolul pe care-l îndeplineam în viața de familie, în societate, de profesionistul din viața de la birou, am pornit spre primul meu ”silent retreat”. Acesta a fost începutul întoarcerii spre mine, momentul în care am început să renunț timid la măștile și la mecanismele de supraviețuire emoțională și socială pe care mi le creasem în toți anii de până atunci. Nu a fost ceva conștient, cel puțin nu la început. Am făcut asta din greul prea mare pe care îl simțeam. Nu a fost ușor să mă rup de temerile care mă înlănțuiau, mintea a devenit cel mai dur judecător, opunând foarte multă rezistență și sădind multă incertitudine. Cu toate acestea, m-am smuls din vâltoarea creată de minte și am plecat spre locul de care se agățau toate speranțele mele de mai bine. Îmi setasem foarte bine obiectivul de a reuși să-mi depășesc condiționările, iar gândul că-mi las acasă copilul mult prea mic ca sa înțeleagă ce se petrece cu mama lui, îmi dădea o forță fantastică de a reuși în tot ceea ce-mi propusesem.
Călătoria de aproape șase ore cu avionul a fost ocazia ideală pentru minte de a mă biciui cu gânduri sumbre, sentimentul de vinovăție pentru îndrăzneala de a-mi aloca acest timp numai pentru mine și-a făcut în mod triumfal apariția, la fel și temerile mai mult sau mai puțin justificate legate de potențialele pericole pe care le implica o astfel de aventură. Dar, pe măsură ce mă apropiam de destinație, simțeam cum mă eliberez din încleștarea minții care în cele din urmă s-a oprit într-un mod inexplicabil; era ca și cum pășeam pe pământ sfânt, inundată de grație divină și de un sentiment de recunoștință. În acel moment am simțit cu toată ființa mea că este ceea ce trebuia să fac și că luasem decizia corectă. Nu aveam nevoie de nicio confirmare din exterior, pentru că, de undeva din interior, s-a ivit convingerea fermă că am ajuns ”acasă”.
Programul a fost foarte bine gândit și organizat în cele mai mici detalii. Aveam întâlniri de două ori pe zi în satsang cu maestrul. Termenul ”satsang” provine din limba sanscrită și înseamnă ”asociere cu oameni care caută adevărul”. Fiind un silent retreat, nu ne era îngăduit să vorbim între noi, puteam doar adresa întrebări în timpul acestor întâlniri. Aș fi vrut să vorbesc și eu, însă teama de a mă expune în public era prea puternică. Nu am putut să nu observ însă că întrebările pe care aș fi vrut să le adresez, erau verbalizate de alți oameni, așa că am primit răspunsuri fără măcar să mă ostenesc a mă exprima. Se întâmplau tot felul de sincronicități care-mi dădeau senzația că sunt pe drumul cel bun.
Ce am aflat? Am înțeles că esența tuturor întrebărilor existențiale este cuprinsă în dezlegarea sintagmei ”Cine sunt eu?” de înțelegerea căreia depinde rezolvarea tuturor dilemelor.
În final, îndrăznesc să vă propun un exercițiu simplu de introspecție, care pe mine m-a ajutat. Începe așa: eu sunt, eu exist. Aceasta este cea mai simplă și mai naturală înțelegere și cunoaștere. Simțul existenței este perceput în fiecare dintre noi în mod spontan, fără niciun fel de efort, este o intuiție simplă, care nu ne-a fost predată de cineva și pe care nu am învățat-o din cărți, în școli sau în universități. Pentru a spune ”eu nu sunt” sau ” eu nu exist” trebuie ca ceva sau cineva să existe mai întâi ca să perceapă această inexistența sau absență. Prin urmare, orice apariție sau dispariție presupune o schimbare pe un fundal neschimbător. Înainte ca ceva să apară în existență, trebuie să existe mai întâi cineva căruia să-i apară. ”Eu sunt” este primul gând care apare în câmpul conștiinței, pentru ca lumea să apară, pentru ca perceperea să se întâmple, pentru ca viața să-și deruleze cursul. Ceea ce este perceput ca fenomen, nu poate fi ceea ce ești. Nu poți fi nimic perceptibil sau imaginabil. Totuși, fără tine, nu poate exista nici percepție, nici imaginație. Tu observi inima simțind, mintea gândind, corpul acționând, însuși actul perceperii arată nu poți fi ceea ce percepi. Poate să existe percepție, experiență, fără tine? O experiență trebuie să ”aparțină”. Cineva trebuie să vină și s-o declare ca fiind a lui personală. Fără un experimentator, experiența nu este reală. Prin urmare, experimentatorul este cel care împărtășește realitate experienței. Prin prisma acestei înțelegeri, care expresie credeți ca este mai aproape de adevăr: ”Eu sunt în lume” sau ”Lumea este în mine”?
O întrebare asupra căreia vă invit să vă îndreptați și voi atenția este următoare: Ești oare conștient de existența lui ”eu sunt” în somnul profund? În somnul acela fără vise, după care tânjim cu toții, pentru care cumpărăm cel mai scump pat și cea mai confortabilă saltea, somnul după care ne simțim complet revigorați și plini de energie, dornici de a experimenta și de a porni într-o nouă aventură a minții.
Rămâneți pentru câteva momente tăcuți înăuntrul vostru, atenți doar asupra ființării, în starea de prezență vie. Nu atingeți niciun gând despre trecut, despre viitor, nici măcar despre momentul prezent, suspendați pentru câteva momente toate amintirile, tot ceea ce credeți că sunteți și că vă definește, renunțați pentru câteva secunde la îngrijorările de orice fel, fiți liberi de orice condiționări, de orice interpretare, abandonați orice gând legat de ceea ce ar trebui să urmeze sau ceea ce ar trebui să simțiți.
Dați-vă voie doar să fiți, să existați, fără să vă agățați de niciun gând, fără nicio intenție, fără efort (ce efort trebuie să depui ca să exiști?), fără să controlați, fără să reprimați sau să opuneți rezistență. Chiar dacă vă năpădește un val de gânduri, veniți înapoi în starea de prezență. Observați cum atenția este cea care pleacă. Voi sunteți cei care observă mișcarea atenției, prin urmare nu sunteți atenția, sunteți cei care o percepe, observați plecarea și întoarcerea ei.
Este ca și cum ați sta pe un peron într-o gară. Trenurile vin unul câte unul, se opresc, se deschid ușile, se închid ușile și pleacă mai departe. Nu trebuie să urcați. Tot așa, observați gândurile care tranzitează ecranul conștiinței, fără să vă conectați în vreun mod la ele. Rămâneți neutri, în calitate de observatori detașați, fără implicare emoțională, fără scenarii adăugate, fără atracție sau vreo urmă de interes. Și acum spuneți-mi …ce rămâne?
Sunt exerciții simple care ne amintesc cât de important este să trăim în prezent, să ne bucurăm de lucruri simple, de magnoliile care înfloresc, de copiii care ne zâmbesc, de ploile care vin și trec, de iernile care lasă loc primăverilor.
Un notar călător