Controversata succesiune a Prințului Sturdza
Iunie 2021

Prințul Grigore M. Sturdza, fiul fostului domnitor al Moldovei, Mihail Gr. Sturdza¹, moare la începutul anului 1901, în vârstă de 80 ani. Din dorința de a evita dispute ulterioare, Prințul formulase din timp dispoziții privitoare la împărțirea averii prin acte a căror temeinicie juridică trebuia să asigure credibilitatea și să elimine eventuale urme de suspiciune. Cu toate acestea, decesul său a cauzat un proces celebru în epocă, adesea inerent în cazul succesiunilor importante, la fel de interesant pentru cititorul zilelor noastre, pe cât a fost pentru contemporanii săi, și pe care marele jurist Constantin Hamangiu l-a numit: Afacerea Falsului Testament Sturdza².

Cine a fost Prințul Grigore M. Sturdza?

Personaj bine-cunoscut în rândurile elitei social-politice din Vechiul Regat din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, considerat una dintre cele mai complexe și extravagante personalități ale epocii sale³, s-a născut în localitatea Sculeni din Basarabia, în martie 1821. Grigore, precum toți urmașii mamei sale, Safta (de care tatăl său va divorța înainte să ocupe tronul Moldovei), moștenește trăsăturile acesteia: înalt și arătos⁴. De altfel, statura impunătoare și forța fizică pe care zilnic și-a clădit-o imitându-l pe celebrul campion de lupte din antichitate – Milon din Crotona („de tânăr, începuse prin a face gimnastică și ridica de mai multe ori pe zi un vițel care cu vremea ajunsese cogeamite plăvanul, dar pe care Beizadeaua îl ridica mereu cu aceeași ușurință… Iarna … făcea lupte greco-romane cu un amic al lui. George San-Marin, cunoscut ca atlet de seamă…”⁵), i-a atras porecla de „beizadea vițel”.

Își petrece copilăria în Bucovina și Rusia, unde familia se refugiase în urma revoltei eteriste din 1821. Reveniți în Moldova, Grigore, alături de fratele său Dimitrie⁶, începe studiile la Miroslava în pensionul Lincourt. În 1834, cei doi frați, însoțiți de Mihail Kogălniceanu, pleacă în Franța, la Lunéville, să studieze sub îndrumarea abatelui Lhommée, cel care asigurase și educația domnitorului⁷.

Din 1835 până în 1843 tinerii studiază în Germania apoi, beizadelele⁸ se reîntorc în Franța, dar de data aceasta aleg Parisul. Aici, Grigore o întâlnește pe Gabrielle Anne Cisternes de Courtiras (1804-1872), vicontesă de Saint-Mars, o femeie care avea cu 16 ani mai mult decât el și care era deja căsătorită, cunoscută ca scriitoare sub numele de Contesa Dash⁹, de care se îndrăgostește.

Chemat în țară, în toamna lui 1844, pentru a pune capăt furtunoasei aventuri sentimentale pariziene, Prințul se înfățișează tatălui, după zece ani de studii, fără diplomă (situație oarecum acceptată în epocă), dar cu un bagaj de cunoștințe care au lăsat o amprentă puternică asupra sa, după cum remarca și marele istoric Nicolae Iorga: „s-a întors ca un iubitor de știință, în problemele căreia s-a scufundat și în visările căreia s-a pierdut, și ca un îndrăzneț în politică, pe care o făcea, neapărat – nefiind decât un om distins, și nu unul superior – potrivit cu tradițiile clasei boierești și cu interesele familiei, am zice: ale dinastiei sale”¹⁰. Dar dragostea nu se lasă învinsă ușor astfel, controversata franțuzoaică se va prezenta câteva luni mai târziu la Iași și îi va deveni prima soție. Cununați la moșia Perieni, unde se baricadaseră după revederea din capitala Moldovei, cei doi amorezi vor fi siliți în scurt timp să rupă căsătoria. La presiunile domnitorului și ale consulului francez, contesa Dash părăsește definitiv Moldova în 1845¹¹.

Rămas în țară, compensează pierderea implicându-se în mai multe relații amoroase pasagere. Este și perioada în care își sporește averea luând în arendă un mare număr de moșii mănăstirești din ținuturile Neamț și Suceava.

După 15 ani de guvernare, Mihail Sturdza era nevoit să se retragă de pe tronul Moldovei, în locul său fiind numit Gr. Alexandru Ghica¹². În acest nou context, fiul fostului domn intra în rândurile armatei ruse unde obține gradul de maior. La fel ca alți creștini precum Sir Stephen Bartlett Lakeman (cunoscut românilor drept Mazar Pașa)¹³, în urma reformelor inițiate de marele vizir Mustafa Reșid Pașa, părăsește armata țaristă și intră în serviciul Imperiul Otoman. Devine Muhlis Pașa iar cu ocazia Războiului Crimeei (1853-1856), ajunge la gradul de general de divizie, grad pe care îl va păstra și la întoarcerea în țară¹⁴.

După încheierea conflictului, considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase europene, participă la lupta pentru tronul Moldovei rămas vacant după plecarea lui Grigore al V-lea Ghica. Va avea o concurență acerbă: ambițiile propriului său tată, Mihail Sturdza, care încerca să revină în scaunul domnesc, pe cele ale Prințului Nicolae Vogoridi, numit caimacam de către sultan în 1857, și mai presus de toate: dorința de Unire manifestată de personalitățile celor două țări românești, patrioți și intelectuali de marcă educați în Occident. Aceasta din urmă a biruit, așa cum bine se știe, în 1859, prin alegerea lui Cuza. Deși înfrânt, Grigore Sturdza va juca în următorii ani un rol important pe scena politică având o prezență aproape continuă în Parlamentul Vechiului Regat, în calitate de deputat sau senator din partea Partidului Conservator.

În 1858, se căsătorește, la București, cu sora scriitoarei Dora dʼIstria și nepoata foștilor domnitori ai Țării Românești: Olga Ghica (1831-1867), fiica marelui ban din Muntenia, Mihai Ghica. Stabiliți la Iași, acolo unde Prințul stătea în apartamentele sale cu ferestrele acoperite de perdele grele și cu ușile păzite de camerieri turci, „se zice că frumusețea, creșterea deosebită, distincțiunea și celelalte însușiri strălucite ale soției sale nu au fost în stare să păstreze acesteia credința zburdalnicului ei soț”¹⁵. Rămâne văduv după 9 ani cu trei copii minori¹⁶ care nu vor supraviețui tatălui: Dimitrie (dispărut în 1872, în urma unei febre tifoide), Elena (moartă în decembrie 1873, după ce pierde o sarcină) și Olga (decedată în august 1880, din pricina unei pneumonii): „Cine atunci nu a fost mișcat de nenorocirile nedrepte ce le-a îndurat bezede Grigorie prin moartea, în primăvara vieții, a acestor trei copii ai săi, răpiţi unul după altul, când fiecare împlinea de abia vrâsta de 20 ani?”¹⁷

Pierderile suferite și neînțelegerile cu tatăl său îi adâncesc durerea. Se retrage pentru o perioadă din lumea mondenă a Iașilor, inclusiv din cea politică, și se implică în acțiuni excentrice. Proiectează instrumente muzicale de mari dimensiuni pentru expoziția din Viena din 1873: „un pian și o violină, amândouă de dimensiuni colosale, atât de colosale, încât, când s-au scos din atelierul în care fusese construite, o parte din părete trebui dărâmat spre a li permite ieșirea lor”¹⁸, concepe un aparat de zbor, compune lucrări pentru vioară, el însuși fiind de altfel un violoncelist recunoscut.

Își reia treptat obiceiurile amoroase și formează un harem de douăsprezece cadâne pe care îl va întreține în permanență: „le prefăcea necontenit, având spre acest sfârșit furnizori speciali și de încredere”¹⁹. După amintirile lui Berla Rothbart, casierul Prințului, personaj care a stat mai bine de 50 de ani în slujba sa, dintre odalisce, treptat, câștigă încrederea princiară Raluca Turculeț²⁰, „ce de mulți ani era în capul haremului”.²¹ Sosită la palat împreună cu fiica ei, Eliza, în vârstă de zece-doisprezece ani, viitoarea prințesă Ralou va fi scoasă din rândul slugilor de rând și „unsă jupâneasă, fiind însărcinată cu cheile în casă”.²²

Se pare că în jurul vârstei de 18 ani, Eliza va lua locul mamei sale. Furioasă, Raluca se retrage la mânăstire deși existau destule voci în capitala moldavă care o dădeau drept promotoarea acestei relații. Amorezii vor avea în scurt timp un fiu care va primi numele de Grigore, nu înainte ca Sturdza să-i găsească un soț tinerei sale țiitoare. Între timp, a contactat-o pe „maica” Raluca care, făcând pe dificila, a fost îmbiată cu un sinet olograf de trei sute de mii de lei pentru a-și relua locul și rolul la palat. Eliza, după două căsătorii eșuate, își va găsi liniștea în brațele unui membru al elitei moldovenești, Nicu Catargiu, nepotul de frate al primului ministru Lascăr Catargiu, de mai multe ori deputat²³, și care va avea un rol cheie în povestea moștenirii. Micul Grigore va crește alături de tatăl și bunica sa și va fi recunoscut și înfiat de Prinț la un moment dat.

În 1884, Mihail Sturdza înceta din viață și lăsa în urma sa o avere evaluată la aproape 50 milioane franci. Potrivit testamentului și a codicilelor care i-au urmat, Grigore, pe care tatăl său nu-l iertase pentru concurența la tronul Moldovei, primea doar o mică parte din moștenire: aproximativ 7 milioane franci (moșiile Cristești, Cozmești, Perieni, Dracșani și Mihăilești și aproape 4 milioane în bani lichizi)²⁴. Convins că averea defunctului ar fi trebuit să se ridice la 112 milioane de franci sau chiar mai mult, Grigore se implică în recuperarea averii pe care bănuia că tatăl său o lăsase iar ceilalți moștenitori o ascundeau²⁵. După decesul mamei vitrege, Smaranda Vogoridi, deschide mai multe procese, mai întâi la Paris, ulterior și în țară, fiicei acesteia, principesa Maria Gorceakov, și fratelui său, Dimitrie²⁶.

Potrivit surorii sale, primise încă din 1886 suma de 1.250.000 franci „ce moștenitorii au consimțit a-i da și i-au numărat conform pactului de familie, numai pentru a pune capăt vexațiunilor”²⁷ dar, fiind în continuare nemulțumit, continuă procesele timp de 13 ani. Într-o cerere reconvențională adresată Prim-Președintelui Tribunalului județului Iași de către Principesa Gorceakov, ca răspuns la procesul deschis de Grigore la aceeași instanță în 1889, aflăm că suma pe care Prințul trebuia să o înapoieze din succesiunea tatălui său, pentru că nu a respectat pactul de familie, se ridica la peste 8 milioane de franci și 2 milioane lei vechi²⁸.

Averea Prințului s-a diminuat simțitor în urma cheltuielilor făcute pentru susținerea acestui interminabil proces. Situația financiară era chiar dramatică. Grigore va câștiga în urma proceselor suma de 5 milioane franci, în contextul în care cheltuielile cu taxe și avocați s-au ridicat la 4 milioane și jumătate franci²⁹. De exemplu, avocatul Marcu Sipsomo primea un onorariu de 600.000 lei, iar viitorul ministru de justiție, Constantin Dissescu, primea o casă drept compensație pe care: „[…] a dat-o avocatului Constantin C. Dissescu drept onorariu pentru ducerea procesului de moștenire împotriva familiei Prințului Gorceakov”³⁰.

În 1889, Sturdza desființează haremul și se căsătorește cu Raluca Turculeț. Tot atunci demarează lucrările la Palatul său din Constanța, situat în imediata apropiere a Hotelului Carol. Construit în stil eclectic, cu elemente decorative de factură neoclasică și orientală, în scurta lui existență³¹, Palatul Sturdza de la malul Mării Negre a devenit locul preferat al demnitarilor Vechiului Regat, inclusiv al unor mari personalități culturale: Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță sau Nicolae Grigorescu. ³²

În 1895, în familia Sturdza se petrecea o altă tragedie: tânărul Grigore, căsătorit de tatăl lui, din conveniență, cu Maria Feodosiev-Cantacuzino³³, pe care n-a acceptat-o vreodată în această ipostază, s-a împușcat împreună cu vechea lui dragoste, Ghizela Boga, poveste prezentată în presă ca Drama din strada Sevastopol (crimă, urmată de suicid). În urma relației rămânea o fată, Olga Bologa care va crește în casa Prințului³⁴.

Nefericirea din 1895 îl determină, probabil, pe Sturdza să recunoască alți cinci copii din relații pasagere: două fete, care nu au primit numele Sturdza, dar s-au măritat cu zestre din partea Prințului (Elena Racovitz și Maria Manoliu, căsătorită cu căpitanul Constantin Gălușcă), și trei băieți (Mihail-Dimitrie Popovici-Sturdza, fiul Aglaiei Popovici, care se va căsători cu Valeria Micle – fiica Veronicăi Micle și a lui Ștefan Micle³⁵, Costică Ștefănescu-Sturdza și Dimitrie Pavelescu-Sturdza).

Deși deținuse cea mai mare avere funciară din Moldova, exploatând peste 30 de proprietăți proprii sau în arendă, la sfârșitul secolului al XIX-lea, problemele financiare se acutizaseră și din cauza mai multor împrumuturi acordate unor persoane de o solvabilitate incertă: „În jurul său roiau mii de familii sărace, zeci de studenți fără resurse, artiști, scriitori, pictori, care toți găseau punga Prințului totdeauna deschisă”. Era „cel mai mare filantrop ce România a avut (…), un Mecena, a cărui pungă era veșnic deschisă pentru orice producțiune a spiritului.”³⁶ O altă categorie a oamenilor care profitau de bunăvoința și banii Prințului o reprezenta membrii familiei, mai ales fiul Pavelescu-Sturdza, și oamenii lui de încredere: Nicu Catargi, Barbu Grill, Ioan C. Barozzi sau cei precum Berla Rothbart, Alexandru Miclescu sau Iacob Grill care, „pentru însărcinări care nu necesitau o muncă prea încordată, primeau gratificațiuni considerabile”³⁷.

Aflat într-o situație financiară dificilă, Sturdza cumpără totuși în 1897 un teren situat la intersecția Șoselei Jianu (azi, Bd. Aviatorilor) cu Bulevardul Colțea și demarează construcția viitoarei sale reședințe din București – Palatul de la Șosea. Somptuosul palat, al cărui stil arhitectural este incert, era finalizat 3 ani mai târziu și devenea reședința familiei Sturdza³⁸. Prințul își vede cel mai nebunesc vis împlinit dar nu pentru mult timp deoarece, la 13 ianuarie 1901, în urma unei duble pneumonii, trecea în neființă. După cum remarca presa vremii „înmormântarea marelui bărbat a fost o înmormântare națională: toată capitala a luat parte, toți și-au arătat doliul adânc ce-i cuprinsese”³⁹.

Înceta „era gratificațiunilor și a afacerilor cu câștig pentru acei care, sub aparențele unui atașament servil, nu urmăreau alt scop decât îmbogățirea fără muncă. Unii, neprevăzători, nu se gândiseră la viitor, și nu aveau cu ce trăi; alții aveau dorința ca să-și mărească capitalul”⁴⁰ și era dat startul luptelor pentru succesiune. Deși diminuată, vorbim totuși despre o avere compusă din mari sume de bani, moșii în Moldova, palate în București, Iași, Constanța și Cozmești, acestea din urmă grevate însă, în mare măsură, de datoriile acumulate în ultimii ani de viață. De exemplu, la Creditul Urban București exista o inscripție ipotecară în valoare de 600.000 lei pusă pe Palatul de la Șosea care era însă estimat de 5 ori mai mult, iar moșia Drăcșani, județul Botoșani, figura cu o sarcină de un 1.100.000 lei împrumutați de la Prima Societate de Credit Funciar Român din București. Dacă în 1895 averea Prințului era estimată la 14 milioane lei, la data decesului aceasta era evaluată la jumătate. În numai câteva zile, în presa bucureșteană apăreau mai multe variante ale testamentului⁴¹ care va fi găsit cu ocazia întocmirii inventarului succesoral, în lada de fier aflată în palat, într-un plic sigilat cu pecetea Prințului⁴².

Datat 12 septembrie 1895, scris în întregime și subscris olograf la Constanța de Prințul Grigore M. Sturdza, testamentul este prezentat de moștenitori Tribunalului Ilfov, în ziua de 22 ianuarie 1901, fiind deschis o zi mai târziu de către Prim-Președintele Tribunalului Ilfov, Oscar Niculescu. Prințul instituia ca legatară cu titlu universal pe soția sa, prințesa Ralou Gr. M. Sturdza, căreia îi lăsa un sfert din întreaga sa avere aflată în momentul încetării din viață, un legat singular de 500.000 lei și o dotă de 100.000 lei. Fii săi adoptivi primeau trei pătrimi din averea sa iar Eliza N. Catargi 500.000 lei; 200.000 lei erau lăsați fiicelor sale și lui Nicu D. Catargi, care era numit și executor testamentar; 300.000 lei reveneau Olgăi Boga, existând și alte legate particulare de o mai mică valoare pentru diverși servitori. Codicilul, datat 1896, fusese depus spre păstrare la Tribunalul Ilfov și cuprindea pe scurt următoarele: „Dacă voi fi asasinat, să se știe că am fost asasinat de fiul meu d. Pavelescu-Sturdza sau de către creditorii acestuia căci aceștia sunt singurii care ar avea un interes ca să mor mai repede. Dacă însă voi muri asasinat, dispozițiile testamentului din 1895 care se referă la zisul fiu al meu se anulează și el nu va mai primi nicio sumă.”⁴³

Niciunul dintre legatari nu a încercat să atace acest testament despre care Hamangiu scria: „În adevăr, citind cineva testamentul său olograf din 12 septembrie 1895, vede în energia, claritatea și preciziunea dispozițiunilor lui, pe omul hotărât, care voiește, știe ce voiește și cere în mod riguros îndeplinirea celor ce voiește” ⁴⁴ , iar în baza lui beneficiarii sunt puși în posesiune. Existau însă și persoane convinse că serviciile aduse principelui de-a lungul vieții, plătite de acesta cu mult peste valoarea lor, le crea un drept la moștenire și acuzau „în forul lor interior și chiar în public pe defunct, care îndrăznise să dispună de averea sa după cum voia el, iar nu conform scopului urmărit de acei cari îl serveau”⁴⁵.

Un astfel de personaj este Alexandru Scarlat Miclescu care a hotărât că ar fi imperios necesar „să îndrepte expresiunea voinței defunctului”.⁴⁶ Și astfel se face că, în 1902, i se aducea la cunoștință opiniei publice existența unui alt testament⁴⁷, datat posterior primului, încredințat se pare unui personaj cunoscut pentru escrocheriile săvârșite, pe nume Miclescu, aflat în acel moment în arest preventiv în penitenciarul Văcărești, pentru fraudele comise la Societatea de asigurare „Unirea”. În vederea garantării succesului pentru planul pus la cale, reținutul a atras de partea sa doi prieteni și, în același timp, apropiați ai Prințului: vărul său, Nicu Catargi, soțul Elizei Catargi, cu care se afla în divorț, și Ioan C. Barozzi, unul din avocații principelui, cărora le dezvăluise doar că noul testament le este extrem de favorabil și că, în sensul respectării dorinței testatorului, actul nu putea fi făcut public decât la un an după decesul său.

Dar cine este Alexandru Scarlat Miclescu?

Născut la Bârlad, era fiul unui fost președinte al Tribunalului Tutova, văr cu viitorul mitropolit primat al României, Calinic Miclescu. Absolvent al cursurilor primare și al câtorva clase secundare la Iași, deține diverse funcții modeste în administrație. Pentru început este comisar clasa II la Poliția București apoi, controlor-revizor de regie, funcție din care este destituit și care constituie, de fapt, debutul infracțional al lui Miclescu: în urma unui control la casa de bani pe care o administra a fost descoperit un prejudiciu de 615 lei. Pentru a masca paguba, Miclescu înlocuise în rulourile de bani bancnotele de doi lei cu gologani de 5 bani. Ulterior devine inspector-achizitor la societatea „Dacia-România“ unde va fi acuzat de deturnări de fonduri în valoare de 8.572 lei.

Intrat în atenția judecătorilor, scapă și de această nouă acuzație, iar anul 1894 îl găsește inspector-achizitor și subdirector al societății de asigurare „Unirea“. În scurt timp este inculpat că a prejudiciat societatea cu 11.827 lei prin comiterea unor escrocherii. În 1895 era deferit Tribunalului, unde recunoștea că a sustras o parte din bani dar este achitat pe motiv că între el și „Unirea” nu era un mandat comercial, ca să poată comite abuzuri de încredere și înșelătorii. Sentința de punere în libertate va fi confirmată în 1897 și de Curtea de Apel. Scăpat basma curată și din această conjunctură nefavorabilă, „dotat de la natură cu o inteligență plină de perversitate și de o îndrăzneală, care atinge culmea cinismului”⁴⁸, cu sprijinul conducerii societății pe care tocmai o fraudase, se întoarce la „Unirea” iar în mai 1899 devine director general. Este perioada când intră în cercul de apropiați ai Prințului, pentru care execută diverse sarcini mărunte⁴⁹.

În numai doi ani reușește să falimenteze „Unirea” care, la începutul anului 1901, avea un deficit de un milion de lei. Cu complicitatea lui Nicu Catargi, vicepreședintele consiliului de administrație al societății, demarează și un plan de fraudare a unor societăți de reasigurare: „Garantie” din Paris și „Gladbacher” din Gladbach, invocând o daună fictivă suferită de Nicu Catargi la moșia Perieni. Într-un final, Miclescu este arestat preventiv iar nepotul primului ministru este pus sub urmărire pentru delictul de tăinuire⁵⁰.

Reținut în august 1901 la închisoarea Văcărești, Miclescu va da peste un client statornic al pușcăriilor, „cea mai remarcabilă personalitate din penitenciarele Vechiului Regat” ⁵¹: falsificatorul de documente Nicolae Botez, fost locotenent în armată. Revenit din Statele Unite, Botez fusese condamnat în 1898 la 10 ani de închisoare pentru falsificarea unor recipise de la Casieria Ilfov și a unor mandate de la Direcția lucrărilor de la drumurile de fier și se afla, provizoriu, în penitenciarul de la marginea Bucureștilor ⁵². Botez nu era un caz singular în domeniu, presa înfățișând frecvent aventurile unor cunoscători de carte care utilizau documente false pentru obținerea unor foloase necuvenite. Într-un astfel de articol aflăm că: „ Jean Popescu, un tânăr copist de 19 ani din Dorohoi este autorul mai multor falsuri în acte publice, săvârșite la Banca Agricolă. El a falsificat numeroase cereri de împrumut, cu toate actele necesare, intabularea primăriei și chiar autentificarea tribunalului folosind numele unor comune din Ilfov care nici nu existau. Cu acea ocazie Creditul funciar rural, unde Jean Popescu fusese funcționar, a constatat mai multe falsuri însemnate în acte publice⁵³”.

Aflând de abilitățile noului său prieten, Miclescu concepe un plan diabolic care trebuia să-l scoată din închisoare și să-i ofere un trai liniștit pentru tot restul vieții. Pentru început, îi prezintă lui Botez unele scrisori primite din partea Prințului cu scopul de a se convinge că falsificatorul poate reproduce scrisul. Mulțumit de rezultat, trece la următoarea etapă: Botez redactează o scrisoare, dictată de Miclescu, datată 11 ianuarie 1901, potrivit căreia Prințul îl informa că îl însărcinează cu păstrarea unui act important. Catargi, aflat la Perieni, este anunțat de Miclescu de existența respectivei scrisori iar acesta bănuiește imediat că este vorba de un testament posterior celui din 1895.

Prin intermediul soției sale, Miclescu transmite scrisoarea falsificată noilor săi complici. Catargi și Barozzi, încântați de cele văzute, plătesc cauțiunea de 3.000 lei necesară salvării din închisoare a fostului director. Eliberat, pentru a fi și mai credibil, Miclescu le prezintă o fotografie pe spatele căreia Botez imitase la solicitarea sa scrisul Prințului (vezi foto). Potrivit noii plastografii, custodele legatului era rugat: „să conserve această fotografie drept amintire a angajamentului luat“, adică acela de-a depune la tribunal, după un an, testamentul încredințat.

Zilele treceau și, spre surprinderea tuturor, Miclescu amână prezentarea testamentului. Potrivit rechizitoriului, cei doi colegi de carceră reușiseră să se înțeleagă asupra conținutului testamentului și asupra mijloacelor prin care puteau să procure hârtia, cerneala și celelalte materiale necesare falsificării acestuia, dar planul fusese dejucat de transferul lui Botez într-un alt penitenciar. Miclescu, care amintea de pretinsa prietenie dintre principele Gr. M. Sturdza și el, va susține până la soluționarea cauzei, că atât testamentul, cât și codicilul i-au fost încredințate, că le-a ascuns în podul Societății „Unirea” în august 1901, dar că i-a fost imposibil să le recupereze imediat după eliberarea sa din penitenciar.

În fapt, anchetatorii au demonstrat că lucrurile au stat astfel: potrivit învoielii avute la Văcărești, între Miclescu și Botez, aflat de această dată în penitenciarul Pângărați, se realizează un schimb de corespondență prin intermediul soției și fiului deținutului. Botez primește de la Miclescu (care utilizează numele Nichita), prin mijloacele arătate, diferite sume de bani (până la 500 lei), hârtie de scris albă „original turkey mill kent” (hârtie fină, de calitate superioară)⁵⁴, cerneală. Obține în același timp permisiunea de la ofițerul de gardă și de la directorul penitenciarului de a lucra și noaptea, sub pretextul că are de scris bilete de vizită pentru funcționarii și militarii din gardă. Profitând de această libertate de timp, Botez redactează, până la sfârșitul lunii martie, după indicațiile și conceptul dat de Miclescu și având ca model o scrisoare a Prințului, un testament și un codicil. După cum va declara judecătorului, Botez lucrase trei nopți la documente „incomodat de oameni”, motivându-și astfel neglijența: „au rămas pe unele locuri urme de creion; nu am avut un câmp mai vast de olografie după care să mă orientez; nu am avut decât o singură scrisoare a Prințului, ca model”.⁵⁵

Cu toate deficiențele semnalate, la data de 4 mai 1902, Miclescu depune la Tribunalul Ilfov Secția I documentele falsificate. Pe coperta testamentului prezentat stătea scris: „Astăzi 5 ianuarie anul una mie nouă sute unu, am încredințat d-lui Al. Sc. Miclescu testamentul meu în acest plic, sub condiție a-l prezenta cel puțin peste un an...”⁵⁶ Se cerea tribunalului citarea moștenitorilor pentru a se proceda la deschiderea și citirea testamentului, codicilul neputând fi deschis decât după ce Barozzi și Catargi vor fi puși în posesie ca executori testamentari.

Conform noilor dispoziții, citite la 7 martie 1902, Ralou Gr. M. Sturdza primea doar o pensie lunară în cuantum de 500 lei din partea lui Nicu Catargi, iar Eliza N. Catargi, care prin primul testament primea un legat de 500.000 lei, nu mai figura înscrisă în testament. În schimb, Miclescu primea următoarele legate: 75.000 lei, locul viran de la șosea, viile din Constanța; locuință în casele din dreapta Palatului de la Șosea; devenea tutore al Olgăi Boga și primea cheltuieli de întreținere 1000 lei lunar. Lui Barozzi i se lăsau: 50.000 lei; suma necesară pentru stingerea ipotecii Creditului de la casele sale din strada Sălciilor nr. 14. Nicu Catargi, față de cei 200.000 lei primiți prin vechiul testament, era numit legatar universal și executor testamentar, împreună cu Al. Sc. Miclescu și I. Barozzi. Prințul „ruga” pe avocații Take Ionescu și Ferechide să-i apere pe legatari în cazul în care testamentul era contestat iar dacă refuzau, sarcina cădea asupra lui avocaților Panu și Dissescu.

Consternate, Ralou Sturdza și Eliza N. Catargi declară în aceeași zi falsitatea testamentului și sesizează Parchetul, acuzându-l pe Miclescu de fals. Dosarul intra în atenția judecătorului-instructor Romulus Voinescu. Se deschid cercetări, cu abilitate și discreție, pentru a-i descoperi pe complicii lui Miclescu: „Se dă ca sigur mai multe arestări senzaționale ale unor persoane care ocupă situații înalte în societatea bucureșteană.”⁵⁷

În speranța că testamentul va fi acceptat mai ușor în instanță, codicilul, care era deschis pe 13 mai 1902, prevedea diferite legate pentru persoane publice, inclusiv pentru prințul Carol care moștenea Palatul de la Șosea, cu sarcina ipotecară ce exista la Creditul Urban din București, și pentru ministrul justiției, Eugen Stătescu. Vila din Constanța, cu tot cu mobilier, revenea copiilor lui Miclescu. Codicilul era și el contestat de către Raluca Sturdza, chiar dacă Barozzi, în numele lui Nicu Catargi şi al locotenentului Pavelescu-Sturdza, declara că n-are de făcut nicio obiecțiune asupra scrisului și a conținutului acestui codicil⁵⁸. Câteva zile mai târziu, atât ministrul Stătescu, cât și prințul Ferdinand, în calitate de tutore al lui Carol, renunțau, prin declarații autentice, la legatele primite⁵⁹.

Falsurile nu reprezentau singura problemă a moștenitorilor. Creditorii Prințului căutau să-și recupereze împrumuturile. Astfel, la 17 mai 1902, Societatea de asigurare „Generala” solicita Secției Notariat din cadrul Tribunalului Ilfov scoaterea la licitație a moșiilor: Drăgănești, Cristeşti-Mirodoteasa și Cozmești, pentru stingerea datoriilor Prințului. Se oferea în schimbul lor 1.110.000 lei, deși acestea erau estimate la o sumă de 3 ori mai mare. Tribunalul amâna însă vânzarea, în contextul în care Barozzi, în nume personal, dar și ca reprezentant al lui Catargi și Pavelescu-Sturdza, a arătat că în testamentul depus de Miclescu sunt și alți executori testamentari, decizie care îl surprinde pe avocatul „Generala” convins că: „nimeni dintre moștenitori nu ia în serios acest testament” ⁶⁰.

La 18 mai 1902, Voinescu dispunea efectuarea unei expertize grafologice. Cercetarea era încredințată unei comisii formată din: Ștefan Minovici, doctor în chimie, pictorul Eugeniu Voinescu și profesorul Alecsandru Stoicescu⁶¹. Examinată la microscop, scrierea celor două documente apare nesigură, lip­sită de uniformitate, având numeroase răsături și urme de creion. După cum singur va recunoaște Botez, înainte de a scrie cu cer­neală, imitase scrierea Prințului, cu creionul. Comisia a concluzionat că: „testamentul cu data de 5 ianuarie 1901 și codicilul cu data de 7 ianuarie 1901, precum și cele două plicuri în care au fost închise ambele acte, nu sunt scrise, nici subscrise, de Principele Grigore M. Sturdza”.⁶²

Chemați ca martori, medicii curanți ai Prințului: Buicliu, Andronescu, Miron și Baroncea, au arătat că starea de sănătate a Prințului se deteriorase grav încă din 2 ianuarie iar la 11 ianuarie, când a avut loc un ultim consult, era fără remediu. Pe cale de consecință, era exclusă posibilitatea ca Grigore M. Sturdza să fi putut concepe și redacta un nou testament cu doar câteva zile înainte de deces.

Din depoziția martorului Bernard Grill, anchetatorii au aflat că înainte ca Miclescu să depună testamentul, Barozzi și Nicu Catargi fuseseră la casa Prințului cu o bucată de ceară roșie, pentru a obține sigiliul Prințului. Cei doi urmăreau să-l aplice pe plicul testamentului, spre a o convinge pe prințesa Ralou de autenticitatea acestuia. Inculpați, N. Catargi și Barozzi erau acuzați că, deși cunoșteau relațiile dintre Prinț și Miclescu, nu au înlăturat posibilitatea existenței unui alt testament, precum și faptul că au încercat să dea falsului testament un caracter absolut de autenticitate prin aplicarea sigiliului prințului pe plic. În scurt timp, cei doi vor fi reținuți și închiși la Văcărești acolo unde deja ajunsese Miclescu⁶³.

Nemulțumit de noua situație, Nicu Catargi bate în retragere. Într-un final, Miclescu este trădat și de Botez, care recunoștea în timpul interogatoriului că „ortografia testamentului și a codicilului nu mă privește. Am scris întocmai după cum am avut copia”. Ca să dovedească că era autorul falsurilor, Botez execută fidel în fața procurorului și a judecătorului de instrucție care îl interogau, semnătura Prințului. La perchiziția efectuată la domiciliul lui Botez, anchetatorii descopereau mai multe coli albe de hârtie „original turkey mill kent”, identice cu cele pe care era scris testamentul și codicilul prezentat în 1902.

Anchetatorii apreciau că, în mod cert, testamentul și codicilul nu sunt opera testatorului principele Gr. M. Sturdza, din mai multe motive: 1) era imposibil ca principele să o decadă pe domnița Raluca din drepturile pe care i le acordase, cunoscându-se iubirea ce îi purta; 2) era imposibil ca principele, care s-a bucurat până in ultimul moment de integritatea facultăților mintale, să pună condiția ca testamentul să fie depus la un an de la decesul său; 3) multe din expresiile utilizate în testamentul din 1901 nu sunt ale principelui; 4) era imposibil ca principele să fi scris testamentul în perioada în care se afla în suferință; 5) urmele de creion găsite pe testament și faptul că semnătura principelui este în două trăsături de condei ridică mari suspiciuni de plastografiere. În plus, considerau condamnabil faptul că falsificatorii testamentului au mers cu tupeul de a implica în acest plan dubios și membrii Casei Regale, prin legatul prevăzut în favoarea principelui Carol.

Prin aceste concluzii acuzarea își terminase treaba. Potrivit rechizitoriului întocmit la 6 februarie 1903 de către C. Hamangiu, prim-procurorul Tribunalului Ilfov, din punctul de vedere al responsabilității penale, inculpatul Miclescu era acuzat ca fiind autorul intelectual al testamentului și al codicilului din 5, respectiv, 7 ianuarie 1901, dovedite a fi false, că le-a utilizat cu bună știință, deși cunoștea că fuseseră contrafăcute. Ca autor material, Botez avea aceeași situație penală, Catargi și Barozzi fiind considerați complici. Complice devenea și Costache Grigoriu, originar din județul Suceava, fost funcționar aflat în slujba lui Catargi la moșia Perieni.⁶⁴

La 20 iunie 1903, ziua în care Tribunalul Ilfov-Secția I trebuia să pronunțe sentința, în grefa tribunalului, printr-o scrisoare recomandată, transmisă de către un anume I. Ionescu în atenția lui Popovici-Sturdza, instanța primea, pe o hârtie de scrisoare, un nou concept scris cu creionul al testamentului depus de Miclescu. Era tardiv. Pe baza probelor administrate, judecătorii condamnau pe Miclescu la 3 ani de închisoare corecțională, Botez primea 5 ani iar Nicu Catargi și I. Barozzi, apărați de celebrul avocat M. Ferechide, primeau un an respectiv, 7 luni de detenție. Grigoriu era achitat după ce fusese arestat preventiv timp de 4 luni⁶⁵.

Sentința a produs mare senzație în publicul care era de față în sala de judecată și, mai cu seamă, printre avocați. Presa vedea condamnarea celor doi drept o răzbunare a primului ministru D.A. Sturdza care anterior fusese atacat de către Nicu Catargi în Camera Deputaților și numit „bandit”. Ziariștii aminteau de întâlnirea primului ministru cu ministrul justiției, Eugen Stătescu, care ar fi fost obligat să-i cheme la raport pe judecătorii din dosar: „V-am invitat pentru a vă declara că guvernul dezaprobă limbajul ținut de d. Ferechide, apărătorul falsificatorilor Catargiu și Barozzi. Să știți că d. Ferechide n-a vorbit ca amic al guvernului, căci dacă ar fi ținut seamă că înainte de a fi avocat este pre ședințele Camerei și amicul domnului Stourdza, nu putea să apere pe clienții săi așa precum i-a apărat. Vă rog dar să știți că d. Ferechide apărând astfel pe Catargi și Barozzi, a vorbit contra interesului guvernului și regele se va simți foarte jignit când va afla aceasta”⁶⁶.

Catargi se declara surprins: „s-a văzut limpede că eu nu am avut niciun amestec și niciun interes la falsificarea acestui testament; însuși primul-procuror, d. Hamangiu, în susținerea rechizitorului, a declarat că-i lipsesc dovezile, și că deci este silit să ceară condamnarea mea și a lui Barozzi, pe motivul că există prezumții de vinovăție în sarcina noastră. Ce pot să-ți mai spun decât că sunt amărât și dezgustat de cele ce văd. Voi face apel însă în contra acestei sentințe și nădăjduiesc că adevărul și dreptatea vor triumfa în cele din urmă”.⁶⁷

Avocații celor patru depun recurs. La 20 decembrie 1903, apelul este admis pentru doi acuzați: Barozzi și Catargi care sunt, în final, achitați⁶⁸. Sentința Curții de Apel – Secția a III-a rămânea definitivă, nefiind atacată. Motivarea: Barozzi, în lunga sa carieră de avocat, a dat dovadă de multiple cunoștințe în știința dreptului iar faptul că în testament sunt mai multe dispozițiuni care denotă din partea autorului lor o lipsă completă de cunoștințe juridice îl disculpă categoric; depoziția martorului Bernard Grill era desființată întrucât fiii prințului, martori în proces, sub prestare de jurământ, au declarat că sigiliile prințului se aflau la doi dintre ei, situație cunoscută de cei doi inculpați⁶⁹. Curtea menținea pedepsele pentru Miclescu și Botez.

În 1909, ieșit din închisoare, Miclescu publica, în 2000 de exemplare, Destăinuirile în procesul pentru testamentul Principelui Gr. M. Sturdza: „scopul meu de astăzi, fără nici un folos material decât al unei dreptăți întârziate măcar, este să arăt purul adevăr, punând toată osteneala a-l descoperi în toată goliciunea, oricât de crud ar fi el pentru unii, ca să se vadă acea patimă, acele interese și hatâruri, care au îngropat dreptatea. Și apoi cu brațele încrucișate pe piept, să aștept… privind cu dispreț lipsa de curaj de a îndrăzni cineva să mă dezmintă.”⁷⁰

Considerat de către Henri Stahl plastograf artist⁷¹, Nicolae Botez a continuat seria plăsmuirilor, fiindu-i atribuite și alte testamente, precum cele al lui: „Take Anastasiu, Berindei etc., păcălind mai mulți experți de bună credință si chiar unii aduși din străinătate, care însă n-au putut rezista argumentelor românești și artei lui Botez.”⁷².

Beizadea Vițel care a rămas în inima contemporanilor ca „principe nu numai prin dreptul nașterii şi al sângelui, ci mai mult prin dreptul inteligenței naturale, prin însușirea unei culturi superioare, prin farmecul unei inimi mari şi bune, sincer compătimitoare cu semenii săi, largă, cavalerească, pururea egal de nobilă pentru tot ce este om şi lucru”⁷³, după ce a fost înmormântat inițial la București, își va găsi liniștea veșnică într-un cavou din cimitirul Mănăstirii Agapia, potrivit dorinței ultimei sale soții.

Raluca Gr. M. Sturdza, se mută din palat într-un imobil modest din strada Cosma. Eliza va divorța de Nicu Catargi și se va căsători cu generalul I. Oprescu. Spre finalul vieții ajunge să locuiască într-un azil de bătrâni. Olga Boga Sturdza îl primește ca tutore pe avocatul Grigore Călinescu. Pavelescu-Sturdza va vinde drepturile succesorale lui Nicu Catargi care, ulterior, le cedează lui Ștefan Negruzzi. Popovici-Sturdza se va retrage cu fiica Veronicăi Micle la Boureni, Valeria devenind proprietara moșiei cumpărată la o licitație impusă de grevările Prințului. Barozzi își va relua activitatea de avocat suspendată pe durata procesului⁷⁴.

În 1906, impresionantul Palat Sturdza din capitală, în care va fi semnată în 1913 Pacea de la București, va fi scos la vânzare prin licitație publică pentru 800.000 lei⁷⁵ și va deveni sediul Ministerului Afacerilor Străine timp de patru decenii. Moștenitorii vor înstrăina ulterior și alte proprietăți ale prințului printre care și palatele din Constanța și Iași.

Așa se închide un alt capitol din războaiele românilor pentru avere de la începutul secolului XX.

Director Direcția Arhivă, Cosmin Mihailovici

---

Referințe

1. Mihail Gr. Sturdza (1794-1884) a fost domnitor regulamentar al Moldovei (aprilie 1834-iunie 1849). A fost căsătorit cu Safta Rosetti (1802-1882) cu care a avut doi fii: Dimitrie și Grigore. Divorțează de aceasta și, în 1834, se căsătorește cu Smaranda Vogoride (1816-1885) cu care a avut doi copii: Mihai și Maria.

2. Constantin N. Hamangiu, Rechizitorii, publicate și adnotate de I. Jiteanu, licențiat în Drept, fost grefier al Parchetului Tribunalului Ilfov, Craiova, Institutul de Editură „SAMITCA”, 1908, pp. 94-109.

3. Pentru biografia completă a prințului vezi, pe larg, Simion-Alexandru Gavriș, Viața și opiniile prințului Grigore Mihail Sturdza (1821-1901), Iași, 2015; Alte informații referitoare la genealogia familiei Sturdza în Narcis Dorin Ion, Istorie și Genealogie. Convorbiri cu domnul Mihai Dim. Sturdza în Cercetări Istorice (serie nouă), XXXIV, Iași, 2015, pp. 267-370.

4 . Narcis Dorin Ion, op. cit, p.282.

5. George Costescu, Bucureștii Vechiului Regat: Cu numeroase reproduceri fotografice documentare și două planșe cu peste 200 de portrete caricaturale ale oamenilor timpului, București, Editura „Universul”, 1944, p.328.

6. Dimitrie M. Sturdza (1820-1908), mare hatman al Moldovei.

7. Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, vol. IV, București, Editura Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, 1939, p. 11.

8. Beizadea (din turcă beyzade = fiu de bei) este titlul acordat fiilor domnilor români, echivalent cu cel de prinț.

9. Pentru amănunte suplimentare despre viața și activitatea literară vezi Ștefan Ion Ghilimescu, Contesa Dash și scriitorii români la https://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/12/contesa-dash-și-scriitorii-romani/

10. Nicolae Iorga, op. cit., p.11.

11. Radu Rosetti, Amintiri. Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe, București, Editura Humanitas, 2013, pp. 176, 179; Constantin Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. II, Chișinău, Editura Universitas, 1991, pp. 448-459.

12. Grigore al V-lea Ghica (1807-1857), fiul lui Alexandru Ghika și al Elenei Gr. Sturdza, a fost domnitor al Moldovei în perioada 22 iunie 1849-26 iunie 1856. Stabilit în Franța, s-a sinucis lângă Paris, în castelul său din Mée-sur-Seine, unde este și înmormântat.

13. Se stabilește în București după căsătoria cu Maria-Ioana Arion. Rămâne în istorie ca englezul în casa căruia a luat naștere Partidul Național Liberal prin așa-numita Coaliție de la Mazar Pașa, din 24 mai 1875.

14. Michal Czajkowski (Sadyk Pașa)(1808-1886) în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, volumul VI (1852-1856), coord. Pamela Bușa, București, Editura Academiei Române, 2010, p. 316.

15. Radu Rosetti, op. cit., p. 179.

16. Cuplul a mai avut un copil, Ecaterina moartă la o vârstă foarte fragedă într-un accident de călărie.

17. Rudolf Şuţu, Iaşii de odinioară. volumul 2, Iaşi, Tipografia Lumina Moldovei,1923, pp.27-28.

18. Radu Rosetti, op. cit, p.630.

19. După alte surse, „un harem cu opt până la zece Odaliste” în Alexandru Scarlat Miclescu, Destăinuirile în procesul pentru testamentul Principelui Gr. M. Sturdza. Partea I, București, Tip. Dor. P. Cucu, 1909, p. 7.

20. Ascendența sa este neclară. De la origini modeste până la fiica unui frate al Sultanului care se refugiase în Moldova.

21. Radu Rosetti, op. cit, p. 629.

22. Alexandru Scarlat Miclescu, p. 7.

23. Idem, pp.7-9.

24. Testamentul lui Mihail Sturdza în Testamente (1599-1917), antologie și studiu introductiv de Georgeta Filitti, București, Editura Notarom, 2007, pp. 160-208.

25. Lucian Boia, Fabuloasa moștenire a lui Mihail Vodă Sturdza în „Magazin. Revistă a Românilor de pretutindeni”, XIV, nr. 6 (172), 2008, p.7; Averea diavolului: misterul colosalei averi a fostului domnitor al Moldovei, Mihail Sturdza Vodă la https://www.lovendal.ro/wp52/averea-diavolului-misterul-colosalei-averi-a-fostului-domnitor-al-moldovei-mihail-sturdza-voda/

26. Maria Sturdza (1848-1905) s-a căsătorit cu prințul Constantin Gorceakov, fiul prințului Aleksandr Mihailovici Gorceakov.

27. „Monitorul Oficial al Românieiˮ, (1890), nr. 202, p. 4778.

28. Ibidem.

29. Alexandru Scarlat Miclescu, op. cit., p. 18;

30. Apud Ruxanda Beldiman, Casa Dissescu la https://secolul21.ro/arhive/2406.

31. În 1903, urmașii lui Grigore Sturdza au închiriat reședința Administrației Domeniilor Statului din Constanța. Din 1910 palatul intra în proprietatea Mariei Gheorghiu, care a extins și supraetajat clădirea. A fost demolat în 1915. Informații suplimentare la Doina Păuleanu, Constanța. Spectacolul modernității târzii. 1878-1928, vol. II, București, Editura Arcade, 2006, pp.75-85.

32. Constanța – Palatul Sturza la https://www.ziuaconstanta.ro/constanta-online/constanta-de-odinioara-în-imagini/constanta-palatul-sturza-50396-370241.html

33. Născută în 1875 la Napoli, era fiica Coraliei Boldur-Kostaki și a lui Alexandru Cantacuzino. În 1900 s-a căsătorit cu Alexandru Tzigara-Samurcaș. Moare la București, în 1971.

34. Alexandru Scarlat Miclescu, op. cit., pp. 12-13.

35. Pentru informații despre Valeria Stourdza vezi Gheorghe Pârlea, Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni la https://gheorgheparlea-navrapesti.blogspot.com.

36. Principele Grigore M. Sturdza în „Foaia Populară”, nr. 3 (1901), p. 4.

37. Constantin N. Hamangiu, op. cit., p.103.

38. George Potra, Din Bucureștii de altădată, București, Editura Enciclopedică, 1981, p. 263. Informații suplimentare despre palat la Narcis Dorin Ion, Palate din București, București, Editura Noi Media Print, 2013, pp. 176-183.

39. Principele Grigore M. Sturdza în „Foaia Populară”, nr.3, (1901), p.4.

40. Constantin N. Hamangiu, op. cit., p. 103.

41. „Adevărul”, XIV, (1901), nr. 4128.

42. Textul integral al testamentului în Alexandru Scarlat Miclescu, op. cit., pp.13-15; „Adevărul”, XIV, (1901), nr. 4128.

43. Ibidem.

44. Constantin N. Hamangiu, op. cit., p.95.

45. Idem., p.103.

46. Ibidem.

47. Testamentul, sub formă de facsimil, în Alexandru Scarlat Miclescu, op. cit.; textul testamentului și al codicilului în „Adevărul”, XV, (1902), nr. 4587.

48. Constantin N. Hamangiu, op. cit., p.45.

49. Alexandru Scarlat Miclescu, op.cit., p. 26.

50. Vezi, pe larg, Afacerea fraudelor de la „Unirea” în Constantin N. Hamangiu, op. cit., pp. 40-93.

51. Ibidem, p. 104.

52. „Epoca”, II, (1898), nr. 796.

53. Idem, II, (1896), nr. 66.

54. https://www.mhs.ox.ac.uk/collections/imu-search-page/narratives/?irn=13811&index=0

55. Constantin N. Hamangiu, op. cit., p.105.

56. Ibidem, p.94.

57. „Adevărul”, XV, (1902), nr.4615.

58. Idem, nr. 4594.

59. Idem, nr. 4601.

60. Idem, nr. 4597.

61. Ibidem.

62. Constantin N. Hamangiu, op. cit., p.107.

63. Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altă dată. Volumul 3: 1901-1910, ediția a 2-a, București, Editura Ziarului “Universul”, 1935-1936, pp. 34-35

64. Textul complet al Rechizitoriului în „Adevărul”, XVI, (1903), nr. 4879.

65. „Adevărul”, XVI, (1903), nr. 4989.

66. Ibidem.

67. Ibidem.

68. „Adevărul”, XVI, (1903), nr. 5170.

69. Motivarea în „Adevărul”, XVII, (1904), nr. 5239.

70. Alexandru Scarlat Miclescu, op. cit, p. 3. Exemplarul personal al autorului, cu adnotări ulterioare scrise cu cerneală neagră, se păstrează la Biblioteca Arhivelor Naționale.

71. Henri Stahl, Grafologia și expertizele în scrieri; Anonimul-falsul: cu 204 autografe și documente grafologice, București, Cartea Românească, p. 80.

72. Idem, Falsuri, fraude și raze ultra-violete, Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, București, 1933, p. 29.

73. Rudolf Şuţu, op.cit., p.24.

74. „Adevărul”, XVI, (1903), nr. 5171.

75. „Monitorul Oficial al Românieiˮ, (1906), nr. 246, pp. 8476-8478.