Sub cupola timpului: două artefacte și nașterea Ateneului Român
Decembrie 2025

Cosmin Mihailovici, Directorul Directiei Arhiva 

Cum o medalie și o listă olografă luminează drumul de la idee la edificiu (1865–1886) și pun în dialog «Iarnă Magică 2025» cu momentul fondator

Când trecem astăzi pe lângă cupola impunătoare a Ateneului Român, avem senzația că monumentul acesta a existat dintotdeauna. Puțini știu însă că, înainte de a fi o clădire-simbol, Ateneul a fost o idee, apoi o asociație culturală, abia ulterior un edificiu emblematic al Bucureștiului. Iar povestea începutului, desfășurată între 1865 și 1886, este la fel de fascinantă ca istoria oricărui mare proiect național.

Punți între trecut și prezent

Există momente în care arhivele – aceste încăperi aparent tăcute, ordonate după reguli clare pe care doar inițiații le înțeleg cu adevărat – par să prindă viață. Sertarele se „deschid” parcă singure, iar trecutul, deși îngropat sub ani de tăcere, pare că își revendică dreptul de a fi auzit din nou. Rareori se întâmplă asta, abia perceptibil, dar poate tocmai aici stă menirea profundă a arhivelor: nu doar să depoziteze memoria, ci să o trezească atunci când prezentul o cere.

Așa s-a întâmplat și anul acesta, în timpul organizării fondului documentar „Ion Rogojanu”. Dintre dosare prăfuite și pagini îngălbenite, au ieșit la iveală două obiecte mici, dar pline de semnificații: o listă olografă referitoare la un banchet aniversar și o medalie Atheneul Român. Ambele par legate de începuturile Ateneului Român și, implicit, de momentul fondator al edificiului care avea să devină unul dintre reperele identității culturale naționale. Timpul le-a acoperit cu un praf fin, dar nu le-a făcut să dispară. Așteptau tăcute să fie aduse din nou la lumină.

Descoperirea are aproape aerul unei ficțiuni. Dar cei familiarizați cu arhivele știu că nu documentele spectaculoase schimbă în mod decisiv perspectiva istorică, ci tocmai cele modeste, secundare – hârtii și obiecte cândva considerate neînsemnate. Așa sunt și artefactele găsite acum: nu vor figura în manuale, dar pot completa discret o poveste deja cunoscută. Ele ne reamintesc că istoria Ateneului nu este doar istoria unei clădiri, ci și a unor gesturi mici, a unor contribuții anonime, a unei solidarități invizibile care a construit o memorie subterană.

De aceea, întâlnirea dintre aceste piese de arhivă și concertul din 2025 nu este o simplă coincidență. E ca și cum arhiva însăși ar fi ales să permită descifrarea exact în perioada în care instituția noastră se pregătea să revină în sala Ateneului pentru evenimentul muzical care a devenit deja o tradiție de Crăciun.

Actul artistic contemporan, susținut de Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu” sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare, capătă astfel o semnificație aparte și o încărcătură specială adăugând o emoție în plus acestui eveniment. „Iarnă Magică – ediția 2025” nu mai este doar un eveniment, ci devine un moment de reafirmare a continuității dintre prezent și memoria culturală a acestui loc, în care, acum aproape 150 de ani, solidaritatea publicului a transformat un ideal într-o instituție durabilă.

Este un bun prilej de a reînnoi legătura cu istoria acestui loc emblematic. Prin acest articol, ne propunem să prezentăm publicului – fie și simbolic – medalia și lista de subscriere întocmită la banchetul aniversar din 1886, subliniind relația istorică dintre instituții și reafirmând rolul culturii ca fundament al identității colective românești. Descoperirea nu este doar o simplă întâmplare arhivistică, ci și o invitație la reflecție: ceea ce sprijinim astăzi în plan cultural se va transforma în patrimoniul de mâine, pentru că ilustrează continuitatea angajamentului în susținerea culturii și a Ateneului de-a lungul timpului.

Fragmente dintr-o epocă fondatoare

Puține monumente culturale din România au o istorie la fel de dramatică, de lungă și de implicată precum Ateneul Român.

Suntem în anii tulburi, dar efervescenți, ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Reforma învățământului, înființarea universităților și reorganizarea administrației dau României un suflu modern. Cultura începe să pătrundă în spațiul public, iar elitele intelectuale simt nevoia să creeze un loc unde ideile să circule liber, unde știința, arta și dezbaterea să aibă un public.

În această atmosferă, trei oameni – Constantin Esarcu, V.A. Urechia și Nicolae Kretzulescu – au decis că România avea nevoie de o platformă culturală deschisă publicului larg. Era o idee modernă pentru un oraș în care nici măcar Universitatea nu avea încă un public constant. Modelul vine din Occident: „Ateneul” parizian, societățile de conferințe, spațiile urbane ale culturii burgheze.

În 1865 lua ființă, în București, o „societate științifică, literară și artistică”, recunoscută oficial prin legea nr. 1112 din 31 martie 1865, care avea să devină un simbol al Bucureștiului modern. Scopul ei era „să contribuie la alcătuirea culturii și la răspândirea ei prin toate mijloacele”, fie prin conferințe și cursuri, fie prin publicații periodice și alte inițiative culturale. Fondatorii acestei instituții (39 în total) formau o veritabilă elită culturală și politică: Theodor Aman, Gh. Tattarescu, Mihail Kogălniceanu, Al. Odobescu, B. P. Hașdeu, Nicolae și Emmanoil Kretzulescu, Ion Brătianu, P.P. Carp, Alexandru Lahovari, Duiliu Zamfirescu, Ed. Wachmann sau Ulysse de Marsillac sunt doar câteva dintre numele lor. Președinte de onoare era primul rege al României, Carol I, sprijinit de regina Elisabeta. Patronajul lor avea să conteze enorm în fazele decisive ale construirii edificiului.

Prima manifestare concretă a acestui ideal a avut loc pe 28 ianuarie 1865, când s-au susținut primele cursuri publice – gratuite, deschise publicului larg – cu primul conferențiar, Constantin Esarcu.

Prin programul său de conferințe, prin deschiderea spre modernitate și prin promovarea identității culturale, Ateneul devine unul dintre principalele organisme de formare a spiritului public. Prelegerile ținute în săli închiriate, uneori în cadrul Universității, se transformă în adevărate evenimente mondene și intelectuale cu un public tot mai numeros: profesori, studenți, oameni de litere, funcționari, reprezentanți ai societății civile, dar și timizi curioși. Temele se diversifică: pozitivism, evoluționism, noile științe ale naturii; descoperiri tehnice (electricitate, telegrafie, căile ferate); literatură europeană modernă; istorie națională și universală; urbanism și economie politică. Profesorii universitari explică noțiuni dificile într-un limbaj accesibil, oamenii politici prezintă tendințele Europei, medicii introduc publicul în misterele corpului uman, iar literații fac cunoscută literatura universală. Printre conferențiari apar nume sonore: B.P. Hașdeu, Alexandru Odobescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Brândză.

Era începutul unei mișcări: Ateneul dorea să devină nu doar un club de erudiți, ci un spațiu viu al educației și al dialogului public – un fel de „salon național” al ideilor, științei și artelor. Pentru prima dată în București, știința cobora din amfiteatre și intra în viața urbană.

În 1877-1878, Ateneul își asumă un rol esențial. Conferințele capătă un ton patriotic. Istorici și oameni politici vorbesc despre drepturile popoarelor, destinul României și sensul sacrificiului. Ateneul devine un spațiu de mobilizare culturală, în care bucureștenii își caută și găsesc repere morale.

După Independență, prestigiul societății este la apogeu. Însă instituția are o problemă veche: nu are sediu. Nevoia unei clădiri proprii devenise urgentă.

Aici intră în scenă unul dintre marii vizionari ai culturii românești: Constantin Esarcu – medic, profesor, om politic și membru corespondent al Academiei Române, care devine motorul întregului proiect, convins că o instituție culturală modernă trebuie să posede un spațiu propriu, adecvat activităților complexe ale programului Ateneu: muzică, conferințe, expoziții, bibliotecă.

Format la Paris, Esarcu își va dedica o parte însemnată din viață construirii Ateneului. Călătoriile sale prin Italia și Franța nu erau doar academice; el căuta arhitecți și modele pentru viitorul „palat” al culturii românești. La Paris îl va întâlni pe arhitectul francez Albert Galleron, cel care, în final, a conceput forma iconică a clădirii.

Esarcu a lăsat și o impresionantă moștenire materială Ateneului: casa de pe bulevardul Carol, colecții de artă, precum și titluri de rentă – toate prin testamentele sale din 1894 și 1899.

Primele donații: familia Rosetti

Înaintea lui Esarcu, o altă familie boierească dăduse impuls proiectului: familia Rosetti, prin Scarlat Rosetti, care a lăsat în testament o casă pe strada Academiei, un cazinou în fața Cișmigiului și un teren pe strada Mercur. Primul proiect al Ateneului fusese gândit pentru terenul din Cișmigiu, dar clădirea ar fi fost prea mică. De aceea, membrii Societății au solicitat guvernului un spațiu mai potrivit.

În paralel, vânzarea moștenirilor Rosetti și alte donații importante (Elena Otetelișeanu, Ion V. Socec, Constantin Zappa, Vasile Dimitrie Hagi, George San-Marin, Maria Carp, Vasile Constantinescu din Huși, Mihail Koiciu din Constanța) au îmbunătățit bugetul.

Terenul ideal: vechea grădină a Episcopiei

În cele din urmă, Ateneului i s-a oferit un teren aflat în spatele grădinii Episcopiei, una dintre cele mai vechi grădini din București, existentă încă din secolul al XVIII-lea. Terenul aparținea „Societății Ecvestre Române”, care începuse să construiască acolo un manej. Fundația circulară a acestuia a determinat forma definitivă, rotundă, a Ateneului pe care îl cunoaștem astăzi. Primăria a acceptat să cedeze terenul cu o condiție: construcția trebuia începută în cel mult trei ani.

„Dați un leu pentru Ateneu”: cum s-a mobilizat întreaga țară

Fondul inițial de 200.000 lei era insuficient. Atunci s-a născut una dintre cele mai cunoscute campanii publice din istoria României: loteria Ateneului. Campania are un impact fulminant. Ziarele o susțin, elitele se implică, iar populația din toate straturile sociale oferă bani. Pentru prima dată în istoria țării, o instituție culturală se construiește prin efort colectiv.

Inițiată în 1883 și autorizată în 1885, loteria a pus în vânzare 500.000 de bilete, fiecare la prețul de un leu – echivalentul unei sume accesibile pentru majoritatea bucureștenilor. Presa a devenit principalul motor al campaniei. Ziare precum „Românul” și „Universul” publicau aproape zilnic articole, apeluri, anunțuri și reportaje.

Biroul Ateneului, condus de N. Kretzulescu și C. Esarcu, lansa apeluri „către amicii culturii naționale”, subliniind caracterul „eminent național” al proiectului. Pentru a încuraja vânzarea biletelor, s-au organizat baluri, tombole și serbări în Cișmigiu, sub patronajul Familiei Regale.

După prima tragere, presa anunța o sumă colosală pentru vremea aceea: 513.438 lei și 50 bani.

Piatra de temelie: o ceremonie memorabilă și artefactele Camerei

Pe 26 octombrie 1886, în prezența unei mulțimi impresionante, s-a pus piatra fundamentală a Ateneului. Evenimentul a fost anunțat din timp de publicațiile vremii, la cererea Biroului Ateneului: „Face cunoscut că serbarea punerii pietrei fundamentale a acestui palat se va face Duminică 26 curent la ora 2 p.m. (lângă grădina Episcopiei)” („Românul”, 7 noiembrie 1886).

A doua zi, presa descria ceremonia. Momentul, precedat de un serviciu religios, a cuprins discursuri ținute de C. Esarcu, N. Kretzulescu, generalul I.C. Florescu și alți reprezentanți ai vieții culturale. V.A. Urechia a dat citire actului de fundație: „(…) Un public numeros a asistat la această ceremonie care a început cu un serviciu religios. După terminarea acestui serviciu, dl. C. Esarcu a ținut un discurs în numele Biroului Ateneului. S-a ținut apoi al doilea discurs în numele Societății pentru Învățătura Poporului, în urmă s-a depus actul de fundațiune în temelia clădirii și ceremonia s-a sfârșit prin distribuirea unei medalii comemorative” („Românul”, 8-9 noiembrie 1886).

„Universul” adăuga: „Au rostit discursuri d-nii N. Krețulescu, C. Esarcu și generalul Florescu. Dl. V. Urechia a citit apoi actul de fundațiune. Tuturor persoanelor li s-au împărțit medalii comemorative” („Universul”, 10 noiembrie 1886).

Ecourile festivității au continuat: „Doamnele care au pus șorțul și au coborât la temelie pentru a depune actele fundațiunii au fost doamnele Crețeanu, Săvescu și S. Ferechide, asistate de d-nii N. Crețulescu, generalul I. C. Florescu și V. A. Urechia. Medaliile comemorative ale serbării, lucrate de dl. Fessler, au pe o parte inscripția «Ateneul Român – București» și în centru «25 ianuarie 1865», iar pe cealaltă parte în exergă «Punerea pietrei fundamentale 26 octombrie 1886» și în centru «A palatului Ateneului Român».”

În temelia clădirii au fost depuse: actul de fundație, planurile clădirii, un exemplar din toate monedele aflate în circulație, regulamentul de funcționare al Ateneului, și medalia comemorativă lucrată de Fessler. Medaliile distribuite participanților aveau inscripționat: „Ateneul Român – București/25 ianuarie 1865” și „Punerea pietrei fundamentale – 26 octombrie 1886”.

Aniversarea de douăzeci de ani nu a fost doar un prilej festiv. Pentru o instituție fără ziduri, era momentul în care se putea afirma public maturitatea, continuitatea și, mai ales, comunitatea care o susținea. Astăzi, cele două documente rămase din acel an ne permit să „vedem” această comunitate aproape fotografic.

Lista de subscriere la banchetul aniversar

După cum am observat, serbarea a 20 de ani nu s-a restrâns la un simplu ceremonial festiv, ci a constituit o manifestare complexă, cu o profundă componentă civică, artistică și intelectuală. În centrul ei s-a aflat nu doar evocarea trecutului și omagierea fondatorilor, ci și reafirmarea orientării europene, precum și accelerarea proiectelor în desfășurare, printre care edificarea Palatului Ateneului.

Un document manuscris sobru, scris cu cerneală ferogalică a rămas o relicvă a acelui entuziasm. Lista de subscriere păstrată în arhiva Camerei este una dintre cele mai valoroase mărturii ale epocii. Dincolo de numele înscrise și autografele acestora, documentul relevă structura socială a comunității Ateneului. Citim în listă numele fondatorilor a căror prezență confirmă prestigiul și influența Ateneului în viața publică românească, dar și ale unor profesori universitari, politicieni în ascensiune, funcționari, membri ai burgheziei în formare, ofițeri și oameni ai presei. Pentru fiecare nume era trecută suma depusă pentru organizarea banchetului și pentru sprijinirea proiectului viitoarei clădiri.

Nume, semnături, sume, mențiuni. O contabilitate vie a unei speranțe. Ele nu spun doar cine a contribuit, ci și ce însemna, în acei ani, să participi la nașterea unui edificiu cultural. Documentul indică o continuitate a sprijinului din partea elitei politico-intelectuale. Banchetul aniversar capătă, astfel, valoarea unui ritual comunitar, menit să omagieze instituția, să întărească memoria colectivă și să reafirme atașamentul față de proiectele culturale.

Medalia Comemorativă a Ateneului Român (1865–1886): între memorie culturală, reprezentare instituțională și discurs numismatic

La o primă privire, medalia din 1886 e doar un obiect metalic de mici dimensiuni. Dar în relieful ei se ascunde vibrația unei epoci în care ideea de cultură se împletea cu exercițiul civismului. „Dați un leu pentru Ateneu” nu era o simplă lozincă – era un gest colectiv, un mod de a spune că identitatea unui popor se construiește nu doar prin instituții, ci și prin implicare comună, aproape ritualică.

Medalia nu era un obiect de protocol. Era, în epocă, un simbol de apartenență. Pentru cei care o primeau, reprezenta certificarea implicării în transformarea unei simple asociații într-o instituție cu pretenții publice majore. Era, într-un fel, legitimația nevăzută a unei generații care contribuise la modernizarea culturală a capitalei.

Artefact de sinteză, medalia marcată prin simplitatea ei epigrafică și prin structura concentrică a inscripțiilor, documentează un moment ceremonial esențial – punerea pietrei fundamentale a edificiului ce urma să devină o emblemă arhitecturală și culturală a Bucureștiului modern. Alături de aceasta, piesa conservă memoria actului fondator din 25 ianuarie 1865, conferind o sinteză vizuală a evoluției instituției pe parcursul a două decenii. A fost bătută în tiraj foarte redus. Sursele medalistice și inventarele vremii sugerează că au existat între 20 și 30 de exemplare – un număr infim, medalia fiind menită doar membrilor fondatori și susținătorilor principali.

Piesa prezintă o arhitectură epigrafică tridimensională, dispusă concentric, fără elemente figurative și se aliniază modelului european de medalie comemorativă cu structură epigrafică concentrată. Influențele franceze sunt vizibile în sobrietatea designului, precum și în tiparul caracterelor. Comparativ cu medalistica germană, unde elementele figurative erau mai frecvente, piesa românească se apropie de tradiția documentară franceză – unde prioritatea este memoria și înregistrarea evenimentului, nu reprezentarea plastică.

Medalia privilegiază textul, absența iconografiei figurative indică intenția de a transforma obiectul într-un document comemorativ. Concentrarea pe date și denumiri plasează accentul pe componentele factuale ale instituționalizării Ateneului. Formele grafice, caracterele majuscule, structura concentrată și simetria vizuală sunt tipice medalisticii oficiale de sfârșit de secol XIX, în care gravura funcționează ca o inscripție monumentală miniaturală:

• Material și tehnică: materiale și tehnici: bronz; batere

• Dimensiuni: DM=56,35 mm; G=89,76 g

Avers

• Cercul central: 25 IANUARIE 1865, data fondării, semn al importanței acordate acestui moment în istoria instituției

• Cercul median: ATHENEUL ROMAN – BUCURESCI. Termenul arhaic „Bucuresci” este aliniat ortografiei din epocă.

• Cercul exterior: gol

Dispunerea concentrică ordonează ierarhic informațiile.

Revers

• Cercul central: A / PALATULUI / ATHENEULUI / ROMAN

• Cercul median: PUNEREA PETREI FUNDAMENTALE 26 OCTOMBRIE 1886

• Cercul exterior: FESSLER BUCURESCI (semnătura gravorului)

Medalia a avut rolul de a oficializa evenimentul punerii pietrei fundamentale și de a transmite publicului importanța momentului. Ea funcționa ca un suvenir comemorativ, un obiect purtător de identitate instituțională și un martor material al progresului cultural. Structura sa epigrafică, contextul în care a fost emisă și rețelele culturale care i-au favorizat apariția, transformă această piesă aparent modestă într-un document al modernității culturale românești. Ea întruchipează o epocă de încredere în lumea ideilor, în rolul educației și în necesitatea unei instituții care să coaguleze energiile creatorilor și să ofere publicului acces liber la cultură.

În același timp, medalia lui Fessler, unul dintre cei mai apreciați medalieri ai epocii, este o piesă prețioasă pentru cercetarea numismaticii românești: o punte între materialitatea bronzului și metafizica memoriei culturale.

Două documente, o singură concluzie

Aceste piese, rare și puțin cunoscute, sunt dovada că Ateneul Român s-a născut nu din ziduri, ci din oameni. Clădirea avea să vină mai târziu. Cultura era deja acolo.

Medalia și lista banchetului sunt cele două dovezi materiale ale unei comunități culturale și surprind mai bine decât orice pagină oficială spiritul instituției. Ele arată cine a pus umărul la ridicarea instituției și cum se construia cultura română în lipsa unei infrastructuri moderne. Ateneul nu era doar o instituție. Era un fenomen social.

Ateneul Român: cultură fără ziduri. Cum s-a construit un simbol național

Între 1865 și 1886, Ateneul Român a trăit fără ziduri, dar cu un spirit extraordinar. În acești douăzeci de ani, conferințele au modelat un public, dezbaterile au format o opinie educată, iar o comunitate diversă a construit, prin donații mici, fundamentul unui edificiu care va deveni simbolul României moderne. Esarcu reușise ceea ce părea imposibil: să mobilizeze societatea pentru cultura publică. Exact în anul aniversării începe și ridicarea clădirii pe terenul actual.

Autorizația de construcție a proiectului a fost urmată de negocieri cu arhitectul francez Albert Galleron, încheiate printr-un contract semnat, din partea Societății, de C. Esarcu, N. Kretzulescu și C. Stănescu la 24 mai 1886. După respingerea unui prim proiect, considerat incomplet, la 19 septembrie 1886 se semnează contractul definitiv, iar la 26 octombrie același an este pusă piatra de temelie a viitorului edificiu. Soluția arhitecturală aleasă de Albert Galleron a fost unică în România, iar din punct de vedere simbolic, a conferit Ateneului un aer solemn, de templu al culturii.

Evoluția construcției prezintă două etape distincte: prima, între 1886-1889, în care sunt finalizate clădirea principală și cupola; a doua, între 1893-1897, destinată realizării anexelor. După 1897 au continuat lucrările de amenajare interioară.

Proiectul inițial prevedea o clădire în stil neoclasic, însă în cursul execuției soluția arhitecturală a evoluat către eclecticism. Galleron, format în spiritul academismului francez, a combinat neoclasicul cu elemente eclectice, oferind construcției identitate europeană și monumentalitate.

Accesul se realiza prin aleea din fața grădinii, flancată lateral de două porți masive din fier forjat. Alte două alei perpendiculare pe aleea principală diversificau circulația și delimitau un spațiu verde cu rol recreativ. Intrarea principală este marcată de un peristil cu fronton triunghiular, susținut de șase coloane ionice inspirate de la Erehteion. Deși proiectat cu decor sculptural, frontonul a rămas simplu. Între fronton și coloane se află inscripția în relief „ATENEUL ROMÂN”. Cele trei uși de acces – din lemn și sticlă, decorate cu feronerie – diferă de varianta inițială, care prevedea două uși de bronz.

Noul sediu al Societății „Ateneul Român” avea să fie inaugurat în 1888, printr-o serie de manifestări culturale. Totuși, lucrările nu erau finalizate și avansau cu dificultate din lipsă de fonduri, ceea ce va conduce la decizia de a ceda clădirea și terenurile aferente statului, care a preluat finanțarea proiectului. Până în 1895, șantierul a fost coordonat de A. Galleron, după care responsabilitatea a fost preluată de Leonida Negrescu.

Interiorul se deschide cu o rotondă sprijinită pe 12 coloane placate cu stuco-marmură și cu o scară monumentală. Alte patru scări în spirală, din marmură de Carrara, asigură accesul la etaj. Realizate din marmură roz, acestea se răsucesc în jurul unui stâlp central și includ balcoane cu vedere către vestibul. Potrivit mențiunii lui B. Brezianu în volumul dedicat sculptorului, scările au fost proiectate de Karl Storck, fapt confirmat de schițele păstrate la Belle Arte.

Edificiul s-a impus prin cupola cu structură metalică avansată pentru epocă și prin spațiile interioare generoase. Sala de concerte a devenit nucleul întregii clădiri: concepută cu o acustică remarcabilă, a fost decorată ulterior (1933-1938) cu faimoasa frescă de 75 m lungime, realizată de artistul Costin Petrescu. Aceasta prezintă, în secvență cronologică, momente importante ale istoriei românilor, marcând dimensiunea identitară a edificiului: reprezentarea istoriei românilor de la daci până la Marea Unire din 1918. Spațiul devine, astfel, și un muzeu vizual al memoriei colective.

Deasupra intrării au fost realizate în mozaic cinci medalioane reprezentându-i pe Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab și Carol I. Monumentul este încununat de o cupolă din zinc, având în vârf o urnă a învingătorilor așezată pe un tripod asemănător celui al lui Lysicrate. Tamburul cupolei este perforat de 20 de ferestre încadrate de cununi și lire, iar pe suprafața acesteia sunt înscrise numele unor mari personalități ale culturii române: Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Timotei Cipariu.

Sala de conferințe și concerte de la etaj are un diametru de 28,50 m, o înălțime de 16 m și aproximativ 700 de locuri, inclusiv loji. Bolta este decorată cu medalioane ce cuprind denumiri de discipline, meșteșuguri, profesii și nume ale unor personalități românești, însoțite de simboluri precum mascheroni (măști sculptate, adesea cu expresii exagerate), urne și delfini.

Geneza Palatului Ateneului Român reprezintă o lecție de construcție culturală și civică. Arhitectura monumentală, simbolismul identitar și modalitatea unică de finanțare prin contribuție publică îl transformă într-un monument reprezentativ al României moderne.

Proiectul a reușit să reunească elite și cetățeni într-un efort comun de edificare culturală. Ateneul rămâne, astăzi, nu doar un reper arhitectural și artistic, ci și un exemplu inspirator al capacității societății de a se mobiliza pentru cultură.

Iarna care adună poveștile

Există o ciudată tandrețe în aceste obiecte mărunte, aparent fără importanță. Nimic impunător, nimic sclipitor. Doar urme: o textură metalică, o semnătură trasată în grabă, o cifră așternută cu grijă. Și totuși, dincolo de ele, pulsează o poveste mai amplă, ca o rază care pătrunde prin crăpătura unei uși închise.

Medalia poartă în tăcerea ei ecoul unei emoții vechi: aplauzele primei generații care a intrat în Ateneu, vibrația unei inaugurări care a fost deopotrivă risc și promisiune. Lista păstrează gestul unor mâini încrezătoare într-un ideal mai mare decât autorii ei.

Aceste fragmente – modeste la prima vedere – bat discret la ușa prezentului. Nu cer admirație, ci atenție. E profund emoționant felul în care se suprapun poveștile: un concert contemporan, în decembrie 2025, răsunând în aceeași sală în care muzica a fost, încă de la început, un act de construcție morală și civică. Ateneul rămâne nu doar un loc al performanței, ci și un purtător al unui ethos cultural și civic transmis din generație în generație.

Pe 13 decembrie 2025, când publicul va păși în Ateneu, strângându-și paltoanele și găsindu-și locurile, când luminile se vor stinge și primele acorduri vor urca spre cupolă, poate că nimeni nu se va gândi explicit la ele. Și totuși, ele vor fi acolo, nevăzute, dar prezente în țesătura poveștii. În mod tăcut, aproape conspirativ, ele vor închide cercul: trecutul intrând în dialog cu prezentul, prezentul răspunzând unui trecut abia redescoperit: „Nu uitați, aici a început totul.”

Ce este „Iarnă Magică”, dacă nu reluarea, an după an, a unei idei de comunitate – o întâlnire simbolică în jurul muzicii? Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu”, conduse de dirijorul Tiberiu Soare, vor oferi un spectacol trăit în prezent, dar în culisele nevăzute, conversația cu anii 1865-1886 va continua să palpite.

Poate că aceasta este adevărata magie a iernii: nu luminile sau festivitățile, ci momentele în care poveștile – vechi și noi – se ating pentru o clipă. Iar Ateneul rămâne locul ideal pentru o astfel de întâlnire: un spațiu în care timpul, dacă îl asculți, începe să cânte.

Bibliografie selectivă

• V. A. Urechia, Istoria Ateneului Român, București, 1890.

• G. Oprescu, Istoria artei românești, București, 1965.

• M. N. Popescu, Medalistica românească în secolul XIX, București, 1982.

• Catalogul de medalistică al Muzeului Național de Istorie a României.