Libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor, piatra de temelie a Uniunii Europene, nu poate să aibă ca o consecință firească decât, printre altele, libera circulație a actelor notariale în spațiul european.
Art. 3 din Tratatul asupra Uniunii Europene vorbește despre „un spațiu de libertate, securitate și justiție fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor”.
Această libertate de circulație a persoanelor nu este însă deplină decât dacă este complinită și de o liberă circulație a actelor care au ca obiect drepturile cetățenilor europeni. O analiză atentă și riguroasă arată însă că anumite domenii trebuie să rămână în acel „nucleu dur” de competență exclusivă națională.
Asigurarea liberei circulații a actelor autentice notariale trebuie să țină deci cont de normele dreptului internațional privat, de regulamentele europene și nu în ultimul rând de legea națională a fiecărui stat, care, ca o consecință a suveranității naționale, păstrează în câmpul său de reglementare normele ce guvernează actele care au ca obiect imobilele, drepturile reale imobiliare destinate a fi înscrise în registrele de publicitate imobiliară naționale.
Conform Deciziei CCR 195/2015, actul îndeplinește condițiile pentru a fi temeiul radierii unui drept de ipotecă legală din cartea funciară.
Registratorul de carte funciară nu are în competență verificarea îndeplinirii condițiilor de fond la momentul întocmirii actului. Mai mult decât atât, în speță nu este îndeplinită nici condiția formei, dar registratorul de carte funciară va ține cont de traducerea legalizată și va proceda la radierea din cartea funciară a ipotecii legale.
Un asemenea act, cu legalizarea semnăturii părților, fără îndeplinirea condițiilor de fond necesare încheierii actului și fără un control al legalității actului conform legii române, va putea fi înscris în cartea funciară, va fi deci introdus în circuitul civil și va produce efecte juridice. Un notar român nu ar putea emite un act similar care să producă efecte juridice identice, pentru că prin simpla atestare a semnăturilor nu ar fi un act autentic.
Nu dăm exemplul unui contract de vânzare sau al altui act translativ de drepturi reale, care ar presupune emiterea unui extras de autentificare, care știm că nu poate fi obținut de notarul străin și care figurează ca și condiție expresă pentru înscrierea actului. Pentru moment notarii străini nu au acces la obținerea extrasului de autentificare, dar nimic nu garantează că pe viitor CCR nu va aprecia asemenea condiție de rigurozitate ca fiind discriminatorie.
Ne întrebăm ce se va întâmpla și în situația în care înscrierea va deveni constitutivă de drepturi…
Vă invit să reflectați, de asemenea, la consecințele uzucapiunii tabulare, prevăzute de art.931 Cod civil, în condițiile în care asemenea acte se înscriu cu ușurință în cartea funciară.
Mai mult decât atât, Decizia CCR vorbește nu de „acte autentice” (diferența specifică), ci de „acte notariale” (gen proxim) și introduce ca și cerință necesară și suficientă pentru înscrierea unui act notarial străin, apostila, pentru acte emanând din țările semnatare ale Convenției de la Haga din 1961 privind suprimarea cerinței supralegalizării, respectiv consacră posibilitatea înscrierii tale quale, în lipsa oricărei forme de legalizare, pentru actele notrariale emanând din state cu care România a încheiat tratate bilaterale, convenții, acorduri de asistență judiciară în materie civilă care prevăd scutirea de legalizare.
Deși din 2015 Legea nr.7/1996 nu a fost modificată în sensul punerii de acord a textului de lege cu Decizia CCR, aceasta din urmă nu poate fi ignorată.
Decizia confundă „recunoașterea automată” a unui act pe teritoriul altui st cu formalitatea legalizării prin aplicarea apostilei sau a supralegalizării.
Decizia nu face nicio distincție între acte care emană de la notari publici din state membre UE și acte care emană de la notari din state terțe și nu se face nicio distincție între acte autentice și alte acte notariale.
Dacă în privința succesiunilor s-a făcut un prim pas prin crearea Certificatului European de Moștenitor, în privința actelor prin care se constituie, se transmit, se modifică sau se sting drepturi reale, acte care rămân guvernate de legea locului situării bunului, nu s-a realizat și probabil nu se va realiza consensul european care să permită recunoașterea automată a actelor autentice notariale având ca obiect drepturi imobiliare, la nivelul Uniunii Europene.
Cu atât mai mult, în actualul context, rămâne sub semnul întrebării Decizia CCR nr.195/2015 care declară neconstituțională litera d), teza a doua, din art.29 al Legii nr.7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară, care impunea ca în cazul înscrierii unui act autentic în cartea funciară, acesta să emane de la un notar român.
Decizia CCR înlătură această cerință legitimă a legii, în privința actelor având ca obiect drepturi imobiliare, recunoscută chiar și de Parlamentul European în Rezoluția din 18 decembrie 2008 conținând recomandările către Comisia Europeană asupra actului autentic european [2008/2014 (INI)].
Art.59 din Regulamentul 650/2012 privind succesiunile în varianta în limba română vorbește de ”recunoașterea” actelor autentice, iar art.58 din Regulamentul 1103/2016 privind regimurile matrimoniale vorbește de ”acceptarea actelor autentice”. Ambele regulamente, în varianta lor în limba franceză, folosesc termenul „acceptare”. Termenul de ”recunoaștere” rămâne să fie utilizat în privința hotărârilor judecătorești. Aceasta sugerează tocmai faptul că există diferențe în privința procedurii autentificării, chiar și în interiorul statelor membre, iar faptul că un act autentic dintr-un stat produce efecte în alt stat membru este un efect al acceptării, el neputând să producă mai multe efecte decât în statul de origine sau decât ar produce un act similar în statul de destinație.
Recunoașterea/acceptarea actului autentic străin presupune că printr-un procedeu de verificare a conformității unui act cu normele interne ale statului destinatar, actului din statul emitent i se permite să producă efecte pe teritoriul statului destinatar. Nici chiar la nivelul UE nu s-a realizat o recunoaștere a actelor autentice în general, ci numai o recunoaștere „sectorială”, pentru anumite categorii de acte (vezi Titlul executoriu european, care permite actelor ce cad în domeniul de aplicare a Regulamentului Bruxelles I bis nr.1215/2012 din 12.12.2012 asupra competenței judiciare, recunoașterii și executării deciziilor în materie civilă și comercială, pe bază de reciprocitate, să beneficieze de plin drept de forță executorie în celelalte state membre, fiind executate în aceleași condiții ca și deciziile interne).
Formalitatea apostilării sau supralegalizării este o formalitate administrativă care se aplică nu numai actelor autentice, ci și altor categorii de acte, este menită să confirme că semnătura aparține funcționarului din statul respectiv și că acesta era competent să acționeze în acea calitate. Ea nu conferă calitate de act autentic în sensul actului autentificat de notarul public din țările de drept latin și nu atestă că actul îndeplinește condițiile de fond sau de formă cerute de țara de destinație, acolo unde va fi folosit.
Apare deci necesar un control al îndeplinirii condițiilor de fond sau de formă necesare încheierii valabile a actului în țara unde el va produce efecte.
De aceea există procedura „exequatur-ului”, dacă juxtapunem situația actelor notariale cu sentințele judecătorești sau anumite forme, prevăzute de exemplu de Regulamente europene care supun actele și procedurile interne ale fiecărui stat unor criterii unice de apreciere, ceea ce este normal în condițiile recunoașterii reciproce (certificatul de conformitate pentru titlul executoriu european, certificatul european de moștenitor sau certificatul european de divorț).
Legislația română prevede necesitatea formei autentice ad validitatem pentru actele translative de drepturi reale asupra imobilelor, pentru ipoteci imobiliare, fiducie, convenții matrimoniale.
Nu există încă noțiunea de „act autentic european”, desprins de legislația națională și care să răspundă unor criterii definite de dreptul european.
Există diferențe chiar între actele autentice calificate ca atare de legislațiile naționale, în sensul că diferă diligențele pe care le face ofițerul public, forța probantă a actului sau forța sa executorie.
Decizia Unibank a CJUE din 17 iunie 1999 oferă o posibilă definiție a actului autentic care a fost preluată de mai multe instrumente europene. Pe scurt, actul autentic este cel care emană de la o autoritate publică, a cărui autenticitate poartă asupra conținutului și a semnăturii și care este excutoriu în statul emitent (acest caracter însă se explică prin contextul speței, în care era vorba de titluri de creanță și privea condițiile de aplicare a art.50 din Convenția de la Bruxelles, care preceda Regulamentul Bruxelles I, nefiind un element propriu-zis de definire a actului autentic).
Aceeași definiție a actului autentic este prevăzută de Regulamentele 650/2012, 1103/2016 si 1111/2019 (în materie matrimonială, a răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii): ”actul întocmit sau înregistrat formal ca act autentic într-un stat membru și a cărui autenticitate poartă asupra semnăturii și conținutului actului și a fost stabilită de o autoritate publică sau de o autoritate abilitată să o facă de către statul membru de origine.”
Observăm deci că, neexistând un act autentic universal, nici măcar unul european la modul general, existând numai în privința Regulamentelor europene criterii care asigură recunoașterea automată a actelor autentice din domeniul respectivului regulament, în privința aprecierii caracterului de act autentic pentru actele emise de notari străini, acte care au ca obiect drepturi reale imobiliare, va trebui pentru recunoașterea/acceptarea acestora și înscrierea în registrul român de publicitate imobiliară, ca o autoritate română să aprecize asupra concordanței acestui act străin cu condițiile de fond și de formă impuse de legea română pentru valabila sa încheiere.
O soluție propusă pentru remedierea inechităților ce pot apărea prin aplicarea Deciziei CCR nr.195/2015 este introducerea ”certificatului de conformitate” care trebuie să asigure verificarea, pe baza unor criterii unice, prestabilite (formular unic), de către notarul român, a faptului că actul străin supus înscrierii în cartea funciară îndeplinește condițiile de fond și de formă prescrise de legea română, precum și dacă petentul a achitat taxele și impozitele care îi incumbă față de statul român (de exemplu, impozitul pe venit din transferul proprietății imobiliare) și de bugetele locale, conform legislației în vigoare, asigurându-se astfel ocrotirea și garantarea proprietății fără discriminare.
Această verificare a conformității actului străin supus înscrierii cu legislația română trebuie să se facă însă într-un cadru reglementat, bine gândit, care să nu prejudicieze drepturile și interesele cetățenilor europeni. Un prim pas s-a făcut în privința succesiunilor, de exemplu, prin crearea certificatului european de moștenitor, dar nu și în privința actelor prin care se constituie, se transmit, se modifică sau se sting drepturi reale, acte care rămân guvernate de legea locului situării bunului, în privința condițiilor de fond și de formă necesare valabilei lor încheieri.
De altfel, chiar în recomandările Parlamentului European către Comisie, privind actul autentic european, se subliniază necesitatea de a se lăsa în afara domeniului de aplicare regulile de circulație a actelor având ca obiect drepturile imobiliare, deoarece există reguli specifice fiecărei țări în privința formei și conținutului actelor având ca obiect drepturi imobiliare, aceste acte sunt supuse înscrierii în registrele publice care sunt guvernate de mecanisme de natură strict „națională”, necesitatea încheierii lor impune obținerea de documentații specifice (vezi certificate de atestare fiscală, avize, autorizații, documente legate de respectarea dreptului de preempțiune în cazurile prevăzute de lege). Totuși, nu se exclude faza unui control succesiv exercitat de către o autoritate din statul de destinație, care să emită un ”certificat de conformitate” prin care actul să fie integrat în țara de destinație, cu condiția ca această integrare să fie compatibilă cu regulile ce impun conținutul și formalitățile conexe precise.
Apostila/legalizarea rămâne o certificare de gradul doi, care atestă autenticitatea provenienței actului însuși, ca o condiție primordială a recunoașterii, necesară, dar nu și suficientă.
Plecând de la decizia CJUE C-342/15, așa-numitul caz ”Piringer”, putem avea în vedere și o altă soluție, de imediată aplicare.
În speță, doamna Leopoldine Gertraud Piringer, proprietar al unei cote de o jumătate dintr-un imobil din Austria, a semnat în Cehia o cerere de înscriere în cartea funciară austriacă a unei promisiuni de vânzare a cotei sale din imobil, având semnătura legalizată de un avocat ceh. Tribunalul districtual austriac a respins cererea de înscriere, pe motiv că actul nu este un act autentificat de un notar sau de o instanță, așa cum impune legea austriacă.
Sesizată cu o cale de atac în vederea revizuirii deciziei, Curtea Supremă a Austriei solicită CJUE să se pronunțe dacă directiva europeană asupra libertății serviciilor prestate de avocați și art 56 din TUE asupra libertății prestării de servicii permit unui stat membru să atribuie notarilor o exclusivitate în privința autentificării actelor prin care se nasc sau se transferă drepturi reale și se exclude astfel posibilitatea acestui stat membru să recunoască legalizarea semnăturii efectuate de un avocat stabilit într-un stat membru.
În considerentele hotărârii, CJUE precizează că ”dispozițiile naționale care impun să se verifice, prin intermediul profesioniștilor autorizați, cum ar fi notarii, exactitatea înscrierilor în cartea funciară, contribuie la garantarea securității juridice a tranzacțiilor imobiliare și la buna funcționare a cărții funciare” și se leagă, de manieră generală, de buna administrare a justiției.
Tocmai faptul că notarul ia cunoștință de conținutul actului, de capacitatea persoanei și se asigură de respectarea prevederilor legale, constituie elementul care garantează proporționalitatea măsurii, a restricției.
Notarul asigură un control al legalității, iar impunerea acestui control este o măsură adecvată pentru atingerea obiectivului unei bune funcționări a cărții funciare și pentru asigurarea legalității și securității actelor încheiate între particulari.
CJUE stabilește că un stat membru poate atribui în competența exclusivă a notarilor autentificarea actelor prin care se nasc sau se transferă drepturi reale, fără ca prin aceasta să se aducă atingere libertății serviciilor prestate de avocați conform dreptului lor național, chiar și stabiliți într-un alt stat membru.
Mutatis mutandis, transpunând la cazul nostru de speță și Hotărârea Marii Camere a CJUE din 24.07.2023 din materia prescripției răspunderii penale, hotărâre care reafirmă principiul supremației dreptului UE, precum și principiile care se degajă din decizia Piringer, vom putea interpreta că în cazul art.29 lit.d), teza a doua, din Legea 7/1996, nu suntem ținuți de decizia CCR, dreptul UE având întâietate, astfel că prevederea legală rămâne în vigoare, nefiind afectată de decizia CCR, care la rândul ei nu respectă Constituția României, ce consacră atât supremația dreptului UE față de dreptul intern, dar și garantarea și ocrotirea proprietății private și principiul nediscriminării.
Carmen Dima, notar public