Codul de procedură civilă reglementează, în cuprinsul articolelor 519-521, o procedură nouă în cadrul căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţă o hotărâre prin care dă o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Procedura a fost introdusă cu scopul de a asigura o practică judiciară unitară. Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Având în vedere că unele dintre soluțiile date în această procedură pot influența și practica notarială, ne-am propus să le aducem sau să le readucem în atenția dumneavoastră, într-o rubrică dedicată jurisprudenței relevante.
Pentru acest număr, au fost alese și comentate două dintre cele mai importante decizii, de către colega noastră, fost judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție.
A. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Decizia nr. 32/15 mai 20171
Obiectul sesizării: pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce vizează interpretarea sintagmei „interdicţia de înstrăinare a locuinţei pe o perioadă de 5 ani” din cuprinsul art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă”, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009).
Soluția instanței supreme: sintagma „interdicţia de înstrăinare a locuinţei pe o perioadă de 5 ani”, cuprinsă în prevederile art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă”, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că imobilele asupra cărora este instituită interdicţia de înstrăinare nu pot face obiectul unei executări silite pornite la cererea unor creditori chirografari, fiind alienabile condiţionat de acordul Ministerului Finanţelor Publice şi al băncii finanţatoare.
Rezumatul argumentelor reținute în fundamentarea soluției:
Interdicţia de înstrăinare instituită prin dispoziţiile art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 este o inalienabilitate prevăzută propter rem, luată în consideraţia bunului (intuitu rei), iar nu a persoanei titulare a dreptului, nefiind o simplă incapacitate specială de înstrăinare a locuinţei, stabilită intuitu personae. Astfel, orice interdicţie de înstrăinare instituită intuitu personae, fie că are caracter absolut, fie că are caracter relativ, are drept scop ocrotirea intereselor persoanelor incapabile faţă de abuzurile terţilor sau, după caz, ocrotirea intereselor titularului dreptului faţă de abuzurile persoanelor aflate în anumite situaţii speciale ce pot influenţa condiţiile vânzării.
Or, scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestei interdicţii de înstrăinare [interdicţie înscrisă, de altfel, şi în textul alin. (71) şi alin. (72) ale art. 1, ce stipulează acelaşi ansamblu de garanţii nu numai în cazul locuinţelor achiziţionate, ci şi în cazul locuinţelor ce urmează să se construiască de către beneficiari individuali sau prin asociaţii fără personalitate juridică] a fost total diferit. Astfel, creanţele rezultate din garanţiile acordate şi plătite instituţiilor de credit în cadrul programului sunt asimilate creanţelor bugetare, iar recuperarea acestora se realizează potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (8)—(10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009.
În acest context, scopul instituirii interdicţiei de înstrăinare ce face obiectul analizei de faţă a fost acela ca, alături de celelalte garanţii instituite de legiuitor (ipoteca legală şi interdicţia de grevare cu alte sarcini), să asigure satisfacerea în proporţie cât mai mare a creanţei bugetare ce se naşte în cadrul acestor raporturi juridice complexe. Or, din această perspectivă, realizarea obiectivelor urmărite de legiuitor ar fi eludată în situaţia în care s-ar accepta că indisponibilizarea imobilului a fost stabilită în considerarea persoanei titulare a dreptului şi, fiind o simplă incapacitate specială de a înstrăina, sunt interzise doar actele juridice voluntare translative de proprietate, nu şi vânzarea silită, realizată în cadrul unei proceduri publice. Este lesne de observat că înstrăinarea prin acte juridice între vii a imobilului, categorie în care intră şi vânzarea silită, are ca efect reducerea şansei de realizare a creanţei bugetare, fie şi prin diminuarea sumelor cuvenite bugetului de stat cu cuantumul cheltuielilor de executare.
În speţă, dat fiind scopul instituirii interdicţiei de înstrăinare, obiectivul urmărit de legiuitor, de garantare a realizării atât a creanţei bugetare, cât şi a creanţei băncii finanţatoare, imobilele sunt inalienabile parţial sau, altfel spus, sunt alienabile condiţionat de acordul Ministerului Finanţelor Publice şi al băncii finanţatoare.
În concluzie, interdicţia de înstrăinare prevăzută de art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009:
– este un caz de inalienabilitate legală, specială, deoarece vizează anumite imobile, achiziţionate sau construite în condiţiile legii speciale, prin credite garantate de stat;
– este un caz de indisponibilitate parţială, întrucât locuinţele în discuţie pot fi înstrăinate cu acordul Ministerului Finanţelor Publice şi al băncii finanţatoare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de lege, inclusiv prin vânzare forţată, în cadrul executărilor silite;
– inalienabilitatea are caracter temporar, imobilele neputând fi înstrăinate o perioadă de 5 ani.
B. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Decizia nr. 7/11 februarie 20192
Obiectul sesizării: pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite (Legea nr. 77/2016), respectiv dacă aceste dispoziții se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit şi debitorii care sunt supuși în continuare unei executări silite, deși executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare.
Soluția instanței supreme: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanţa de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.
Rezumatul argumentelor reținute în fundamentarea soluției:
Prin dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 este prevăzut cadrul general al cererii pe care o poate formula debitorul pentru a se constata de către instanţă stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi a se dispune transmiterea dreptului de proprietate către creditor, prin darea în plată, pe când chestiunea de drept ce face obiectul analizei în prezenta cauză vizează numai ipoteza reglementată la alin. (5) al aceluiaşi articol, care se referă la situaţia consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat şi care are dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit. Din această perspectivă, dezlegarea care urmează a fi dată va viza doar textul cuprins în art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016.
În sprijinul admisibilităţii cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, promovate de cei ale căror imobile ipotecate fuseseră deja adjudecate, se cuvine a fi avută în vedere şi metoda sistematică de interpretare a normelor juridice, care presupune lămurirea înţelesului normei, ţinând cont de legăturile sale cu altele, din acelaşi act normativ sau dintr-un altul. Or, dacă legiuitorul ar fi înţeles ca dispoziţiile legii să se aplice numai debitorilor care mai deţin încă imobilul, această situaţie ar fi fost oricum acoperită de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, fără a fi necesară introducerea alin. (5). În acest context este util a se avea în vedere şi interpretarea istorico-teleologică, în cadrul căreia poate prezenta relevanţă faptul că, în forma iniţială, proiectul legii nu cuprindea şi alin. (5) în cadrul art. 8, acesta fiind introdus pe parcursul procesului legislativ, prin amendament aprobat.
Nu în ultimul rând, interpretarea gramaticală permite lămurirea conţinutului unei norme pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului legal, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi în textul respectiv, de legătura dintre aceşti termeni, de construcţia propoziţiei şi a frazei, de particulele întrebuinţate, precum şi de semnele de punctuaţie.
Din această perspectivă, între alineatele (1) şi (5) ale art. 8 din Legea nr. 77/2016 există o diferenţă: dacă în primul alineat se recunoaşte debitorului dreptul de a cere pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor, în alin. (5) dreptul recunoscut consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat este limitat la a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contract.
În aceste condiţii, în cele două alineate în discuţie, legiuitorul pare să configureze două acţiuni distincte.
Procedând la interpretarea art. 8 din Legea nr. 77/2016, în forma adoptată de către Parlamentul României, instanţa de contencios constituţional a arătat, în paragrafele 196-199 din Decizia nr. 806 din 7 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 15 mai 2018 (reluate şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 329 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 16 august 2018), că prevederile art. 8 alin. (5) trebuie înţelese în contextul mai larg al art. 8 şi, astfel, a subliniat că dacă art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 îl indică pe titularul dreptului de a recurge la remediul juridic reglementat de textul art. 8, respectiv debitorul, dispoziţiile art. 8 alin. (5) clarifică sfera titularului dreptului, prin referirea la o categorie specifică, adică la consumatorul care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat.
În concluzie, dreptul de a cere să se constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat şi nu este condiţionat de stadiul în care se află executarea ori de forma executării silite care se continuă contra sa.
Raluca Moglan, notar public
1 publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 460 din 20/06/2017
2 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 175 din 05/03/2019