Decizia nr. 3/30 ianuarie 2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 24/02/2017)
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Obiectul sesizării: pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: există un drept de creanţă al dobânditorului construcţiei cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, la perfectarea unui act de vânzare-cumpărare prin care să dobândească şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcţiei şi care este temeiul legal al unui asemenea drept?
Soluția instanței supreme: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3, art. 9, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 37 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, republicate, stabileşte că proprietarul construcţiei are dreptul să dobândească proprietatea şi asupra terenului aferent acesteia şi să solicite, în caz de refuz, pe calea acţiunii în justiţie, obligarea la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.
Rezumatul argumentelor reținute în fundamentarea soluției:
Chestiunea de drept pe care o ridică sesizarea formulată este dacă dobânditorul construcţiei pe temeiul Legii nr. 112/1995 are un drept de creanţă la perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare, prin care să dobândească şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcţiei şi care ar fi temeiul legal al unui asemenea drept.
Răspunsul asupra acestei chestiuni presupune analiza sistematică şi teleologică a mai multor dispoziţii legale, pentru a se determina dacă există un asemenea drept în patrimoniul cumpărătorului construcţiei, natura acestui drept şi modalitatea de valorificare a lui.
1. Existența în patrimoniul cumpărătorului construcţiei în baza Legii nr. 112/1995 a dreptului la dobândirea proprietății și asupra terenului aferent construcției; temeiul legal al unui asemenea drept.
Din analiza textelor care reglementează materia imobilelor cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului rezultă că legiuitorul a recunoscut în mod expres, prin dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, posibilitatea pentru chiriaşi de a dobândi, în proprietate, apartamentele ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.
În ce priveşte accepţiunea noţiunii de „apartament” ce poate face obiectul unei astfel de înstrăinări, aceasta este dată de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 112/1995, conform cărora apartamentul este „locuinţa compusă din una sau mai multe camere, cu dependinţele, garajele şi anexele gospodăreşti aferente, inclusiv camere de serviciu, poduri, pivniţe, magazii şi altele asemenea, indiferent dacă sunt situate la acelaşi nivel sau la niveluri diferite şi care, la data trecerii în proprietatea statului, constituia o singură unitate locativă de sine stătătoare, aşa cum a fost determinată prin construcţie”.
În prezenţa unei astfel de definiţii legale este nepermisă interpretarea prin „extensiune” propusă de autorul sesizării, în sensul că noţiunea de „apartament” ar trebui să cuprindă şi terenul aferent, dată fiind unitatea de „ansamblu locativ” a imobilului compus din teren şi construcţie, în integralitatea şi funcţionalitatea sa, precum şi faptul că norma de protecţie socială cuprinsă de art. 9 din Legea nr. 112/1995 ar trebui extinsă, pentru a-şi atinge finalitatea, şi la teren.
În realitate, interpretarea extensivă, bazată pe argumentul a fortiori, este cea care permite concluzia că raţiunea aplicării normei juridice unei situaţii neprevăzute de aceasta este şi mai puternică decât pentru ipoteza reglementată în mod expres de lege (întrucât sunt şi mai puternice raţiunile avute în vedere la edictarea normei).
Or, nu se poate spune că, reglementând posibilitatea dobândirii, prin cumpărare, a apartamentelor (şi dând o anumită definiţie a acestora, fără a include şi terenul aferent) legiuitorul ar fi avut în vedere, cu atât mai mult, posibilitatea dobândirii terenului, câtă vreme există situaţii în care dreptul de proprietate asupra construcţiei poate coexista cu un alt fel de drept asupra terenului (de exemplu, de folosinţă pe durata existenţei construcţiei, de concesiune).
Această posibilă situaţie juridică (de coexistenţă a două drepturi cu naturi diferite asupra construcţiei şi, respectiv, asupra terenului pe care se află situată aceasta) exclude şi argumentul de analogie a legii la care face apel titularul sesizării (ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio).
Este, de asemenea, eronat a se considera că dreptul de proprietate asupra terenului aferent ar putea fi constituit, în mod gratuit, prin efectul prevederilor legilor fondului funciar.
Dispoziţiile art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care recunosc o astfel de posibilitate, vizează o altă ipoteză, aceea a titularilor dreptului de folosinţă asupra terenurilor care fuseseră astfel atribuite înainte de anul 1989, pe durata existenţei construcţiilor (întrucât terenurile nu puteau face obiect al înstrăinărilor, fiind scoase din circuitul civil). Pentru această ipoteză legea prevede atribuirea în proprietate a terenurilor prin ordin al prefectului.
Este vorba aşadar, despre situaţia proprietarilor construcţiilor dobândite înainte de 1989, care rămăseseră, în contextul scoaterii terenurilor în afara circuitului civil, titulari doar ai unui drept de folosinţă asupra terenului aferent, acesta fiind convertit prin efectul legii şi pe baza ordinului prefectului, în drept de proprietate.
Or, chiriaşii dobânditori ai dreptului de proprietate pe temeiul Legii nr. 112/1995, care au beneficiat de o dispoziţie de favoare şi de o normă de protecţie socială la achiziţionarea apartamentelor, nu sunt în aceeaşi situaţie juridică cu cea avută în vedere de legea fondului funciar atunci când a dispus convertirea dreptului de folosinţă asupra terenului aferent construcţiilor în drept de proprietate (în favoarea proprietarilor construcţiilor).
Că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului, ca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiilor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, să se facă în condiţiile prevăzute de Legea nr. 18/1991, rezultă şi din aceea că, deşi în forma iniţială a Hotărârii Guvernului nr. 20/1996 se prevedea la art. 33 că „în situaţiile de vânzare către chiriaşi a apartamentelor, dreptul de proprietate se dobândeşte şi asupra terenului situat sub aceste construcţii, în condiţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991”, textul nu a mai fost păstrat la republicare, în urma modificărilor aduse prin Hotărârea Guvernului nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996.
Cu privire la terenul aferent construcţiilor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, actul normativ face referire doar la suprafaţa de teren care o depăşeşte pe cea aferentă, în sensul că aceasta rămâne în proprietatea statului [art. 26 alin. (3)].
Precizări în legătură cu situaţia juridică a terenului aferent au fost aduse ulterior, prin art. 37 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, în sensul că „în situaţiile de vânzare către chiriaşi a apartamentelor, dreptul de proprietate se dobândeşte şi asupra terenului aferent, cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alineatul ultim din lege”.
Se pune problema, pe de o parte, dacă această normă poate constitui un temei suficient pentru dobândirea dreptului de proprietate sau dacă este vorba doar despre un act normativ cu forţă juridică inferioară care nu poate adăuga la lege, şi pe de altă parte, în caz afirmativ, dacă există mijloace juridice la îndemâna proprietarului construcţiei de a obţine obligarea proprietarului terenului să-l înstrăineze, în situaţia unui refuz din partea acestuia.
În ceea ce priveşte faptul că printr-o hotărâre a Guvernului s-a reglementat posibilitatea înstrăinării terenului trebuie observat că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţia României, „hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor”. Aşadar, ori de câte ori prevederile din lege reclamă adoptarea unor măsuri sau a unor reguli subsecvente care să asigure corecta aplicare a acestora, se adoptă un act al executivului, considerat secundum legem, care urmăreşte punerea în aplicare sau ducerea la îndeplinire a legilor. De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice (…) „.
Adoptarea unei asemenea hotărâri a Guvernului era necesară în contextul unei reglementări a legii care nu permitea, dat fiind caracterul lacunar al dispoziţiilor art. 26 alineat ultim din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, să se determine în mod suficient şi corect o aplicare unitară a textului. Adică, statuându-se că numai terenul care depăşeşte suprafaţa de teren aferentă rămâne în proprietatea statului nu rezulta în mod neechivoc situaţia terenului aferent construcţiei înstrăinate.
Or, emiterea unor astfel de acte, care ţin de organizarea executării legii, creează tocmai cadrul general necesar atingerii obiectivelor concrete stabilite de legiuitor, prin explicarea şi detalierea unor concepte, proceduri, condiţii etc., care nu rezultă din lege şi în absenţa cărora anumite texte ar putea rămâne fără finalitate.
Referitor la forţa juridică a acestor acte administrative, fiind emise în regim de putere publică, ele se bucură de prezumţia de legalitate, din care derivă consecinţele legate de obligativitatea respectării şi executării lor, inclusiv prin recurgerea la forţa de constrângere a statului, dacă este cazul.
Totodată, astfel de norme cuprinse în hotărâri ale Guvernului pot fi atacate în faţa contenciosului administrativ, pentru a se verifica şi statua asupra conformităţii acestora cu actul normativ de forţă juridică superioară, în executarea căruia au fost emise.
Or, în lipsa unei statuări în sens contrar conformităţii cu legea, normele cuprinse în hotărârea Guvernului menţionată anterior au valoare obligatorie pentru destinatarii lor şi pot justifica demersul dobânditorilor construcţiei în vederea dobândirii proprietăţii şi asupra terenului aferent.
Mai mult, această dispoziţie trebuie coroborată şi cu reglementările din materia restituirii imobilelor preluate abuziv de către stat, care statuează că sunt exceptate de la restituirea în natură imobilele care au fost înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare [art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare], pentru ca în normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 923/2010, să se menţioneze că „sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foştii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condiţiile legii”.
Rezultă aşadar că în executarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ca şi ale Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la situaţia terenului aferent, au fost emise hotărâri ale Guvernului care au reglementat expres regimul juridic al acestui imobil, atât sub aspectul definirii noţiunii (care nu se regăsea în niciuna dintre cele două legi), cât şi sub aspectul posibilităţii înstrăinării.
În sprijinul acestei din urmă concluzii operează şi argumentul per a contrario sau al terţului exclus (tertium non datur), care poate fi folosit în interpretarea dispoziţiilor art. 26 alineat ultim din Legea nr. 112/1995, în sensul că, rămânând în proprietatea statului doar suprafeţele de teren care depăşesc terenul aferent, înseamnă că restul terenului, care este necesar exploatării construcţiei, poate deveni proprietate privată a dobânditorilor acestora.
Acest argument (care se bazează, de regulă, pe o presupunere fondată pe tăcerea legiuitorului, când nu arată expres ce se întâmplă în legătură cu o anumită situaţie) este pus în valoare de întreg contextul normativ care a urmat acestei legi, cum s-a menţionat anterior, şi care a dat sens dispoziţiei legale (ratio legis).
Nicio raţiune a legii nu se opune ca aceste terenuri să facă obiectul înstrăinării către proprietarii construcţiilor edificate asupra lor, pentru a se ajunge astfel, la întregirea dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţii. Dimpotrivă, împrejurarea că asemenea terenuri sunt excluse de la restituirea în natură către foştii proprietari (cărora li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent) reprezintă un argument suplimentar că ele pot intra în patrimoniul dobânditorului construcţiei. În acest sens, având a se pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor nou-introduse ale alineatului (5) al art. 7 din Legea nr. 10/2001 (în baza art. I pct. 5 din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989), conform cărora „Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile respective nu sunt neconstituţionale, întrucât „odată cu imobilele-clădiri au fost înstrăinate şi terenurile aferente, motiv pentru care ele nu mai pot face obiectul restituirii în natură, ca măsură reparatorie, ci doar prin echivalent (Decizia nr. 56 din 14 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 27 ianuarie 2009).
Așadar, nefiind vorba despre instituirea unui drept de superficie (faptul că în practica autorităţilor administrative s-a procedat la încheierea contractelor de închiriere pentru terenurile aferente construcţiilor nu dă o astfel de natură juridică dreptului, care presupune convenţia în acest sens a părţilor) şi nici despre o dobândire cu titlu gratuit, în temeiul legilor fondului funciar sau ope legis, odată cu dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei (pe considerentul că în preţ s-ar include şi valoarea terenului aferent), dobândirea nu poate fi făcută decât prin vânzare, la fel ca în situaţia construcţiei.
2. Natura juridică a dreptului analizat și modalitatea de valorificare a lui.
În ceea ce priveşte posibilitatea dobânditorului construcţiei de a solicita şi de a obţine obligarea proprietarului terenului la încheierea contractului de vânzare asupra acestuia trebuie menţionat că, de vreme ce îi este recunoscută această facultate legală, ea trebuie însoţită de un drept la acţiune pentru valorificarea acestuia, recurgându-se astfel la forţa coercitivă a statului în cazul refuzului de înstrăinare.
Aceasta întrucât dreptul subiectiv civil reprezintă acea prerogativă (sau facultate), recunoscută şi garantată de normele dreptului obiectiv, în temeiul căreia titularul său poate trage, dintr-o situaţie juridică determinată, un anumit avantaj sau folos, material ori moral, după caz.
Referitor la natura juridică a dreptului de valorificat în astfel de condiţii, ea corespunde unui drept de creanţă, corelativ obligaţiei proprietarului terenului de a-l înstrăina, pentru ca astfel, dobânditorul construcţiei să dobândească şi terenul aferent în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 37 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 coroborate cu art. 26 alineat ultim din Legea nr. 112/1995.
Acest drept de creanţă se naşte pe data exercitării opţiunii legale de a dobândi apartamentul odată cu terenul aferent sau de a dobândi terenul aferent după ce a fost încheiat contractul de vânzare asupra construcţiei.
Nu este vorba, în astfel de ipoteze, despre încălcarea principiului libertăţii contractuale, având în vedere că proprietarul terenului (statul, unitatea administrativ-teritorială) nu poate avea o atitudine discreţionară şi să refuze, fără temei, înstrăinarea terenului persoanei căreia i-a înstrăinat construcţia situată pe respectivul teren şi care are vocaţia legală a dobândirii terenului corespunzător.
Altminteri, refuzul unităţii administrativ-teritoriale de a înstrăina doar sub motiv că terenul se află în domeniul său privat şi ca atare, nu este obligată să-l vândă, nesocoteşte dispoziţia legală.
Pe de o parte, faptul că terenul se află în patrimoniul şi în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale reprezintă doar o condiţie de verificat în persoana înstrăinătorului care asigură valabilitatea vânzării, iar pe de altă parte, atitudinea de refuz a acesteia este una abuzivă şi pur discreţionară, care deschide calea accesului la justiţie.
A nega posibilitatea de a se solicita şi de a se obţine în instanţă obligarea la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, înseamnă a transforma dreptul subiectiv recunoscut de lege într-un drept iluzoriu şi neefectiv.
Raluca Moglan, Notar Public