Filmul documentar Colectiv, realizat in 2019 de regizorul Alexander Nanau, este primul film românesc nominalizat la premiile Oscar. Documentarul urmărește investigația jurnalistului Cătălin Tolontan și a colegilor săi de la Gazeta Sporturilor despre corupția din sistemul de sănătate românesc care a cauzat zeci de victime în urma incendiului din clubul Colectiv și care, în urma unor puternice proteste populare, a determinat căderea guvenului din noiembrie 2015.
Prestigioasa revista americană Fortune l-a inclus in 2021 pe jurnalistul Cătălin Tolontan în topul World’s 50 Greatest Leaders alături de alți realizatori extraordinari din domeniul afacerilor, administrației, filantropiei și artelor, care în vremuri de criză neașteptate acționează pentru a face lumea mai bună și îi inspiră și pe alții să facă același lucru.
Suntem onorați că domnul Cătălin Tolontan a răspuns favorabil invitației noastre, acceptând să scrie câteva rânduri despre film, despre meseria de jurnalist și… despre notariat.
Pentru prima oară după foarte mult timp, presa internațională a vorbit despre cetățenii români ca despre ”eroi europeni”, așa cum a notat revista germană ”Der Spiegel”, una dintre cele mai critice voci ale continentului.
De la The Washington Post la The Guardian și de la postul public de radio din Noua Zeelandă pînă la principalele cotidiene din Brazilia sau Emiratele Arabe Unite, sute de canale media din toată lumea au comentat filmul documentar ”Colectiv”.
Înainte și după dubla nominalizare la Oscar, România a primit o expunere șocantă în dimensiuni și referințe pozitive. E greu de depistat precedenta ocazie când s-a vorbit atât de intens și pe atâtea planuri și cu atîtea nuanțe, despre profesionalismul românesc.
Amuzant în toată această poveste e că regizorul Alexander Nanau nu și-a propus niciun moment ”să servească patria”. Bărbatul de 42 de ani s-a născut în România, a revenit aici de câțiva ani, dar s-a educat și a învățat cinema la Berlin.
Ca om care l-a cunoscut pe Nanau în ultimii ani, mi se pare că relația lui cu România seamănă cu cea mărturisită indirect de Dalai Lama, în legătură cu patria sa pierdută, Tibetul.
Guvernul tibetan în exil se găsește în nordul Indiei, la Dharamshala. Acolo, liderul spiritual al tibetanilor primește migranții care pleacă încă, după zeci de ani, din țara devenită teritoriu chinez. Întrebat la un moment dat dacă îl doare sufletul după patria sa, după poporul său, Dalai Lama a răspuns: ”Sincer, îmi e greu să-mi reprezint un popor, mă gîndesc cu iubire la fiecare familie și om venind din Tibet pe care-l întâmpin aici”.
Cam așa, cred eu, se raportează Alexander Nanau la România. Conceptele, oricît de generoase, lasă loc oamenilor și, mai ales, acțiunilor bazate pe lege. Și aici stă, cumva, secretul formidabilului succes al filmului său. Ceea ce face Nanau este să arate cum funcționeză ”serviciul public”, indiferent că el este practicat de jurnaliști, guvernanți sau cetățeni.
Mă gîndesc că notarii, care sunt primii cititori ai acestor rînduri, au ei înșiși frământări în privința rolului social al profesiei. În mod accelerat în ultimii ani, multe meserii sunt puse sub semnul întrebării, criticate, într-o transformare de ritm, cerințe și percepție publică.
Ca jurnaliști, resimțim și noi aceeași tendință.
Nu e nimic greșit în a fi în mijlocul interesului public. În a ni se chestiona acțiunile, ca profesioniști. Oamenii pentru care lucrăm sunt furioși uneori și curioși întotdeauna. E dreptul lor să primească explicații despre cum funcționează meseriile pe care încercăm să le facem.
Mai departe însă, regulile meseriei nu se negociază. Iar filmul ”Colectiv”, cu succesul său la un nivel internațional unde întâmplările pur și simplu nu există, insistă pe ideea respectării regulilor într-o democrație. ”Ca să funcționeze democrația”, scria The New York Times despre documentarul lui Nanau, ”e nevoie de furie, dar și de răbdare. Acestea sunt calități sociale necesare și complementare”.
În societățile moderne, care exercită furie ca motor al schimbării, anumite profesii rămân, consecvent și nenegociabil, de partea răbdării. Cred că aici seamănă jurnaliștii și notarii. Nu prin aceea că, fiecare cu instrumentele lui, consemnăm o realitate, ci în primul rînd prin aceea că o facem, sau ar trebui s-o facem, cu persistența care nu așteaptă elogii. În anumite profesii, aplauzele sunt aproape interzise.
Cătălin Tolontan
