Buhuceanu şi alţii împotriva României
Septembrie 2023

În cadrul Conferinței din 27-28 octombrie vor fi analizate decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a Uniunii Europene cu impact asupra activității notariale. Care sunt implicațiile acestora? Vom afla din expunerile lectorilor noștri.

Până atunci, pentru o mai bună înțelegere a problemelor discutate, vă prezentăm, în rezumat, soluția CEDO în Cauza Buhuceanu și alții împotriva României și soluția CJUE în Cauza Tadao Maruko vs Casa de Pensii a Teatrelor Germane.

Articolele au fost scrise de colegele noastre, Vasilica Mihaela Bura și Mubera Schally.

În cauza “Buhuceanu şi alţii împotriva României”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, pe data de 23 mai 2023, că România a încălcat art. 8 din Convenţia pentru drepturile omuluişi a libertăţilor fundamentale – dreptul la respectarea vieţii private şi de familie – şi a declarat, cu cinci voturi pentru şi două împotivă, că cererile cetăţenilor români sunt admisibile. Decizia Curții este definitivă. Cererea de retrimitere la Marea Cameră Superioară formulată de Guvernul Romaniei în temeiul art. 34 din Convenție a fost respinsă de Curte la data de 26 septembrie 2023.

Cadrul general al căsătoriei este stabilit de legiuitorul român în art.259 din Codul Civil. Astfel, alin. (1) al art. 259 Codul civil defineşte căsătoria ca fiind uniunea liber consimţită încheiată între un bărbat şi o femeie în condiţiile legii, iar alin.(2) stabileşte dreptul bărbatului şi femeii de a se căsători în scopul de a întemeia o familie.

Condiţia diferenţei de sex este subliniată apoi în Capitolul II al Codului Civil dedicat Condiţiilor de fond pentru încheierea căsătoriei. Potrivit art. 271 (1), căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber al acestora. Apoi, pentru a nu exista niciun dubiu sub acest aspect şi mergând pe aceeaşi linie, art. 277 interzice în mod expres prin alin (1) căsătoria între persoane de acelaşi sex. Alineatele următoare¹ ne arată că parteneriatele civile sau căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România².

Art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede:

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a locuinţei şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora”.

Decizia în cauza “Buhuceanu şi alţii împotriva României” a fost pronunţată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 23 mai 2023 în Dosarul 20081/19, ca urmare a unei plângeri formulate de către Florin Buhuceanu şi Victor Ciobotaru, doi parteneri de acelaşi sex, care au chemat în judecată Statul Român în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocând lipsa de recunoaştere şi protecţie legală pentru familia lor.

În acest demers li s-au alăturat încă 20 de cupluri formate din persoane de acelaşi sex. Datorită obiectului similar al acestora, cauzele celor 21 de cupluri au fost conexate, reunind astfel un număr de 42 de persoane care au solicitat protecţia vieţii lor private la CEDO.

Scurtă prezentare a cauzei

Reclamanţii au arătat că se află în relaţii homosexuale stabile şi locuiesc împreună de perioade de timp semnificative. La diferite date, şi-au manifestat intenţia de a se căsători, însă serviciile de stare civilă le-au refuzat acest demers, cererile lor fiind considerate contrare prevederilor art.271 şi 277 din Codul Civil Român.

Reclamanţii Buhuceanu Florin şi Victor Ciobotaru au arătat că, în anul 2008, au contestat în faţa instanţelor române mai multe decizii administrative emise de casele de asigurări de sănătate prin care li s-a refuzat statutul de coasigurat în temeiul contractului de asigurare al partenerului. După ce mai multe instanţe şi-au declinat competenţa, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti (cauza formează obiectul Dosarului nr. 23335/3/2018). La data de 25 iunie 2019, această instanţă a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea mai multor prevederi din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi a decis suspendarea cauzei până la pronunţarea Curţii Constituţionale. Procedura în acest dosar este încă pe rol.

Cu privire la pretinsa încălcare a art 8 din Convenţie, reclamanţii au susţinut că nu au niciun fel de mijloace pentru a-şi proteja din punct de vedere juridic relaţiile şi că le este imposibil să intre împreună în vreun tip de uniune legal recunoscută în România. Absenţa unui cadru legal pentru recunoaşterea uniunilor între persoane de acelaşi sex – fie sub forma unui parteneriat civil, fie sub forma căsătoriei, are implicaţii majore nu doar în plan social, dar şi în plan patrimonial şi juridic. Or, lipsa cadrului legal care să le asigure o protecţie adecvată echivalează, în opinia acestora, cu încălcarea articolului 8 din Convenţie.

Considerentele care au condus la admisibilitatea cererii

Guvernul nu a contestat aplicabilitatea art. 8 din Convenţie cauzei deduse Curţii nici sub aspectul noţiunii de “viaţă privată” şi nici sub aspectul noţiunii de “viaţă de familie”³, însă a susţinut că reclamanţii nu au epuizat căile de atac interne disponibile, nu au ridicat problemele lor specifice în atenţia autorităţilor şi nu au iniţiat acţiuni în faţa instanţelor naţionale, fapt care ar fi putut accelera procesul de modificare al legislaţiei naţionale în sensul adoptării unui cadru legal care să protejeze drepturile cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex.

În privinţa cuplului Florin Buhuceanu şi Victor Ciobotaru, Guvernul a susţinut că în faţa instanţelor naţionale sunt în curs proceduri care ar putea oferi soluţii adecvate nemulţumirilor reclamanţilor.

Analizând apărarea Guvernului sub acest aspect, Curtea a reţinut că, atât la momentul în care reclamanţii şi-au depus cererile la Curte, cât şi în prezent, nu există nicio prevedere în dreptul românesc care să recunoască căsătoria între persoane de acelaşi sex sau orice altă formă de parteneriat, iar Guvernul nu a demonstrat modul în care Curtea Constituţională, instanţele naţionale sau orice alte autorităţi române, ar putea, în absenţa oricărei forme de reglementare legală, să pronunţe hotărâri favorabile reclamanţilor atâta vreme cât niciuna din aceste autorităţi nu poate modifica legea sau crea drepturi noi pentru reclamanţi.

Cu referire la dosarul dedus judecăţii în faţa instanţelor române de către Florin Buhuceanu şi Victor Ciobotaru, Curtea a reţinut că acesta priveşte doar un aspect punctual din lista problemelor semnalate de reclamanţi şi nu are cum să soluţioneze principala problemă a cauzei, şi anume lipsa recunoaşterii juridice a parteneriatelor între personae de acelaşi sex, iar faptul că acest dosar se mai află pe rol la mai bine de trei ani de la iniţierea lui demonstrează lipsa de eficienţă a acestei căi.

Principiile generale în ceea ce priveşte epuizarea căilor de atac au fost prezentate de CEDO în jurisprudenţa sa anterioară, respectiv în cauza Oliari şi alţii contra Iltaliei.⁴Astfel, în Decizia pronunţată la data de 21 octombrie 2015 în această cauză, Curtea a reiterat prevederile art. 35 (1)din Convenţie în conformitate cu care, plângerile care urmează să fie depuse la Strasbourg trebuie să fie adresate mai întâi organismului naţional adecvat. Scopul normei privind epuizarea căilor de atac interne este de a le acorda statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara pretinse încălcări care le sunt imputate înainte ca acuzaţiile în cauză să fie prezentate Curţii. Pentru a fi efectivă însă, o cale de atac trebuie să poată remedia situaţia de fapt în litigiu şi să ofere şanse rezonabile de reuşită. Existenţa căilor de atac trebuie să fie, în opinia Curţii, suficient de sigură nu numai în teorie, ci şi în practică.

Or, în absenţa unui cadru juridic care să reglementeze situaţia reclamanţilor nu există nicio dovadă care să-i permită să considere că, la data depunerii cererii la Curte, căile de atac disponibile ar fi avut succes.

Cu privire la fondul cauzei, fără a intra în detalii, reţinem

*La data soluţionarii cauzei Buhuceanu şi alţii împotriva Romaniei, Curtea se pronunţase deja cu privire la existenţa unei obligaţii pozitive în temeiul art 8 din Convenţie de a asigura recunoasterea juridică şi protecţia cuplurilor de acelaşi sex şi constatase încălcarea acestei obligaţii în cauza Oliari şi alţii împotriva Italiei şi în cauza Fedotova şi alţii împotriva Rusiei.

În esenţă, reclamanţii au arătat că nu beneficiază de drepturile recunoscute prin lege soţului supravieţuitor, nu beneficiază de niciuna din măsurile de protecţie socială prevăzute de lege în cazul soţilor, nu li se recunoaşte dreptul la pensia de urmaş, nu pot contracta un credit în scopul achiziţiei unei locuinţe în cadrul programelor reglementate de legiuitor pentru tineri căsătoriţi, nu pot avea statutul de coasigurat în baza contractului de asigurări de sănătate al partenerului, nu beneficiază de drepturile prevăzute de Codul muncii în cazul soţilor etc (a se vedea pct.38 din Decizie).

Pentru a combate argumentul Guvernului referitor la posibilitatea valorificării unei părţi din drepturile lor prin încheierea unor de contracte de drept civil privat, reclamanţii au arătat că drepturile acordate cuplurilor căsătorite îşi au izvorul în lege şi sunt opozabile erga omnes, iar acest nivel de protecţie nu poate fi atins prin încheierea unor contracte private.

Referindu-se la recomandările Consiliului Europei şi altor organisme internaţionale pentru drepturile omului, reclamanţii au susţinut că Guvernul nu a încercat niciodată să abordeze în mod eficient situaţia cuplurilor de acelaşi sex şi nu a acordat niciun fel de sprijin iniţiativelor legislative din parlament cu privire la parteneriatul civil. Comportamentul Statului ilustrează o problemă sistemică care trebuie abordată nu numai prin adoptarea unei legislaţii care să recunoască dreptul la căsătorie sau la încheierea de parteneriate civile, ci şi prin combaterea homofobiei în societatea românească. În cel de-al cincelea raport privind România, adoptat la 3 aprilie 2019, Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei a recomandat autorităţilor române să adopte un cadru juridic care să ofere cuplurilor de acelaşi sex, fără niciun fel de discriminare, posibilitatea ca relaţia lor să fie recunoscută şi protejată.

Guvernul a susţinut că autorităţile şi-au arătat disponibilitatea de a aborda căsătoria între persoane de acelasi sex (cele câteva iniţiative înaintate Parlamentului au indicat voinţa autorităţilor naţionale de a identifica soluţii adecvate şi eficiente pentru problemele cu care se confruntă persoanele LGBTI), că încercările de a reglementa situaţia acestor cupluri la nivel naţional îşi urmează calea democratică şi că ar trebui să li se permită să le concretizeze în propriul ritm. Din punct de vedere statistic, a arătat Guvernul, în România există încă o majoritate semnificativă (63%) a persoanelor care au o percepţie nefavorabilă asupra relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex, iar o majoritate similară nu este de acord cu ideea că “homosexualii, lesbienele şi bisexualii ar trebui să aibă aceleaşi drepturi ca şi persoanele heterosexuale”. Spre deosebire de cauza Oliari şi alţii împotriva Italiei, (în care au existat indicaţii clare din partea comunităţii naţionale cu privire la necesitatea de a asigura protecţie uniunilor între persoane de acelaşi sex şi de a evita tratamentul discriminatoriu şi în care însăşi Curtea Constituţională a Italiei considerase că Statul avea obligaţia de a institui în sistemul său juridic o formă de uniune civilă pentru cuplurile de acelaşi sex), în România există un inters comunitar vizibil care prevalează urgenţei de a oferi un cadru juridic adaptat cuplurilor de acelaşi sex şi care constituie o nevoie socială presantă. Această nevoie ar trebui să lărgească marja de apreciere acordată de Convenţie autorităţilor naţionale în această materie.

Pentru aceste considerente, Guvernul a solicitat Curţii să constate că Statul Român se află în marja sa de apreciere în ceea ce priveşte modul de implementare al Convenţiei, respectiv adoptarea modificărilor legislative în domeniul parteneriatelor înregistrate aplicabile cuplurilor de acelaşi sex. Curtea a reţinut că, în conformitate cu obligaţiile pozitive derivate din art. 8 din Conveţie, statele membre sunt obligate să ofere un cadru juridic care să permită cuplurilor de acelaşi sex să primească recunoaştere şi protecţie adecvată pentru relaţia lor.

Cu referire la marja de apreciere de care dispun statele în implementarea obligaţiei pozitive menţionate, principiile generale au fost stabilite în jurisprudenţa anterioară a Curţii, respectiv în Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată la data de 24 iunie 2010, în Cauza Schalk şi Kopf contra Austriei.⁵ În această cauză, Curtea a arătat că statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în privinţa statutului exact conferit de modalităţile alternative de recunoaştere şi că rămân libere în temeiul articolului 12 al Convenţiei, precum şi în temeiul articolului 14 coroborat cu articolul 8, să limiteze accesul la căsătorie la cuplurile de sex opus. Curtea a reţinut că niciunul din aceste articole nu poate fi interpretat ca impunând obligaţia de a acorda cuplurilor de acelaşi sex accesul la căsătorie. Ea consideră, că, dimpotrivă, statele trebuie să beneficieze de o anumită marjă de apreciere în privinţa statutului exact conferit de modalităţile alternative de recunoaştere, însă această marjă este redusă semnificativ în ceea ce priveşte acordarea posibilităţii de protecţie juridică a cuplurilor de acelaşi sex.

Marja de apreciere mai largă priveşte doar determinarea naturii exacte a regimului juridic care urmează să fie pus la dispoziţia cuplurilor de acelaşi sex şi care nu trebuie să ia neapărat forma căsătoriei, statele având posibitatea de a alege mijloacele pe care urmează să le utilizeze în îndeplinirea obligaţiei pozitive ce derivă din art.8. Marja de apreciere include atât forma, cât şi conţinutul protecţiei.

In ceea ce priveşte obligaţia pozitivă de a asigura recunoasterea şi protecţia relaţiilor reclamanţilor,Curtea a examinat dacă Statul pârât a stabilit un just echilibru între interesele predominante pe care le-a invocat şi interesele invocate de reclamanţi.

Argumentele reclamanţilor, reţine Curtea, sunt susţinute şi de informaţiile furnizate de Comisarul Consiliului Europei pentru drepturile omului (terţ intervenient în cauză). Monitorizarea de ţară efectuată în România de biroul Comisarului a arătat că partenerilor de acelaşi sex care nu puteau demonstra o legatură de familie recunoscută legal li se refuza accesul la diferite drepturi, cum sunt cele indicate de reclamanţi (dreptul la moştenire, dreptul de a beneficia de măsuri de protecţie pentru soţi, dreptul la pensia de urmaş etc.). Cu titlu de exemplu, arată Comisarul, în perioada pandemiei ILGA-Europe a documentat patru cazuri în Bulgaria şi România în care un partener străin implicat într-un parteneriat între persoane de acelaşi sex nu a putut să treacă frontiera şi să se alăture partenerului său pentru motivul nerecunoaşterii oficiale a parteneriatului lor.

Analizând modalitatea în care Statul Român şi-a îndeplinit obligaţia ce derivă din art.8, Curtea a reţinut că reclamanţii au un interes deosebit în obţinerea posibilităţii de a încheia o formă de uniune civilă sau de parteneriat pentru ca relaţiile lor să fie protejate sub forma unor drepturi fundamentale, iar cadrul juridic românesc nu le asigură nevoile esenţiale de recunoastere şi protecţie.

Pe de altă parte, a arătat că atitudinea pretins negativă sau chiar ostilă, din partea majorităţii cuplurilor heterosexuale, nu poate fi pusă împotriva interesului reclamanţilor ca relaţiile lor protejate în mod adecvat de lege şi a constatat că, în absenţa oricărei forme de recunoaştere juridică, relaţiile între persoane de acelaşi sex în România nu sunt decât uniuni “de facto”, partenerii neputându-şi reglementa aspecte fundamentale ale vieţii lor de cuplu aşa cum sunt cele referitoare la moştenire, întreţinere, regimul proprietăţii, reprezentarea în faţa autorităţilor judiciare sau administrative ale statului etc., şi că niciunul din argumentele aduse de Guvernul României nu poate prevala interesului reclamanţilor.

Curtea a constatat, cu cinci voturi pentru şi două împotrivă, că Statul Român a încălcat prevederile art. 8 din Convenţia pentru drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale – dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Celelalte capete de cerere au fost respinse. Decizia Curții este definitivă. Cererea de retrimitere la Marea Cameră Superioară formulată de Guvernul Romaniei în temeiul art. 34 din Convenție a fost respinsă de Curte la data de 26 septembrie 2023.

Vasilica Mihaela Bura, notar public

---

1 Noul cod civil, art. 277 prevede că:

 

---

 

Tadao Maruko vs Casa de Pensii a Teatrelor Germane

 

Având în vedere revenirea la o viaţă normală, post pandemie, reluarea activităţii fireşti, pe fondul mobilităţii forţei de muncă şi a stabilirii din ce în ce mai multor cetăţeni străini pe teritoriul României, devine din ce în ce mai necesară adaptarea şi armonizarea legislaţiei la nevoile cetăţenilor prin recunoaştere şi protecţie legală şi pentru cuplurile formate din persoane de acelaşi sex.

În acest sens, Tadao Maruko a formulat în contradictoriu cu Casa de Pensii a Teatrelor Germane (denumită în continuare VddB) o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare ce priveşte interpretarea articolului 1, a articolului 2 alineatul (2) literele (a) şi (b) (i), precum şi a articolului 3 alineatul (1) litera (c) şi alineatul (3) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă (JO L 303, p. 16, Ediţie specială, 05/vol. 6, p. 7), cerere formulată în litigiul având ca obiect refuzul Casei de Pensii a Teatrelor Germane de a-i acorda dreptul la o pensie de soţ supravieţuitor în temeiul prestaţiilor în favoarea urmaşilor prevăzute de sistemul obligatoriu de asigurare profesională la care fusese afiliat partenerul său de viaţă decedat.

Motivele acţiunii au fost următoarele:

– la 8 noiembrie 2001, Tadao Maruko a stabilit, în temeiul articolului 1 din LPartG în versiunea iniţială, o uniune consensuală cu un creator de costume de teatru;

– partenerul de viaţă era afiliat la VddB de la 1 septembrie 1959 şi a continuat să cotizeze la această casă în mod voluntar în perioadele în care nu a fost afiliat în mod obligatoriu;

– partenerul de viaţă a decedat la data de 12.01.2005;

– la data de 15.02.2005 Tadao Maruko a solicitat VddB să îi acorde dreptul la o pensie de soţ supravieţuitor, dar, prin Decizia din 28.02.2005 VddB a respins cererea motivând că actele lor constitutive nu prevăd un astfel de drept pentru partenerii de viaţă supravieţuitori iar normele germane nu acordă reclamantului pensia în litigiu, întrucât articolele 32 şi 34 din Statutele VddB impun existenţa unei căsătorii între solicitant şi afiliat, fiind exclusă o interpretare extensivă a noţiunilor „soţ supravieţuitor”, „soţie supravieţuitoare”, „soţ” sau „soţie”, întrucât instituţia uniunii consensuale înregistrate se adresează exclusiv persoanelor care nu se pot căsători. În plus, aceste dispoziţii ar fi conforme altor norme naţionale de rang superior, şi anume articolul 3 din Legea fundamentală;

– Tadao Maruko s-a adresat Tribunalului administrativ din München, Germania, în opinia domniei sale, refuzul VddB încălcând principiul egalităţii de tratament, în măsura în care, de la 1 ianuarie 2005, legiuitorul german a instituit o astfel de egalitate între uniunea consensuală şi căsătorie, prin introducerea, în special, a articolului 46 alineatul 4 în Codul social. A nu acorda unei persoane, după decesul partenerului său de viaţă, dreptul la pensia de urmaş în aceleaşi condiţii ca unui soţ supravieţuitor ar constitui o discriminare bazată pe orientarea sexuală a respectivei persoane. În opinia domnului Maruko, partenerii de viaţă sunt trataţi în mod mai puţin favorabil decât soţii, cu toate că, asemenea soţilor, îşi datorează ajutor şi asistenţă, se obligă reciproc la convieţuire şi îşi asumă responsabilităţi unul faţă de celălalt, în Germania, regimul bunurilor partenerilor de viaţă fiind echivalent celui al soţilor;

– Tribunalul administrativ din München, Germania, având în vedere că acţiunea nu putea fi admisă decât în temeiul normelor comunitare, a suspendat procedura pentru a adresa Curţii următoarele întrebări preliminare:

„1) Un sistem obligatoriu de asigurare profesională – precum cel administrat în speţă de VddB – constituie un sistem asimilat sistemelor publice, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2000/78 [art. 3 alin. 3 Prezenta directivă nu se aplică plăţilor de orice natură efectuate în regim public sau similar, inclusiv în regim public de securitate socială sau de protecţie socială]?

2) Prestaţiile în favoarea urmaşilor acordate sub formă de pensii de soţie supravieţuitoare sau de soţ supravieţuitor de o instituţie de asigurare obligatorie trebuie considerate drept remuneraţie, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2000/78 [art. 3 alin. 1 lit. c. În limitele competenţelor conferite de Comunitate, prezenta directivă se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce priveşte: … condiţiile de angajare şi de muncă, inclusiv condiţiile de concediere şi salarizare]?

3) Dispoziţiile coroborate ale articolului 1 şi ale articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78 [art. 1 Prezenta directivă are drept obiectiv stabilirea unui cadru legal de combatere a discriminării bazate pe apartenenţă religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului tratamentului egal, art. 2 alin. 2 lit. a o discriminare directă se produce Atunci când o persoană este tratată într-o manieră mai puţin favorabilă decât este, a fost sau va fi tratată într-o situaţie asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menţionate la art. 1 al Directivei] se opun dispoziţiilor statutelor unui sistem suplimentar de asigurare în temeiul cărora, după decesul partenerului, partenerul înregistrat nu primeşte prestaţii în favoarea urmaşilor echivalente celor acordate soţilor, cu toate că, asemenea soţilor, partenerul înregistrat trăieşte în cadrul unei uniuni întemeiate pe asistenţă şi pe întrajutorare şi instituite formal pe toată durata vieţii?

4) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, este autorizată o discriminare bazată pe orientarea sexuală, având în vedere considerentul (22) al Directivei 2000/78, respectiv Prezenta directivă nu aduce atingere legislaţiei naţionale privind starea civilă şi nici beneficiilor care decurg din aceasta?

5) În temeiul jurisprudenţei Barber (C-262/88)(14), dreptul la prestaţiile în favoarea urmaşilor s-ar limita la perioadele de după 17 mai 1990?” În acest sens Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că pensiile sociale publice nu sunt subsumate art.114 din TUE, în vreme ce toate formele de pensie ocupaţională constituie un element al remuneraţiei în sensul art.114 din TUE (Cauza C-262/88, Barber, Rec. 1990), deşi consideraţii de politică socială ori de etică sau constrângeri bugetare pot influenţa stabilirea sau modificarea unor sisteme de asigurări sociale (Cauza C-351/00, Pirkko Niemi, Rec. 2002). Pentru a distinge între pensiile sociale publice şi pensiile ocupaţionale, indiferent că acestea din urmă sunt publice sau private, CJUE a preluat din concluziile Avocatului general Jacobs formulate în cauza C-7/93, Beune o serie de criterii printre care se numără reglementarea prin lege sau prin convenţii colective a unor prestaţii suplimentare ori complementare, negocierile care au loc între angajaţi şi angajatori cu privire la astfel de pensii, caracterul suplimentar sau nu faţă de asigurările sociale de stat, modul de finanţare al fondurilor destinate pensiilor, gestiunea prin entităţi autonome a fondurilor destinate pensiilor ocupaţionale şi care să fie distincte de autorităţile publice prin care sunt gestionare pensiile sociale, aplicabilitatea generală sau limitat-profesională a unor astfel de prestaţii, participarea statului cu fonduri publice doar în măsura în care este şi se manifestă exclusiv ca angajator şi nu ca înfăptuitor al unei politici sociale (Cauza C-7/93, Beune, Rec.1994). Însă, în vreme ce pensiile sociale rămân la latitudinea statelor şi depind de politicile sociale ale acestora, putând fi modificate oricând nu numai în privinţa cuantumului, ci şi a sistemului de asigurări sociale, pensiile ocupaţionale constituie un element al remuneraţiei şi dau naştere la drepturi ce trebuie protejate inclusiv din perspectiva dreptului de proprietate.

Fără a intra în detalii, rezumăm răspunsurile Curţii, respectiv:

Cu privire la prima, la a doua şi la a patra întrebare, răspunsul Curţii a fost că pensia de urmaş acordată în cadrul unui sistem de asigurare profesională precum cel administrat de VddB intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78, din următoarele considerente:

• din articolul 3 alineatul (1) litera (c) şi alineatul (3) din Directiva 2000/78 reiese că aceasta din urmă se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce priveşte, în special, condiţiile de remunerare şi că nu se aplică plăţilor de orice natură efectuate de sistemele publice sau asimilate, inclusiv de sistemele publice de securitate socială sau de protecţie socială. În lumina dispoziţiilor menţionate, coroborate cu considerentul (13) [prezenta directivă nu se aplică regimurilor de securitate şi protecţie socială ale căror avantaje nu implică o remuneraţie în sensul atribuit acestui termen conform art. 141 din Tratatul CR şi nici plăţi de orice natură acordate de către stat, care au ca obiectiv accesul la locurile de muncă sau menţinerea acestora] al Directivei 2000/78, domeniul de aplicare al acestei directive trebuie înţeles în sensul că nu acoperă sistemele de securitate socială şi de protecţie socială ale căror beneficii nu sunt asimilate unei remuneraţii, în sensul atribuit acestui termen în aplicarea articolului 141 CE, şi nici plăţilor de orice natură efectuate de către stat, care au ca obiectiv accesul la încadrare în muncă sau menţinerea lucrătorilor în funcţie. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă o pensie de urmaş acordată în temeiul unui sistem de asigurare profesională precum cel administrat de VddB poate fi asimilată unei „remuneraţii” în sensul articolului 141 CE, articol ce prevede că prin remuneraţie se înţelege salariul sau suma obişnuite de bază sau minime, precum şi toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru munca prestată de acesta;

• după cum a hotărât deja Curtea (a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 1993, Ten Oever, C-109/91, Rec., p. I-4879, punctul 8, şi Hotărârea din 28 septembrie 1994, Beune, C-7/93, Rec., p. I-4471, punctul 21), împrejurarea că anumite prestaţii sunt plătite după încetarea raportului de muncă nu exclude faptul că acestea pot avea un caracter de „remuneraţie” în sensul articolului 141 CE. Curtea a recunoscut astfel că o pensie de urmaş prevăzută de un sistem profesional de pensii, creat prin contract colectiv, intră în domeniul de aplicare al acestui articol. Cu privire la acest aspect, Curtea precizează că împrejurarea că pensia menţionată, prin definiţie, nu este plătită lucrătorului, ci urmaşului acestuia, nu este de natură să infirme această interpretare, din moment ce o astfel de prestaţie reprezintă un beneficiu care îşi are originea în afilierea urmaşului la sistemul soţului, astfel încât pensia este dobândită de cel dintâi în cadrul raportului de muncă dintre angajator şi soţ şi îi este plătită pentru munca prestată de acesta (a se vedea Hotărârea Ten Oever, citată anterior, punctele 12 şi 13, Hotărârea Coloroll Pension Trustees, citată anterior, punctul 18, Hotărârea din 17 aprilie 1997, Evrenopoulos, C-147/95, Rec., p. I-2057, punctul 22, şi Hotărârea din 9 octombrie 2001, Menauer, C-379/99, Rec., p. I-7275, punctul 18);

• pe de altă parte, pentru a aprecia dacă în domeniul de aplicare al articolului 141 CE intră o pensie pentru limită de vârstă, pe baza căreia este calculată, dacă este cazul, pensia de urmaş, precum în cauza principală, Curtea a precizat că, printre criteriile pe care le-a reţinut în situaţiile cu care a fost sesizată pentru a califica un sistem de pensii, poate avea un caracter determinant numai criteriul dedus din constatarea că pensia pentru limită de vârstă este plătită lucrătorului în temeiul raportului de muncă ce îl leagă de fostul său angajator, şi anume criteriul încadrării în muncă, dedus din înşişi termenii articolului menţionat (a se vedea în acest sens Hotărârea Beune, citată anterior, punctul 43, Hotărârea Evrenopoulos, citată anterior, punctul 19, Hotărârea din 29 noiembrie 2001, Griesmar, C-366/99, Rec., p. I-9383, punctul 28, Hotărârea din 12 septembrie 2002, Niemi, C-351/00, Rec., p. I-7007, punctele 44 şi 45, precum şi Hotărârea din 23 octombrie 2003, Schönheit şi Becker, C-4/02 şi C-5/02, Rec., p. I-12575, punctul 56). Acest criteriu nu poate avea un caracter exclusiv, întrucât pensiile plătite de sisteme legale de securitate socială pot să ţină seama, în tot sau în parte, de remunerarea activităţii (Hotărârile citate anterior Beune, punctul 44, Evrenopoulos, punctul 20, Griesmar, punctul 29, Niemi, punctul 46, precum şi Schönheit şi Becker, punctul 57);

• cu toate acestea, considerentele de politică socială, de organizare a statului, de etică sau chiar preocupările de natură bugetară care au avut sau care au putut avea un rol în crearea unui sistem de către legiuitorul naţional nu pot prevala în cazul în care pensia interesează numai o categorie specifică de lucrători, depinde în mod direct de perioada lucrată, iar cuantumul său este calculat pe baza ultimului salariu (Hotărârile citate anterior Beune, punctul 45, Evrenopoulos, punctul 21, Griesmar, punctul 30, Niemi, punctul 47, precum şi Schönheit şi Becker, punctul 58);

• în ceea ce priveşte sistemul obligatoriu de asigurare profesională administrat de VddB, este necesar să se arate, în primul rând, că acesta îşi are originea într-un contract colectiv de muncă ce are ca scop, potrivit elementelor furnizate de instanţa de trimitere, să constituie un supliment la prestaţiile sociale datorate în temeiul reglementării naţionale de aplicare generală;

• în al doilea rând, este cert că sistemul menţionat este finanţat în exclusivitate de lucrătorii şi de angajatorii din sectorul respectiv, cu excluderea oricărei intervenţii financiare publice;

• în al treilea rând, din dosar reiese că, potrivit articolului 1 din contractul colectiv, acelaşi sistem se aplică în cazul personalului artistic angajat într-unul din teatrele administrate în Germania. După cum a arătat avocatul general DÁMASO RUIZ-JARABO COLOMER la punctul 70 din concluzii, pentru ca dreptul la pensia de urmaş să fie recunoscut, se impune ca soţul beneficiarului acestei pensii să fi fost afiliat la VddB înaintea decesului său. Această afiliere priveşte în mod obligatoriu personalului artistic angajat de teatrele germane. De asemenea, aceasta priveşte un anumit număr de persoane care decid să se afilieze în mod voluntar la VddB, o astfel de afiliere fiind posibilă cu condiţia ca persoanele în cauză să poată dovedi că au fost angajate anterior un anumit număr de luni într-un teatru german. Respectivele persoane afiliate în mod obligatoriu şi voluntar formează, aşadar, o categorie specifică de lucrători;

• pe de altă parte, în ceea ce priveşte criteriul potrivit căruia pensia depinde în mod direct de perioada lucrată, trebuie să se arate că, în temeiul articolului 30 alineatul 5 din statutele VddB, cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, pe baza căreia este calculată pensia de urmaş, se stabileşte în funcţie de durata de afiliere a lucrătorului, această soluţie reprezentând o consecinţă logică a structurii sistemului de asigurare profesională în cauză, care acoperă două tipuri de afiliere, după cum s-a subliniat la punctele 52 şi 53 din prezenta hotărâre. Tot în ceea ce priveşte cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, acesta nu este stabilit prin lege, ci, în temeiul articolului 30 alineatul 5 din statutele VddB, este calculat pe baza cuantumului tuturor cotizaţiilor plătite de lucrător pe parcursul perioadei de afiliere, cărora li se aplică un coeficient de actualizare.

Reiese că, după cum a arătat avocatul general la punctul 72 din concluzii, pensia de urmaş în cauză în acţiunea principală derivă din raportul de muncă al partenerului de viaţă al domnului Maruko şi că, în consecinţă, aceasta trebuie să fie calificată drept „remuneraţie” în sensul articolului 141 CE. Această concluzie nu este afectată de calitatea de organism public a VddB (a se vedea în acest sens Hotărârea Evrenopoulos, citată anterior, punctele 16 şi 23) şi nici de caracterul obligatoriu al afilierii la sistemul care conferă dreptul la pensia de urmaş în cauză în acţiunea principală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 mai 2000, Podesta, C-50/99, Rec., p. I-4039, punctul 32).

• referitor la domeniul de aplicare al considerentului (22) al Directivei 2000/78, acesta prevede că directiva menţionată nu aduce atingere legislaţiilor naţionale privind starea civilă şi nici prestaţiilor care decurg din aceasta. Desigur, că starea civilă şi prestaţiile care derivă din aceasta reprezintă materii ce intră în competenţa statelor membre, iar dreptul comunitar nu aduce atingere acestei competenţe. Cu toate acestea, este important să se amintească faptul că, în exercitarea competenţei menţionate, statele membre trebuie să respecte dreptul comunitar şi, în special, dispoziţiile referitoare la principiul nediscriminării (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 16 mai 2006, Watts, C-372/04, Rec., p. I-4325, punctul 92, şi Hotărârea din 19 aprilie 2007, Stamatelaki, C-444/05, Rep., p. I-3185, punctul 23);

• întrucât o pensie de urmaş precum cea în cauză în acţiunea principală a fost calificată drept „remuneraţie” în sensul articolului 141 CE şi întrucât aceasta intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78, pentru motivele expuse la punctele 49-57 din prezenta hotărâre, considerentul (22) al Directivei 2000/78 nu poate fi de natură să afecteze aplicarea acestei directive.

Cu privire la a treia întrebare, răspunsul Curţii a fost că trebuie să se răspundă în sensul că dispoziţiile coroborate ale articolelor 1 şi 2 din Directiva 2000/78 se opun unei reglementări precum cea în cauză în acţiunea principală, în temeiul căreia, după decesul partenerului de viaţă, partenerul supravieţuitor nu dobândeşte o pensie de urmaş echivalentă celei acordate unui soţ supravieţuitor, cu toate că, în dreptul naţional, uniunea consensuală ar plasa persoanele de acelaşi sex într-o situaţie asemănătoare cu aceea a soţilor în ceea ce priveşte pensia de urmaş menţionată. Instanţei de trimitere (Tribunalul administrativ din München, Germania) îi revine sarcina de a verifica dacă un partener de viaţă supravieţuitor se află într-o situaţie asemănătoare cu aceea a unui soţ beneficiar al pensiei de urmaş prevăzute de sistemul de asigurare profesională administrat de VddB, din următoarele considerente:

• conform articolului 1, Directiva 2000/78 are ca obiect combaterea, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, a anumitor tipuri de discriminări, printre care figurează aceea bazată pe orientarea sexuală, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalităţii de tratament;

• potrivit articolului 2 din directiva menţionată, prin principiul egalităţii de tratament se înţelege absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte, bazată pe unul dintre motivele menţionate la articolul 1 din aceeaşi directivă, respectiv o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într-un mod mai puţin favorabil decât este tratată o altă persoană care se află într-o situaţie asemănătoare, pe baza unuia dintre motivele menţionate la articolul 1 din această directive, iar o discriminare indirectă se produce atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o practică aparent neutră poate avea drept consecinţă un dezavantaj special pentru persoane de o anumită religie sau cu anumite convingeri, cu un anumit handicap, de o anumită vârstă sau de o anumită orientare sexuală, în raport cu altă persoană, cu excepţia cazului în care această dispoziţie, acest criteriu sau această practică este obiectiv justificată de un obiectiv legitim, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv nu sunt adecvate şi necesare;

• din informaţiile care figurează în decizia de trimitere reiese că, începând din 2001, anul intrării în vigoare a LPartG, în versiunea iniţială, Republica Federală Germania şi-a adaptat sistemul juridic pentru a permite persoanelor de acelaşi sex să trăiască în cadrul unei uniuni întemeiate pe asistenţă şi pe întrajutorare şi instituite formal pe toată durata vieţii. Optând să nu acorde acestor persoane dreptul de a se căsători, care rămâne rezervat persoanelor de sex diferit, statul membru menţionat a introdus pentru persoanele de acelaşi sex un sistem distinct, uniunea consensuală, ale cărui condiţii au fost asimilate în mod progresiv celor aplicabile în cazul căsătoriei;

• în această privinţă, instanţa de trimitere (Tribunalul administrativ din München, Germania) arată că Legea din 15 decembrie 2004 a contribuit la apropierea progresivă a sistemului introdus pentru uniunea consensuală de cel aplicabil în cazul căsătoriei. Prin această lege, legiuitorul german a adus modificări la cartea VI din Codul securităţii sociale – Sistemul legal de asigurare de pensii, în special, prin adăugarea unui alineat 4 la articolul 46, care figurează în cartea menţionată, din care rezultă că uniunea consensuală este asimilată căsătoriei în ceea ce priveşte pensia de soţie supravieţuitoare sau de soţ supravieţuitor menţionată în această dispoziţie. Modificări similare au fost aduse la alte dispoziţii din aceeaşi carte VI. Instanţa de trimitere consideră că, având în vedere această apropiere între căsătorie şi uniune consensuală, pe care o consideră drept o asimilare progresivă şi care reiese, în opinia sa, din sistemul stabilit de LPartG şi, în special, din modificările aduse de Legea din 15 decembrie 2004, uniunea consensuală, fără a exista o identitate între aceasta şi căsătorie, plasează persoanele de acelaşi sex într-o situaţie asemănătoare cu aceea a soţilor în ceea ce priveşte pensia de urmaş în cauză în acţiunea principală. Or, instanţa de trimitere constată că, în temeiul dispoziţiilor statutelor VddB, dreptul la această pensie de urmaş este limitat la soţii supravieţuitori şi este refuzat partenerilor de viaţă supravieţuitori. În acest caz, aceşti parteneri de viaţă sunt trataţi, aşadar, într-un mod mai puţin favorabil decât soţii supravieţuitori în ceea ce priveşte dreptul la pensia de urmaş menţionată. Presupunând că instanţa de trimitere decide că soţii supravieţuitori şi partenerii de viaţă supravieţuitori se află într-o situaţie asemănătoare în ceea ce priveşte această pensie de urmaş, o reglementare precum cea în cauză în acţiunea principală trebuie, prin urmare, să fie considerată ca reprezentând o discriminare directă bazată pe orientarea sexuală, în sensul articolului 1 şi al articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78.

Cu privire la a cincea întrebare, răspunsul Curţii a fost că nu este necesar să se limiteze în timp efectele prezentei hotărâri, din următoarele considerente:

• din jurisprudenţă reiese că, în mod excepţional, ţinând seama de gravele inconveniente pe care hotărârea sa ar putea să le genereze pentru trecut, Curtea poate fi nevoită să limiteze posibilitatea oricărei persoane interesate de a invoca interpretarea pe care Curtea o dă unei dispoziţii atunci când este sesizată cu o întrebare preliminară. O astfel de limitare poate fi admisă numai de Curte, chiar în hotărârea care se pronunţă asupra interpretării solicitate (a se vedea în special Hotărârea Barber, citată anterior, punctul 41, şi Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke şi alţii, C-292/04, Rep., p. I-835, punctul 36);

• din dosar nu reiese că echilibrul financiar al unui sistem precum cel administrat de VddB riscă să fie bulversat în mod retroactiv dacă efectele prezentei hotărâri nu sunt limitate în timp.

Faţă de cele expuse, Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) a declarat că:

O pensie de urmaş acordată în cadrul unui sistem de asigurare profesională precum cel administrat de Casa de Pensii a Teatrelor Germane (Versorgungsanstalt der deutschen Bühnen) intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78 a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

Dispoziţiile coroborate ale articolelor 1 şi 2 din Directiva 2000/78 se opun unei reglementări precum cea în cauză în acţiunea principală, în temeiul căreia, după decesul partenerului de viaţă, partenerul supravieţuitor nu dobândeşte o pensie de urmaş echivalentă celei acordate unui soţ supravieţuitor, cu toate că, în dreptul naţional, uniunea consensuală ar plasa persoanele de acelaşi sex într-o situaţie asemănătoare cu aceea a soţilor în ceea ce priveşte pensia de urmaş menţionată. Instanţei de trimitere [Tribunalul administrativ din München, Germania] îi revine sarcina de a verifica dacă un partener de viaţă supravieţuitor se află într-o situaţie asemănătoare cu aceea a unui soţ beneficiar al pensiei de urmaş prevăzute de sistemul de asigurare profesională administrat de Versorgungsanstalt der deutschen Bühnen (Casa de Pensii a Teatrelor Germane).

Pe aceste considerente şi devenind din ce în ce mai necesară protecţia legală, Parlamentul European subliniază într-o rezoluţie referitoare la drepturile persoanelor LGBTIQ în UE (adoptată cu 21 voturi pentru, 8 împotrivă şi 4 abţineri), conform comunicatului de presă din 15.07.2021, că aceşti cetăţeni continuă să fie discriminaţi în multe din statele membre, iar într-o rezoluţie referitoare la drepturile persoanelor LGBTIQ în UE (adoptată cu 387 voturi pentru, 161 împotrivă şi 123 abţineri), conform comunicatului de presă din 14.09.2021, că aceşti cetăţeni ar trebui să îşi poată exercita pe deplin drepturile, inclusiv dreptul la liberă circulaţie, oriunde în Uniune, că parteneriatele şi căsătoriile înregistrate constituite într-un stat membru ar trebui să fie recunoscute în toate statele membre în mod uniform iar soţii şi partenerii de acelaşi sex ar trebui trataţi în aceeaşi manieră ca şi soţii şi partenerii de sex opus.

În acest sens, prin Propunerea de rezoluţie nr. 2021/2679 (RSP) din 15.07.2021, depusă în conformitate cu articolul 227 alineatul (2) din Regulamentul de procedură referitoare la drepturile persoanelor LGBTIQ în UE (2021/2679(RSP)) de Dolors Montserrat în numele Comisiei pentru petiţii:

• Comisia este invitată să ia măsuri concrete pentru a asigura libera circulaţie a tuturor familiilor, inclusiv a familiilor curcubeu, în conformitate cu hotărârea Coman & Hamilton, care prevede că termenul „soţ”, astfel cum este utilizat în Directiva privind libera circulaţie, se aplică şi partenerilor de acelaşi sex;

• se solicită Comisiei să examineze dacă statele membre respectă hotărârea CJUE Coman & Hamilton şi iau măsuri de executare în temeiul articolului 258 din TFUE împotriva celor care nu se conformează;

• se solicită Comisiei să ia măsuri de executare împotriva României pentru nerespectarea continuă a acestei hotărâri, lipsa unui remediu legal forţând reclamantul Coman să recurgă la CEDO pentru reparaţii;

• invită Comisia să se asigure că toate statele membre ale UE respectă continuitatea Legii legăturilor de familie ale membrilor familiilor curcubeu care se mută pe teritoriul lor dintr-un alt stat membru, cel puţin în toate situaţiile în care acest lucru este necesar în temeiul Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului;

• invită Comisia să propună acte legislative care să impună tuturor statelor membre: să recunoască, în sensul dreptului intern, adulţii menţionaţi într-un certificat de naştere eliberat într-un alt stat membru în calitate de părinţi legali ai copilului, indiferent de sexul sau starea civilă a adulţilor şi care solicită tuturor statelor membre să recunoască, în sensul dreptului intern, căsătoriile sau parteneriatele înregistrate încheiate într-un alt statul membru, în toate situaţiile în care soţii sau partenerii înregistraţi au dreptul la egalitate de tratament în temeiul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului;

• subliniază importanţa recunoaşterii certificatelor de naştere în toate statele membre, indiferent de sexul părinţilor, deoarece acest lucru ar garanta că copiii nu devin apatrizi atunci când are loc mutarea într-un alt stat membru;

• sprijină angajamentul Comisiei de a propune o iniţiativă legislativă cu scopul extinderii listei „infracţiunilor UE” la infracţiunile motivate de ură şi la discursurile de incitare la ură, inclusiv, atunci când sunt destinate persoanelor LGBTIQ, precum şi propunerea privind recunoaşterea reciprocă a calităţii de părinte şi posibile măsuri de sprijinire a recunoaşterii reciproce a parteneriatului dintre persoanele de acelaşi sex între statele membre;

• invită viitoarele preşedinţii ale Consiliului să facă din cele de mai sus o prioritate în agendele lor.

Mubera Schally, notar public