În urmă cu câţiva ani a început să circule un banc pe care cred că îl cunoaştem marea majoritate dintre noi:
”O bunică pe patul de moarte, îşi cheamă nepotul la căpătâiul ei şi îi spune:-Nepoate, vreau ca tu să moşteneşti averea mea. Vila, ferma, herghelia de cai, tractorul şi toate animalele de casă plus cele 22 de milioane toate vor fi ale tale.
– Wowww !!! exclamă nepotul. Multumesc, bunico, nu ştiam că ai aşa o avere!! Unde este ferma de care vorbeşti?
–Bunica raspunde, dându-şi ultima suflare:
– Pe Facebook”.
Iată că, deşi, nu au trecut atât de mulţi ani de când râdeam copios la auzul acestei glume, gândul că ai putea moşteni un bun care se află în mediul electronic a trecut de la nivelul de banc, la realitate. Şi mai serios, acele ”milioane” de care vorbea bunica, în prezent pot chiar exista şi pot reprezenta o adevărată voaloare. Şi dacă ”milioanele” bunicii există, noi cum putem intra efectiv în posesia lor? Cum le putem moşteni?
Astăzi, cam fiecare dintre noi deţinem conturi electronice şi date digitale. Un studiu publicat de o societate americană a estimat la nivelul anului 2011 că la fiecare minut mor trei utilizatori de Facebook. În aceste condiţii, în anul 2028 vor exista mai multe conturi de Facebook aparţinând persoanelor decedate, decât ale celor în viaţă.
Fie că vorbim despre inteligenţă artificială, cryptomonede, blockchain, smart contracts, bunuri digitale, metaverse, NFT sau despre reţele de socializare, creatori de conţinut digital, stocare în cloud etc. constatăm că ne aflăm în faţa unor noţiuni şi instituţii noi, ce interacţionează inclusiv cu sfera dreptului, instituţii interdisciplinare, fiind necesară, din nou, o adaptare a normelor de drept la situaţiile sociale actuale.
Problemele şi întrebările care au început să apară în practică şi în literatura de specialitate în această fază încă incipientă în domeniu, sunt multiple. Astfel, se pun întrebări asupra naturii şi caracterului bunurilor digitale: sunt ele bunuri cu caracter personal, patrimonial sau mixt? Care dintre aceste bunuri pot forma obiectul unui patrimoniu succesoral şi care dintre ele nu se pot transmite? Aceste bunuri pot fi transmise în caz de deces prin testament, în temeiul legii, sau în ce altă modalitate?
Aşadar, întrebarea firească pe care trebuie să ne-o adresăm este ce se întamplă cu bunurile/ activele digitale în momentul decesului unei persoane? Această întrebare naşte o serie de discuţii juridice ce se întind şi în sfera unor alte materii destul de tehnice şi care nu se încadrează în conceptele dreptului succesoral tradiţional, noţiuni cum ar fi: dreptul de proprietate asupra unui bun digital, protecţia datelor cu caracter personal, accesul la utilizatorul şi parola unei persoane, întinderea atibuţiilor executorilor testamentari etc.
Dacă suntem în situaţia sau discutăm despre o eventuală succesiune a bunurilor, ajungem la o serie de alte întrebări cum ar fi: se poate transmite bunul digital în sine la moştenitori, se pot transmite datele în sine, sau se va transmite doar accesul la acest bun/ date (dreptul de a-l accesa)? Este aplicabilă instituţia testamentului în această situaţie? Dacă da, ce fel de testament, în ce modalitate se va întocmi şi sub ce formă se va pune în practică ulterior? Există şi alte mijloace de transmitere a bunurilor digitale? Având în vedere că unele bunuri pot avea o valoare mare economică iar altele pot avea valoare doar sentimentală, poate formatul digital al bunului să facă o diferenţă în masa succesorală şi în ceea ce priveşte evaluarea, partajarea sau distribuirea moştenirii?
Dar, mai întâi de toate, ce sunt bunurile digitale?
La o simplă căutare pe internet regăsim următoarea definiţie: ”Bunurile digitale sau bunurile electronice sunt bunuri necorporale care există în formă digitală. Exemplele pot fi: mass-media digitală, cărţi electronice, muzică descarcată, radio, televiziune pe internet şi streaming media; fonturi, logo-uri, fotografii şi grafică; abonamente digitale; reclame online, bilete electronice; cazino online, jetoane; instrumente financiare tranzacţionate electronic, software descarcabil, aplicaţii pentru mobil; aplicaţii şi date stocate virtual (în cloud), jocuri online; bunuri virtuale utilizate în cadrul economiei virtuale de jocuri şi comunităţi online; registre de lucru; foi de lucru; cursors online; webinarii, tutoriale video, postări pe blog; carduri; tipare; teme pentru site-uri web; şabloane1.
În România la ora actuală nu există o reglementare sau o definiţie expresă a acestei noţiuni, însă, putem regăsi o serie de definiţii date în acest domeniu, printre care şi cea a bunului digital, în Ordonanţele de Urgenţă intrate în vigoare la sfârşitul anului 2021: OUG nr. 140/2021 privind anumite aspecte referitoare la contractele de vânzare de bunuri2 şi OUG nr. 141/2021privind anumite aspecte referitoare la contractele de furnizare de conţinut digital şi de servicii digitale3, prin care România a transpus Directiva nr. 770/2019 privind anumite aspecte referitoare la contractele de furnizare de conţinut digital şi de servicii digitale şi Directiva nr. 771/2019 privind anumite aspecte referitoare la contractele de vânzare de bunuri. În înţelesul acestor acte normative, bunul cu elemente digitale este ”orice obiect corporal mobil care încorporează un conţinut digital sau un serviciu digital sau este interconectat cu acestea, astfel încât, în absenţa respectivului conţinut digital sau serviciu digital, bunul nu şi-ar putea îndeplini funcţiile”4.
Unii autori5 sunt de părere că, pentru o mai bună înţelegere şi aplicabilitate practică, trebuie facută o diferenţă între conceptul de bun digital şi conceptul de conţinut digital. Acesta din urmă are un spectru mai restrâns. Conform Considerentului nr. 19 din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului şi a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, ”Conţinut digital înseamnă acele date care sunt produse şi livrate în formă digitală, cum sunt programele de calculator, aplicaţiile, jocurile, muzica, înregistrările video sau textele, indiferent dacă sunt accesate prin descărcare sau prin flux continuu, de pe un suport material sau prin orice alte mijloace. Contractele de livrare a conţinutului digital ar trebui incluse în sfera de aplicare a prezentei directive. Dacă un conţinut digital este livrat pe un suport material, cum sunt CD-urile sau DVD-urile, acesta ar trebui considerat drept un bun, în sensul prezentei directive.”
Ce se va întâmpla cu datele mele digitale după ce eu nu voi mai fi?
O mare parte din vieţile noastre personale şi profesionale se derulează în mediul on-line, succesiunile noastre nemaifiind compuse doar din bunuri materiale, ci în mod egal, din bunuri digitale. Care sunt regulile după care ar trebui să ne ghidăm noi, sau să ne îndrumăm clienţii, atunci când vorbim despre o succesiune a bunurilor digitale?
În primul rând ar trebui să ne stabilim o vedere de ansamblu: Ce conturi electronice deţinem? Fie că vorbim de reţele de socializare: Facebook, Linkedin, Twitter, Instagram, Google, sau abonamente pe Youtube, Netflix etc., servicii bancare, conturi de e-mail, de cloud sau accesul la calculator/ telefon, ar trebui mai întâi să ne facem un inventar foarte clar al acestor servicii pe care le utilizăm. Ulterior, acestea ar trebui regrupate iar serviciile pe care nu le mai folosim trebuie reziliate. Persoanele desemnate cu administrarea conturilor după deces sau moştenitorii noştri, ar trebui să aibă o listă clară a conturilor pe care le avem pentru a şti ce este de făcut cu ele după ce nu vom mai fi. Totodată trebuie gândită o variantă prin care parolele şi cheile de acces vor ajunge la succesori. Una din formulele propuse în literatură este gestionarea acestor parole cu ajutorul unui program specific sau de menţionare a lor într-un document care va fi lăsat într-un seif.
După ce am făcut acest inventar al conturilor pe care le deţinem, ar trebui să ne gândim şi să identificam datele pe care dorim să le păstrăm. Gandiţi-vă care dintre datele pe care le deţineti electronic doriţi să rămâna pe internet după ce nu veţi mai fi. În practica din alte state se conturează ideea că pentru desemnarea unei anumite persoane care să se ocupe cu gestionarea acestor date sau care să le moştenească există posibilitatea întocmirii unui testament, al cărui dispoziţii permit, de exemplu, numirea unui executor testamentar, care poate fi autorizat să gestioneze bunurile digitale. Se recomandă întocmirea unui testament în faţa notarului, pentru ca dispoziţiile cuprinse în el să fie mai greu contestabile. Totodată, un testament notarial nu ar mai fi expus riscului dispariţiei sale, iar notarul este obligat să inregistreze existenţa sa în registrele electronice. Sau, ar mai exista posibilitatea întocmirii unui testament în formă electronică, iar existenţa acestuia să figureze în cuprinsul unui testament notarial, astfel încât să nu poată fi omis la dezbaterea succesiunii.
Un ultim pas ar fi să determinăm una sau mai multe persoane de încredere care ar putea prelua şi gestiona succesiunea noastră digitală. Marea majoritate a reţelelor sociale au dezvoltat posibilitatea de a respecta viaţa privată a unei persoane după moartea sa. Facebook, de exemplu, dă posibilitatea de transformare a contului într-unul de comemorare dacă se prezintă dovada decesului, respectiv un certificat de deces. În cazul Google (Gmail, Google drive, Youtube) se poate indica direct cine va avea acces la conturi ulterior decesului. Rudele sau moştenitorii vor putea închide conturile şi, de asemenea, vor putea primi anumite date cum ar fi poze sau documente.
Reglementările din Elveţia, Franţa şi…Italia
La nivelul statelor europene fiecare ţară are propriile reglementări referitoare la succesiunea digitală. Momentan nu există o legislaţie europeană comună şi uniformă în materie.
În Elveţia doar datele digitale înregistrate pe un aparat fizic sunt automat transmise moştenitorilor legali potrivit dreptului succesoral intern. Neexistând adoptată o legislaţie specială în acest sens, datele înregistrate virtual, cum ar fi pozele sau video-urile din cloud, nu vor reveni de drept moştenitorilor. Dreptul de a accesa datele personale ce ţin de dreptul personalităţii se sting la data decesului. Totuşi, se poate acorda uneori un drept de a consulta datele defunctului persoanelor care justifică un interes cum ar fi, spre exemplu, soţul supravieţuitor sau rudele apropiate. În literatura de specialitate se recomandă ca, pentru a se evita pierderea datelor importante după deces, fiecare persoană să îşi planifice transmiterea datelor/ bunurilor electronice, încă din timpul vieţii, urmând paşii mai sus mentionaţi.
Remarcăm că Franţa este prima ţara din Europa care a adoptat un act normativ care reglementează decesul digital. Legea pentru o republică digitală, (legea Lemaire), publicată în Jurnalul Oficial la data de 8 octombrie 20166 recunoaşte tuturor persoanelor dreptul de a-şi organiza anticipat succesiunea, inclusiv posibilitatea desemnării unei persoane care va gestiona patrimoniul digital după deces. Constatăm că aceste dispoziţii de ultimă voinţă se pot referi la administrarea, ştergerea sau comunicarea propriilor date digitale.
În lipsa desemnării unei persoane care să se ocupe de adminsitrarea datelor după deces, dreptul de acces la datele personale se va transmite provizoriu moştenitorilor legali. Ei vor putea primi bunurile digitale (poze, documente) sau alte date care au regimul de bunuri de familie transmisibile moştenitorilor şi vor avea dreptul la informare, acces, rectificare, ştergere, limitare şi opoziţie la datele defunctului.
Conform legislatiei franceze, oricine poate lăsa instrucţiuni referitoare la conservarea, ştergerea sau comunicarea datelor sale personale dupa moartea sa. Această posibilitate este acordată oricărei persoane care a împlinit vârsta de 15 ani. Astfel, înainte de a împlini vârsta majoratului, minorul poate dispune de soarta pe care o vor avea datele sale personale din mediul online.
Totuşi, observăm că legea nu prevede o anumită formă pe care instrucţiunile constând în ultima voinţă cu privire la datele digitale ar trebui să o îmbrace. Ele se pot transmite într-un email, un videoclip în care defunctul îşi exprimă dorinţa, sau poate lua forma unui testament făcut la notar.
Ce formă poate să îmbrace acest testament? Poate fi un document electronic, care să cuprindă o listă de parole şi persoanele desemnate să preia datele după deces? Poate lua forma unui testament mistic? Semnat şi datat de testator, pus în plic, prezentat sau lăsat în depozitul notarului? Sau trebuie să fie, în mod obligatoriu, în formă autentificată?
Pentru mai multe discuţii, răspunsuri, precum şi pentru a afla modalitatea de reglementare a succesunilor digitale în dreptul italian, vă invităm să participaţi la Conferinţa Camerei Notarilor Publici Bucureşti cu tema “Mobilitate şi protecţie juridică în era digitală”, care va avea loc în data de 27-28 Octombrie 2023, la Palatul Parlamentului.
Dr. Luisa Chelaru, notar public
2 Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 1245 din 30 decembrie 2021.
3 Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 1248 din 30 decembrie 2021.
4 Art 2 alin 2 din OUG 140/2021 si art. 2 alin. 1 din OUG 141/2021.
5 Fras Mariusz, Succession of digital goods : a comparative legal study. „Review of European and Comparative Law” (Vol. 47, iss. 4, (2021), s. 67-81), doi 10.31743/recl.12859 – https://rebus.us.edu.pl/bitstream/20.500.12128/23380/1/Fras_Succession_of_digital_goods.pdf