Testamentul ultimului ministru de finanțe al Rusiei Țariste se află în arhiva Camerei Notarilor Publici București
Decembrie 2021

Pyotr Bark (rusă Пётр Львович Барк), din 1920 Peter Bark, Sir Peter Bark din 1935, a fost ultimul ministru de finanțe al Imperiului Țarist¹. După 1920 a lucrat pentru Banca Angliei pe care a reprezentat-o în consiliile de administrație ale mai multor instituții bancare din Europa Centrală și de Sud-Est, printre care și Banca de Credit Român.

Familie și studii

Pyotr Bark s-a născut la 6 aprilie 1869 în satul Novotroitskoe, din provincia Ekaterinoslav (Dnipro), într-o familie de coloniști germani de rit luteran. Tatăl său, Karl Ludwig Heinrich Bark (mai târziu, Ludwig Genrikhovich, după convertirea la credința ortodoxă) (1835-1882), căsătorit cu rusoaica ortodoxă Yulia Petrovna Timschenko (1849–1931), cu 14 ani mai tânără decât el, după ce a absolvit cursurile Institutului forestier Lisinsky din Petrograd (Sankt-Petersburg), a fost angajat în Corpul Pădurarilor din Ministerul Proprietăților de Stat Țarist, devenind din 1870 șef al silviculturii de stat din Veliko-Anadolsky (acum parte a rezervației naturale din regiunea Donetsk, Wolnowacha).

Decorat cu Ordinul Imperial „Sfânta Ana” și Ordinul „Sf. Vladimir” gradul 4, ajunge la rangul de consilier de stat iar în1878 familia Bark era ridicată în rangul nobilimii ereditare ruse (rang civil 6), fiind inclusă în a treia parte a genealogiei nobile a cărții provinciei Ekaterinoslav. Un an mai târziu, familia se muta la Petrograd unde Ludwig Genrikhovich devine profesor la Institutul forestier Lisinsky, iar Pyotr elev al Annenschule – cursul gimnazial al școlii Bisericii Luterane Sf. Anna. Vorbea deja fluent limbile germană și franceză, ceea ce arăta calitatea educației primite în sânul familiei.

În 1882, situația familiei Bark se va schimba iremediabil. Ludwig Genrikhovich murea subit și copilăria fără griji a viitorului ministru de finanțe țarist lua sfârșit. A absolvit cu note excelente la toate disciplinele, cu excepția matematicii și științelor naturii, în care avea pur și simplu note bune. În iulie 1887, Bark a solicitat admiterea la departamentul de matematică din cadrul Universității Petrograd dar, două luni mai târziu, se transfera la Facultatea de Drept.

Pyotr Bark a fost căsătorit din 1900 cu baroneasa Sofia Leopoldowna von Behr (1867–1957), o căsătorie reușită care i-a consolidat poziția socială. Au avut împreună doi copii: o fiică, Nina (1900-1975), căsătorită cu Nikolay Dmitrievich Semyonov Tyan-Shansky, reprezentant al faimoasei familii rusești Tyan-Shansky, și un fiu, Georgij (Georg), stabilit după 1920 la Berlin.

Cariera profesională

După absolvirea Facultății de Drept, în 1892, Pyotr Bark este admis ca funcționar auxiliar secundar într-una dintre cele mai importante instituții ale Imperiului Rus de la sfârșitul secolului al XIX-lea: Ministerul de Finanțe. Biroul special pentru împrumuturi de stat în care a fost angajat se afla sub conducere unui tandem care-i va determina cariera pentru următorii cincisprezece ani: Edward Dimitrievich Pleske, director, și Serghei Timașev (Timaschew), vice-director.

Amprenta educației sale germane l-a remarcat rapid. Vorbitor fluent de germană, engleză, franceză, latină și greacă veche a fost cooptat în delegațiile de afaceri trimise de ministrul rus de finanțe la Berlin, Londra și Amsterdam.

În iunie 1893, Timașev era numit guvernator adjunct al Băncii de Stat iar peste un an, Pleske guvernator, iar Bark era promovat secretar al acestuia. Din iunie 1895, la sugestia conducerii Băncii de Stat, este trimis timp de 6 luni la un curs în domeniul bancar la Berlin, care va fi urmat de un stagiu la cea mai importantă bancă privată din Germania, Deutsche Reichsbank, și la banca Mendelssohn&Co. În această perioadă, asistă la Universitatea din Berlin la prelegerile profesorilor de economie politică A. Wagner și H. von Schmoller care îi vor influența peste ani deciziile luate în calitate de ministru al finanțelor.

În 1897 era numit în consiliul de administrație al Băncii de Stat din Rusia devenind director al departamentului operațiunilor externe. Funcția îl apropie de ministrul de finanțe Serghei Witte și aderă la programul acestuia de industrializare extensivă a Imperiul Rus și de expansiune în Orientul Mijlociu și Orientul Îndepărtat.

Din 1898, devine președintele consiliului de administrație al Băncii de contabilitate și împrumuturi din Persia iar din 1902 se alătură consiliului de administrație al băncii ruso-chineze. În spatele celor două bănci se afla Banca de Stat Rusă. În același an, Bark prelua și președinția companiei feroviare Anzali-Teheran și cea a Asociației companiilor de asigurări și transporturi persane. Dobândește recunoaștere internațională și experiența unui negociator abil, calități care i-au fost atât de utile mai târziu ca ministru al finanțelor. Meritele îi sunt recunoscute și prin ordinele străine primite: din Persia – „Leul și Soarele”, gradul 2 (octombrie 1900) și gradul 1 (ianuarie 1903), „Marea Cruce franceză a Legiunii de Onoare” (decembrie 1901) și „Ordinul chinezesc al dragonului dublu”, gradul 2, clasa a II-a (decembrie 1902).

În 1906, este numit adjunct al lui Timașev, devenit între timp guvernator, iar ministrul rus de finanțe, Vladimir Kokovtsov (Kokowzow)² îl vedea drept succesorul acestuia. Probabilitatea reală și imediată a acestei numiri, neînțelegerile apărute în relația cu Timașev și teama de nu reuși în noua funcție l-au determinat să demisioneze și să accepte o poziție în consiliul de administrație al adăpostului (orfelinatului) prințului Peter Oldenburgsky.

Din 1907 părăsește funcția publică și preia destinele uneia dintre cele mai mari bănci private din Imperiul Rus, Volga-Kama Commerz-Bank în calitate de director general și membru în consiliul de administrație. Se transformă astfel dintr-un reprezentant al clasei de mijloc rusești într-un om foarte bogat.

Ministrul finanțelor (6 mai 1914 – 28 februarie 1917)

În 1911, la inițiativa primului ministru Pyotr Stolypin, Bark este chemat în Consiliul de stat și promovat în funcția de ministru adjunct al comerțului și industriei. Salariul anual era de doar 13 mii de ruble pe an, comparativ cu cele 120.000 de ruble încasați la Volga-Kama Commerz-Bank³. După cum amintește în memoriile sale, în timpul unei audiențe neoficiale, Nicolae al II-lea l-ar fi întrebat ce l-a determinat să revină în serviciul public: Am răspuns că, deși mi-am pierdut tatăl la vârsta de treisprezece ani și a trebuit să-mi câștig propria pâine de la o vârstă fragedă, nu am acordat niciodată o valoare deosebită banilor, preferând activitățile în slujba statului, în folosul patriei.

Potrivit noii funcții, devine un „cunoscut” al Țarului și, în ianuarie 1914, îi transmite o propunere de reformă a sistemului financiar rus. Planurile sale includeau abolirea monopolului de stat asupra producerii și vânzării de alcool și introducerea unui impozit pe venit și a altor taxe de consum în locul acestuia. Din punct de vedere fiscal, ideile coincideau cu interesele lui Nicolae al II-lea în consolidarea bugetului de stat și de reducere a consumului de alcool.

În 1914, ajuns la vârsta de 45 de ani, este numit ministru de finanțe în locul lui Kokovtsov. Literalmente, numirea lui Bark a avut loc în ajunul Primului Război Mondial. La 19 iulie/1 august 1914 Germania a declarat război Rusiei. Cu câteva zile înainte de declarația oficială de război, presimțind ruperea relațiilor dintre cele două state, Bark a mers la Berlin încercând să închidă toate conturile bancare în care existau fonduri de stat rusești. A reușit să aducă înapoi peste 100 de milioane de ruble care au intrat în fondul de război pus la dispoziție de guvernul țarist. Doar primele două săptămâni ale războiului au costat Rusia 800 de milioane de ruble.

Bark prelua un buget care nu putea acoperi cheltuielile de război dar, cu toate acestea, în august 1914, era emis ordinul imperial pentru oprirea vânzării de băuturi spirtoase până la sfârșitul războiului. Andrei Shingarov, șeful comitetului de buget și finanțe din Dumă, aprecia că niciodată, din zorii istoriei umane, o singură țară, în timp de război, nu a renunțat la sursa principală a veniturilor sale.

Pentru a susține războiul, Bark a împrumutat de la aliați, punând rezervele de aur rusești drept garanție, și a fost obligat să implementeze mai multe măsuri fiscale radicale: interzicerea exportului de produse alimentare și nealimentare de importanță strategică (peste 25 de articole); reformă a impozitelor (în special indirecte) și introducerea unui impozit pe venit; majorarea accizele pe ceai, tutun, zahăr, chibrituri, produse petroliere, vinurile de struguri, drojdie. Profiturile întreprinderilor au fost impozitate, tarifele poștale și telegrafice, și cele pe transporturi pe calea ferată majorate, și s-au introdus taxe pe distracții, spectacole, tombole, telefoane și o taxă militară pentru bărbații scutiți de recrutare.⁴

Din vara anului 1914, pentru a menține rezerva de aur a Băncii de Stat, Bark a suspendat conversia rublei în aur iar dreptul de emitere al Băncii de Stat a fost extins în mai multe rânduri. Emisia suplimentară de bani de hârtie a condus la deprecierea rublei și la o creștere a prețurilor la principalele tipuri de materii prime și bunuri de larg consum. Până la sfârșitul anului 1916 rubla reprezenta 53% din valoarea ei de dinainte de război.

În 1915, Bark a primit gradul de consilier privat al Țarului, dată la care a mărturisit oficial că este membru al Lojei masonice. Din decembrie 1915, devine membru al Consiliului de Stat rus. Puterea sa ca ministru de finanțe era enormă. Controla aproape toate sectoarele economice ale țării și avea drept de veto absolut asupra tuturor cheltuielilor și problemelor bugetare.

Înființează un fond militar pus la dispoziția lui Nicolae al II-lea, din care trebuia să se finanțeze operațiunile militare, investițiile pentru întreținerea întreprinderilor de armament și construirea de noi fabrici militare de stat. Limitând drepturile Dumei în privința bugetului, Bark și-a atras antipatia membrilor acesteia, dar a continuat să fie susținut de Țar, cu care a menținut o relație prietenoasă și confidențială, Bark dovedindu-se capabil să aducă întotdeauna sume noi la bugetul de război: Știu că voi rămâne în funcție atât timp cât suveranul meu este mulțumit de mine și că voi fi demis dacă suveranul meu consideră că este necesar. Surprinzător, Bark a reușit să rămână în funcție până în februarie 1917 datorită încăpățânării și abilității sale de a face compromisuri și a manevra politicieni, fiind poreclit un șlep greu de scufundat.

A colaborat îndeaproape cu miniștrii de finanțe din Regatul Unit și Franța, David Lloyd George și Alexandre Ribot, pentru a stabili obiectivele de război ale Antantei. În cele trei întâlniri trilaterale a aflat ce doreau aliații de la Rusia și ce-i ofereau în schimbul ajutorului militar. De fapt, în urma acestor întrevederi, Bark înlocuia împrumuturile externe scadente și bonurile de trezorerie cu altele noi, Marea Britanie și Franța devenind cei mai mari creditori ai Imperiului Țarist. După o conferință a Antantei din februarie 1915, Ribot și-a descris omologul rus ca un copil care nu știe nimic, nici despre resursele sale, nici despre cheltuielile sale, nici despre bugetul său.

Ceea ce aveau în comun toți creditorii majori ai Rusiei era că, prin împrumuturile acordate, aceștia atribuiau de fapt contracte pentru propriile industrii, pe lângă dobânzile primite. Imperiul Rus a devenit astfel din ce în ce mai dependent din punct de vedere financiar de membrii Antantei. Până în 1917, 90% din minele rusești, 50% din industria chimică, 40% din fabricile de mașini și 42% din capitalul bancar erau deținute de acționarii occidentali.

„Revoluția din octombrie”

La începutul anului 1917, Rusia atinsese punctul maxim al crizei economice, politice și sociale. Prăbușirea economică generată de război, agravarea sărăciei, nemulțumirea generală față de autocrație au dus la o revoltă a maselor. Guvernul a fost demis și Pyotr, deși a primit propunerea de a rămâne în funcție, l-a refuzat pe Alexander Kerensky⁵, argumentând că: era o chestiune de principiu.

Fostul servitor al familiei, pe nume Barkov-Nikifor, îl va aresta câteva zile mai târziu, deși fusese ajutat de Sofia Bark pe vremea când era în armată, numit fiind ordonanță într-un spital. Bark este reținut în pavilionul ministerial din Palatul Tauride alături de alți membri ai guvernului țarist, printre care și ministrul de interne, Protopopov, care în aceeași seară a fost dus în Cetatea Petru și Pavel și nu s-a mai întors (din ultima componență a Consiliului de Miniștri țarist, bolșevicii ar fi împușcat zece miniștri). Kerensky amintea în memoriile publicate la Paris în 1923 că: Era dificil să protejezi pe cei arestați de soarta care îi amenința. Unii dintre ei, precum Beletsky, Protopopov și fostul ministru al războiului, Belyaev, m-au dezgustat prin lașitatea lor. Alții, precum Șcheglovitov, Makarov și Bark, dimpotrivă, au arătat mult curaj și demnitate. Despre Bark martorii mai relatează că: Am fost surprinși să-l vedem pe ministrul finanțelor, îmbrăcat impecabil și purtând un guler alb curat, citind calm o carte. Surprinzător este faptul că, pe 17 martie, Bark a fost eliberat, sub obligația de a se prezenta la viitoare interogatorii. Ultima mărturie i-a fost luată în toamna anului 1917, dar aceasta nu a fost publicată în cele șapte volume din Căderea regimului țarist publicate de bolșevici.

Se exilează alături de familie la Kerch (Ucraina) unde refuză portofoliul ministrului de finanțe al guvernului din Crimeea dar acceptă să ofere asistență guvernului regional și își folosește relațiile pentru a finanța Mișcarea Albă anti-bolșevică din sudul Rusiei.

Evadarea în Europa de Vest

Există diferite variante despre drumul lui Bark către exilul occidental. În unele publicații se spune că el și familia sa (mama, soția și cei doi copii) au evadat din Crimeea pe HMS Marlborough în aprilie 1919, împreună cu membrii Casei Romanov. Alte surse indică faptul că a ratat plecarea vasului și a traversat jumătate din Europa pe jos, fără bani în buzunar. Bark însuși a declarat că a călătorit la Paris în ianuarie 1919, în calitate de consilier financiar al guvernului din exil, presupunându-se că Rusia va participa la Conferința de pace din ianuarie 1919. După ce aceste așteptări nu s-au concretizat, a rămas la Paris lucrând pentru diferite comitete rusești care sprijineau mișcarea anti-bolșevică.

Viața în exil

În 1920, Pyotr Bark s-a mutat la Londra și și-a schimbat prenumele în Peter. S-a stabilit într-o zonă rezidențială preferată de aristocrația țaristă, diplomați și alți exilați ruși bogați, la sud de Hyde Park. Banca Angliei, prin Barings, îi acorda în scopuri private, un împrumut de 16.500 de lire sterline, ceea ce astăzi corespunde unui milion de dolari iar, „The Times” îi dedica un articol sub titlul Un mare anglo-rus.

Devine o figură cheie în încercările guvernatorului Băncii Angliei, Montagu Norman, de a înființa o rețea de instituții financiare în Europa Centrală și de Est, sub tutelă britanică. Din septembrie 1926 devine director general și vicepreședinte al Anglo-International Bank din Londra, una dintre cele mai importante filiale ale Băncii Angliei.

Numit în consiliile de supraveghere ale numeroaselor instituții de credit aflate sub tutelă britanică, Bark a influențat semnificativ finanțele de stat ale țărilor în cauză. Ziarul „Adevărul” prezenta telegrama transmisă din Londra de agenția „Danubiană”: În urma participării recente (…), la Banca de Credit Român, d. Peter Bark, vicepreședintele lui „Anglobank“, a fost delegat în consiliul de administrație al Băncii din București. D. Bark este una din personalitățile proeminente ale cercurilor financiare londoneze și e cunoscut mai ales ca omul de încredere al lui „Bank of England” pentru chestiunile financiare în legătură cu Europa centrală și de sud-est. Prin participarea lui „Anglobank” (…) relațiile finanțelor române cu piața din Londra capătă o nouă întărire de o mare însemnătate.⁶

Fără îndoială, Bark nu a uitat de Rusia și de Țar, cărora le-a rămas credincios. Este unul dintre fondatorii Uniunii Zeloților în memoria împăratului Nicolae al II-lea. Ca specialist care a gestionat finanțele familiei imperiale în străinătate, a devenit consilier financiar personal și administrator de active pentru mai mulți membri ai Casei Romanovilor, le-a gestionat conturile bancare și i-a ajutat să se stabilească în noile state. Printre ei s-au numărat, Maria Fjodorowna, mama țarului, stabilită lângă Copenhaga și Marea Ducesă Xenia care a primit Frogmore Cottage, de pe domeniul Windsor. Bark a intermediat vânzarea de bijuterii și obiecte de artă care au aparținut Romanovilor și a investit profiturile obținute. În numele Xeniei și al surorii sale, Olga, după moartea Mariei Fjodorowna, Bark a adus bijuterii în valoare de 200.000 de lire sterline (astăzi aproximativ 6,5 milioane de dolari) de la Copenhaga la Londra. Majoritatea acestor bijuterii au fost achiziționate de Regina Maria a României. În 1929, pentru serviciile sale în domeniul bancar britanic și pentru ajutorul acordat casei Romanov, regele George al V-lea i-a oferit „Ordinul Regal Victorian” (GCVO)⁷. În 1935, acceptă cetățenia engleză și este ridicat la rangul de baronet.

În 1936, Bark a suferit o intervenție chirurgicală la Londra. În același an, și-a pierdut singurul fiu, un inginer talentat, care moare de meningită la Berlin. După această tragedie, nu și-a mai revenit. Ajuns la moșia fiicei sale din Aubagne, Franța, moare pe 16 ianuarie 1937 de hemoragie cerebrală. A fost înmormântat în cripta familiei din cimitirul rus din Nisa unde, din 1931, își găsise liniștea eternă și mama sa. Baroneasa i se va alătura 20 de ani mai târziu, la venerabila vârstă de 90 de ani.

Legendele din jurul lui Pyotr ​​Bark

„Ucigașul” Imperiului Țarist

Conform statisticilor din 1910, în Imperiul Rus funcționau 2.816 distilerii și se produceau aproximativ un miliard de litri de „vin din pâine” la 40 de grade iar veniturile din monopolul băuturilor alcoolice reprezenta aproape 30% din bugetul țarist și acoperea cheltuielile guvernamentale cu armata, marina, poliția și asistența medicală. Însă problema alcoolului îl îngrijora pe țar. I se părea imoral că statul își mărea resursele pe beția oamenilor și exploatarea acestui viciu.

În 1914, într-o audiență la Nicolae al II-lea, Bark a afirmat: Nu puteți construi bunăstarea trezoreriei pe vânzarea de votcă … Este necesar să introduceți un impozit pe venit și să luați toate măsurile pentru a reduce consumul de votcă. La propunerea sa, prin regulamentul Consiliului de Miniștri, aprobat de Nicolae al II-lea în 1914, înceta producția și vânzarea de alcool în timpul războiului. Bugetul de stat era lipsit astfel de aceste venituri fapt care a avut, după unii istorici, un efect catastrofal asupra economiei și societății rusești și a condus la dispariția Imperiului Țarist. Bark a fost considerat responsabil pentru dezastrul economic și social care a urmat decretului.

Cu adevărat, introducerea „legii seci” a avut consecințe multiple. Pe de o parte, guvernul a reușit să reducă consumul de alcool, să crească productivitatea muncii și să reducă absenteismul. Au existat însă și fenomene negative: distilarea secretă, încălcarea legii de către vinificatorii individuali, obligația statului să plătească despăgubiri proprietarilor de distilerii, crame și fabrici de bere și celor aproximativ 300 de mii de persoane care se ocupau cu producerea și vânzarea de băuturi alcoolice, lăsați fără un loc de muncă.

Dezastrul cel mai mare a fost însă pentru sănătatea publică pentru că populația obișnuită cu alcoolul a avut o reacție firească și destul de previzibilă: a apelat la consumul surogatelor și a înlocuitorilor, mult mai mortale decât vodca. Un raport al Societății Oftalmologice Ruse din 1915 arată că, până în aprilie, în spitalele din zonă, au fost înregistrate 2.882 de cazuri de orbire parțială, 138 de cazuri de orbire totală și 27 de decese din cauza consumului de înlocuitori ai alcoolului, cum ar fi: lacul, băuturile spirtoase, ceară pentru pantofi, apă de colonie, alcool denaturat și alcool din lemn. În același timp, consumul de droguri a crescut brusc, în primul rând opiaceele introduse ilegal din Afganistan, Persia și China, dar și cocaina, atributul stilului de viață „boem”. Falsificarea rețetelor medicale a devenit o rutină pentru că alcoolul era încă disponibil ca tratament pentru boli.

Conflictul cu Rasputin

Biografii lui Rasputin susțin că numirea lui Bark în funcția de ministru a venit după un delir mistic avut de călugăr, în prezența împărătesei Alexandra, care ar fi transmis sfatul primit soțului ei. Există însă dovezi că Rasputin a încercat să îl concedieze la scurt timp după numire, aliindu-se cu prințul Michailowitsch Andronikow. Țarul nu a ținut cont de intrigă.

Agent bolșevic

Aflat la Paris, în 1919 a devenit ținta serviciului secret francez. Într-un dosar datat 25 ianuarie 1919, Bark este identificat ca „agent bolșevic” care fusese în contact cu Leon Troțki încă din 1917 și cu care ar fi păstrat contactul după instaurarea regimului sovietic. Guvernul francez a evaluat acuzațiile ca fiind incorecte (posibil că Pyotr fusese confundat cu unchiul său scriitorul și jurnalistul Ernst Moritz Heinrich Bark Schultz, stabilit și cunoscut în Spania sub numele de Ernesto Bark, un apropiat al lui Troțki). Cu siguranță, Bark nu a fost agent sovietic. Corespondența rămasă dovedește loialitatea sa față de Țar și încercările sale de a câștiga sprijinul Aliaților pentru Mișcarea Albă.

Secretele și monarhia britanică

În mai multe lucrări, se examinează de ce Bark, spre deosebire de multe alte personalități de rang înalt din Imperiul Rus, majoritatea ajungând fără bani în exil, a avut parte de o primire atât de generoasă din partea familiei regale britanice, a guvernului englez și a Băncii Angliei. Se presupune că a avut ceva de oferit sau a știut ceva special, util sau periculos pentru monarhie.

Țarul a abdicat la 15 martie 1917. La 22 martie, guvernul britanic, la îndemnul regelui George al V-lea, văr primar atât al lui Nicolae, cât și al soției sale, țarina Alexandra, a oferit familiei Romanov azil în Anglia. Guvernul provizoriu din Rusia a fost de acord cu această propunere dar regele George s-a răzgândit și și-a retras oferta pe 10 aprilie, în ciuda protestelor miniștrilor săi. A susținut că a fost îngrijorat de viitorul monarhiei britanice. Trimisă în exil, în Siberia, apoi la Ekaterinburg în Ural, în noaptea de 16 iulie 1918 întreaga familie imperială (țarul Nicolae al II-lea, soția sa Alexandra, cele patru fiice, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și fiul său, Alexei) a fost împușcată de bolșevici, la ordinul lui Lenin. Guvernul britanic a acceptat tacit responsabilitatea deciziei iar hotărârea lui George a rămas secretă timp de câteva decenii. Să fi știut Bark, cel care, în timpul războiului, a călătorit de mai multe ori la Londra și a transmis mesaje personale lui George al V-lea din partea Țarului, despre o eventuală neînțelegere existentă între cei doi monarhi?

Pe de altă parte, în contextul în care bolșevicii au publicat după război multe documente diplomatice cheie cu scopul de a discredita „mașinațiile imperialiste ale marilor puteri” și au refuzat să ramburseze datoriile țariste, invocând lipsa convențiilor încheiate care s-au pierdut pur și simplu în Rusia post-revoluționară, se apreciază că Bark i-ar fi ajutat pe britanici ca martor în negocierile dintre cele două state. A fost oare aceasta justificarea pentru care Bark nu a putut fi lăsat de o parte, pentru că știa scopurile războiului și tratatele secrete convenite cu foștii parteneri ai Antantei?

Văzut de public, jurnaliști și istorici ca martor cheie al acelei perioade, fostul ministru de finanțe a afirmat constant, cu încăpățânarea caracteristică, că: avea puține amintiri despre evenimentele din acea epocă refuzând a oferi un răspuns celor două întrebări care rămân de actualitate și azi.

Contul OTMA și confruntarea cu Anna Anderson⁸

Calculele despre averea lui Nicolae al II-lea sunt extrem de incerte. Potrivit datelor neoficiale, în anul 1917, resursele financiare ale țarului Nicolae al II-lea erau cotate în Rusia la 1 milion de ruble iar averea în conturile bancare străine a fost estimată între 7-14 milioane de ruble. Imperiul țarist se ocupa în mod tradițional de toate afacerile internaționale prin City of London și avea mai multe conturi la Banca Angliei. Reprezentantul autorizat și administratorul acestor conturi a fost Pyotr Bark. Fostul ministru amintește în memoriile sale despre existența unui fond privat al țarului aflat la Banca Angliei care, în mai 1914, era de 6 milioane de ruble și, trei ani mai târziu, valora 10 milioane de ruble (1 milion de lire sterline atunci, aproape 50 de milioane de lire sterline acum). După unele surse, contul care avea numele de cod OTMA (Olga, Tatiana, Maria, Anastasia), a fost închis de Bark la ordinul Țarului și mutat în Rusia, drept exemplu pentru aristocrația țaristă, care era astfel încurajată să procedeze la fel. Pe de altă parte, Bark susține că, la solicitarea Țarului, a existat o singură retragere din acest cont în cuantum de 200.000 de ruble (20.000 de lire sterline atunci sau echivalentul a puțin sub 1 milion de lire sterline acum). Banii au fost retrași și predați lui Nicolae al II-lea la sfârșitul lunii februarie 1917, cu câteva zile înainte Țarul să ajungă la Tsarskoye Selo. A fost ultima lor întâlnire. Pentru ce a avut nevoie Țarul de bani, rămâne un mister. Era o presimțire a pericolului? Erau pentru el sau o garanție suplimentară pentru familia sa aflată deja la Tsarskoe Selo? Probabil nu se va ști vreodată.

Sosit la Londra (1920), despre Bark au început să circule zvonuri că ar avea acces la fondurile secrete țariste. Se presupunea că existau polițe de asigurări de viață în Marea Britanie pentru membrii familiei Romanov și 2 miliarde de ruble aur la Banca Angliei. În acest scenariu a intrat și Anna Anderson care a declarat public că „tatăl” ei (Țarul) i-a comandat lui Bark în februarie 1917 să retragă toți banii de la băncile englezești, dar evoluția rapidă a revoluției nu a mai făcut posibilă o astfel de tranzacție.

La solicitarea avocaților acuzatoarei, Bark s-a întâlnit cu Anna Anderson însă nu a recunoscut-o ca fiind Anastasia, mezina Țarului. Anna și reprezentanții săi l-au acuzat că a negat de teamă că a folosit banii familiei Romanov în mod ilegal. Banca Angliei a negat întotdeauna existența unor conturi deschise și neînchise de Țar înainte de 1918 iar în 1983 a dat o dezmințire oficială, cu amabilitatea tipic britanică: Este o poveste interesantă, dar nu avem nicio evidență a acesteia. La 70 de ani de la uciderea familiei imperiale, un depozit cu o valoare curentă de 55 de milioane de euro, despre care nu s-a oferit niciun detaliu, a fost folosit pentru a compensa emigranții ruși rezidenți în Marea Britanie care și-au pierdut proprietatea în timpul revoluției bolșevice.

Revizuirea judiciară a pretențiilor asupra bunurilor familiei imperiale a fost urmată în perioada postbelică și de numeroase procese în Germania. La sfârșitul anilor 1920, nouă descendenți ai Romanovilor, inclusiv presupusa fiică Anastasia, au ridicat creanțe asupra conturilor lui Nicolae al II-lea din băncile germane, blocate încă din 1914.

În 1932-1933, Judecătoria Mitte din Berlin a eliberat certificate de moștenitor rudelor familiei țariste din Germania. Irene von Hessen-Darmstadt, sora Alexandrei (Alix), a primit o șesime din suma depusă de cumnatul său într-un cont aflat la banca Mendelssohn&Co. În 1934, Natalia Brassova, văduva fratelui țarului, Mihail Romanov, a intentat un proces, pentru recunoașterea dreptului la moștenire. Patru ani mai târziu, o instanță din Berlin a aprobat cererea dar ce sumă a fost plătită și din care depozit bancar a provenit, nu au fost făcute publice. În 1938, 275.000 mărci germane (astăzi aproximativ 2 milioane de euro) urmau să intre în contul marelui duce Kyril Romanov, autodeclarat curator al tronului Rusiei. Moartea sa, procesul îndelungat de recunoaștere a fiului său, Vladimir Romanov, drept Cap al Familiei Imperiale Ruse și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au stagnat procedurile de restituire. Situația conturilor aflate la banca Mendelssohn&Co a rămas încă neclară.

Controversa cu privire la drepturile ridicate de Anna Anderson s-a încheiat prin decizia Curții Federale din 17 februarie 1970. Cu toate acestea, ea a continuat să afirme până la moarte că este Marea Ducesă Anastasia.

Principalul „actor” al evacuării tezaurului României la Moscova

În contextul dramatic al Primului Război Mondial, la Iași, în decembrie 1916, trimisul extraordinar și ministru plenipotențiar al Rusiei în România, generalul A. Mossoloff, Victor Antonescu, ministrul român de Finanțe, și reprezentanții BNR Th. Capitanovici, Anghel Saligny și M.Z. Demetrescu semnau protocolul prin care guvernul rus garanta integritatea tezaurului României ce urma să fie trimis în Rusia de Banca Națională a României. Mossoloff primise de la ministrul Afacerilor Externe Rus, Petrovski, autorizarea specială din partea ministrului de finanțe, Bark, pentru a garanta și semna actele cerute de guvernul român⁹.

După unii istorici, totul fusese orchestrat de Bark încă din octombrie 1916 când a convins autoritățile militare imperiale ruse să intervină pe lângă guvernul român pentru o decizie favorabilă de evacuare a tezaurului în Rusia. Bark avea nevoie de aurul românesc ca un instrument de garantare a unor noi împrumuturi pentru continuarea războiului, dar și pentru a obține lichiditățile care lipseau cu desăvârșire pentru că, în afară de obiectele de patrimoniu, documente și lucrări artistice, tezaurul României însemna bani, în diferitele valute ale vremii¹⁰.

Despre implicarea lui Bark în transferul tezaurului românesc în Rusia, ne-a rămas mărturie scrisoarea din 16 februarie 1917 transmisă de cei trei funcționari ai BNR care au însoțit tezaurul la Moscova în care se aprecia în mod deosebit sprijinul acordat acestora de ministrul de finanțe rus și funcționarii Băncii de Stat.¹¹

Memoriile lui Sir Peter Bark

În anul 2000, Barbara (Varvara) Vasilieva a predat către Arhivele Ruse ale Universității din Leeds, Anglia, copii realizate de pe originalul dactilografiat în limbile franceză și engleză ale memoriilor lui Peter Bark, de teamă să nu se piardă, în cazul morții sale subite¹². Originalul, de pe care probabil a fost făcută o copie, a fost achiziționat în anii 1958, 1974 și 1976 de Departamentul de Manuscrise al Universității Columbia din SUA¹³.

Memoriile au fost traduse și publicate parțial de ginerele său Nikolai Dimitrievich Semyonov-Tyan-Shansky, în revista pariziană de limbă rusă „Vozrozhdenie” (Renașterea) în perioada 1955-1956, 1959 și 1965-1966. În anul 2017, manuscrisul a fost publicat integral, în limba rusă, în două volume, de S.V. Kulikov sub titlul: PL Bark. Amintiri ale ultimului ministru de finanțe al Imperiului Rus. 1914–1917¹⁴.

Testamentul lui Sir Peter Bark¹⁵

– Acesta este testamentul meu –

1.- Desemnez pe scumpa mea soție doamna Sophia Bark și pe prietenul meu excelența sa domnul Serge Chatelain, din Londra Gracechureh Street nr. 6l, (denumiți mai jos administratorii mei fiduciari ) a fi executorii administratori fiduciari ai acestui testament al meu.

2.- Trec întreaga mea avere asupra administratorilor mei fiduciari drept „Trust” cu scopul de a plăti venitul soției mele cu dreptul pentru dânsa de a-și atribui ei însăși și de a realiza întregul sau orișice parte sau părți ale capitalului aferent și de a întrebuința acesta pentru propriul și absolutul ei uz și beneficiu în modul pe care ea îl va crede de cuviință în timpul vieții ei.

3.- La moartea soției mele dau averea mea (sau atât din aceasta, dacă va fi, cât va mai rămânea atunci) fiicei mele Nina Semyonov Tyan-Shansky.

Spre mărturia cărora am aplicat pe prezenta semnătura mea, astăzi în a șaisprezecea zi a lui noiembrie, una mie nouă sute treizeci și șase. Sir Peter Bark

La 14 iunie 1937, Registratura principală din cadrul Secțiunii pentru testamente și succesiuni a Înaltei Curți de Justiție engleze elibera o „copie adevărată a testamentului original depus și dovedit ca fiind adevărat în această registratură (n.n. extras din Registrul Principal al Secțiunii pentru testamente, succesiuni, divorțuri și a admiralității a Înaltei Curți de Justiție) de pe testamentul ultimului ministru de finanțe rus. Se pare că, în 1910, redactase la Petersburg un alt testament prin care mama și cei doi copii primeau câte 100 de mii de ruble, iar soția, 50 de mii de ruble (potrivit legilor Imperiului Rus, în cazul morții soțului, văduva moștenea 1/7 din masa succesorală).

La 16 noiembrie 1937, dr. Aurelia Appel-Balin, avocat, traducător și interpret autorizat pentru limba franceză și engleză pe lângă instanțele judecătorești din cuprinsul Curții de Apel București, întocmea traducerea testamentului lui Pyotr Bark care urma să fie depusă la Serviciul Succesiuni de pe lângă Administrația Fiscală a Sectorului III Albastru București pentru ca executorii testamentari ai defunctului ministru să poate lichida depozitul aflat la Banca de Credit Român pe numele acestuia.

Deși testamentul lui Sir Peter Bark nu elucidează misterele de mai sus, care anticipăm că vor continua să facă interesul istoriografiei și, de ce nu, a celor avizi de senzațional, prezența acestuia în arhiva Camerei București ne provoacă să aducem la lumină fascinantul itinerariu biografic al acestui personaj, viața periculoasă și aparte pe care a trăit-o dincolo de granițele geografice și politice ale secolului al XX-lea.

---