Dintre toate procedurile date în competența notarilor publici, probabil cea mai delicată este cea a divorțului și a actului de lichidare a regimului matrimonial, urmat de partaj, mai ales în cazul în care soții au copii minori, în privința cărora trebuie încheiată și convenția părinților cu privire la minori.
Dincolo de încărcătura emoțională a soților, care este inevitabilă într-o asemenea procedură (încărcătura emoțională de cele mai multe ori negativă) și pe care notarul trebuie să o gestioneze, notarului îi revine și rolul de a găsi punctul de echilibru și de a armoniza dorințele părților implicate, atât în ceea ce privește lichidarea regimului matrimonial (pe de-o parte), cât și stabilirea tuturor aspectelor legate de raporturile dintre părinții divorțați și copiii lor minori (pe de altă parte).
Deși, aparent, nu ar trebui să fie o problemă, în realitate, părinții-soți (viitori foști soți) au reprezentări juridice eronate, având tendința de a amesteca toate aceste aspecte.
Întotdeauna, atunci când discutăm despre divorțul pe cale amiabilă al soților care au copii minori, care se realizează prin procedură notarială, în condițiile prevăzute de art. 375 alin 2 Cod Civil, trebuie să fie realizat acordul deplin al soților cu privire la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii soți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.
Din această perspectivă, trebuie avute în vedere și prevederile Codului Civil în ceea ce privește drepturile și îndatoririle părintești, în speță prevederile art. 496 Cod Civil referitoare la locuința copilului [(alin 1) Copilul minor locuiește la părinții săi; (alin 2) Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului], precum și prevederile art. 499 Cod Civil, referitoare la obligația de întreținere (în special alin (1) Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională.) coroborate cu prevederile art. 529 Cod Civil referitoarea la cuantumul întreținerii [(alin 1) Întreținerea este datorată potrivit cu nevoie celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti; (alin 2) Când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii; (alin 3) Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat) și cu prevederile art. 530 Cod Civil referitoare la modalitatea de executare a obligației de întreținere].
Întrucât relațiile dintre soți sunt atât de grav afectate încât continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, de unde și recurgerea la soluția finală a divorțului, de cele mai multe ori, odată cu divorțul, soții vor solicita și lichidarea regimului matrimonial urmat de partaj (uneori condiționând divorțul de semnarea partajului).
În ceea ce privește lichidarea regimului matrimonial și partajul bunurilor comune se face aplicarea prevederilor art. 355 (Lichidarea regimului comunității), art. 356 (Efectele încetării regimului matrimonial), art. 357 (Lichidarea comunității. Partajul), coroborate cu prevederile art. 669-686 Cod civil (referitoare la partaj).
Astfel, ca o etapă premergătoare a partajului, în cadrul lichidării comunității, se determină mai întâi cota parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale, atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală (art. 357 alin 2 Cod civil).
Noul Cod civil vine (ca element de noutate legislativă față de reglementarea anterioară a fostului Cod al familiei) și instituie o prezumție legală simplă că soții au avut o contribuție egală la dobândirea bunurilor comune.
Jurisprudența a consemnat, de asemenea, că ”până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală. Se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 364 alin 2 Cod Civil, în care se prevede că soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor. Legislația noastră admite ca, în virtutea unei contribuții mai mari a unuia dintre soți la dobândirea și conservarea bunurilor comune acestuia să i se stabilească o cotă-parte mai mare la partajarea acestor bunuri, însă această cotă majorată trebuie stabilită în raport de întreaga masă partajabilă, iar nu în raport cu o anumită categorie de bunuri, soluție ce contravine principiului unității patrimoniului comun al soților.” [sentința civilă 8217/2015 Jud. Craiova]
O altă noutate legislativă introdusă de Noul Cod civil o reprezintă art. 326, prin care legiuitorul a prevăzut că munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei (aceste cheltuieli trebuind să fie susținute de fiecare dintre soți, în raport de mijloacele fiecăruia – art. 325 alin 2 Cod civil). Astfel, într-o decizie de speță, instanța a reținut faptul că, în ciuda faptului că fostul soț a avut venituri mult mai mari decât fosta soție, cei doi au avut o contribuție egală la dobândirea bunurilor comune, aceasta deoarece s-a ținut cont de faptul că fosta soție, pe lângă faptul că a realizat venituri proprii (fiind angajată sau beneficiind de indemnizația pentru creșterea copilului), s-a ocupat de creșterea celor doi copii și de munca în gospodărie, prin aceasta sprijinindu-și fostul soț să avanseze în carieră.
Atunci când instanțele apreciază munca femeii în gospodărie sau modul în care aceasta se ocupă de creșterea și educarea copiilor, judecătorii nu se raportează strict la eventualul salariu pe care soții l-ar fi achitat unei menajere (care să fi asigurat curățenia în locuință și prepararea hranei pentru membrii familiei) și al unei bone (care s-ar fi rezumat la supravegherea, hrănirea și eventual plimbare/scoaterea în parc a copiilor, pentru o durată limitată de timp, în medie 8 ore pe zi în zilele lucrătoare, în cazul în care bona ar fi fost internă ori i s-ar fi cerut să lucreze ore suplimentare sau în week-end, costurile salariale crescând semnificativ), apreciind că un părinte implicat realizează mult mai mult, de la satisfacerea necesităților fiziologice ale copilului, până la educație (îi învață să vorbească, să mănânce, să umble, să își facă prieteni), se preocupă de sănătatea copiilor, cu tot ce implică acest aspect, această preocupare fiind permanentă, fără pauză.
Astfel, răsturnarea prezumției de contribuție comună și egală a soților la dobândirea bunurilor comune este o sarcină destul de dificilă, care trebuie să fie susținută cu mijloace de probă (răsturnarea acestei prezumții făcându-se de cele mai multe ori în instanță, iar nu în fața notarului public cu ocazia lichidării regimului matrimonial și a partajului).
Și să ne oprim la acest aspect. Partajul.
Art. 676 Cod civil instituie regulile privitoare la modul de împărțire.
De cele mai multe ori, soții (sau foștii soți) nu au realizat ca bun comun decât o locuință (un imobil) și acela dobândit prin accesarea unui credit ipotecar, astfel încât la momentul încheierii partajului va fi necesar obținerea acordului creditorului ipotecar.
Întrucât în situația unui apartament (acesta fiind cel mai adesea tipul de imobil dobândit de soți/foștii soți în timpul căsătoriei), acesta nu este comod partajabil în natură, modalitatea de partaj nu va putea fi decât atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia dintre coproprietari sau vânzarea bunului, în modul stabilit de coproprietari, și distribuirea prețului către coproprietari, proporțional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.
La acest moment se produce o confuzie în viziunea celor mai mulți foști soți.
Pe de-o parte, prin convenția care se încheie în ceea ce privește raporturile dintre părinții divorțați și copiii lor minori, părinții stabilesc locuința copilului (copiilor) după divorț.
Tendința generală este aceea de a stabili locuința minorului la mamă (neexistând, însă, o regulă în acest sens), tatăl declarându-se de acord ca mama să continue să locuiască în imobilul bun-comun împreună cu copilul (copiii) minor(i).
Însă, din acest moment, pot apărea confuzii.
A. Tatăl (coproprietar), poate încerca să negocieze partea sa de contribuție la creșterea și educarea copiilor (care, în cazul părintelui despărțit de copil, neputând fi executată decât parțial în natură – prin asigurarea celor necesare traiului, va putea fi executată prin suportarea unor sume lunare, calculate conform art. 529 Cod civil, care vor fi achitate părintelui la care copilul își are locuința), încercând să diminueze această contribuție sau chiar să o anuleze, încercând o compensare între obligația de plată a acestor cheltuieli, invocând faptul că fosta soție beneficiază în mod exclusiv de folosința bunului comun, cu privire la care fostul soț (în calitate de coproprietar) nu beneficiază (fiind nevoit să achite o chirie pentru o altă locuință) și pentru care, totuși (în calitate de împrumutat sau codebitor) este obligat să achite în continuare rate bancare.
O asemenea compensare nu poate opera, întrucât nu sunt întrunite cerințele legale (art. 1616 Cod civil – Datoriile reciproce se sting prin compensație, până la concurența celei mai mici dintre ele), neexistând o identitate între creditor și debitor și nici datorii reciproce, în privința obligației legale de întreținere, debitor al obligației fiind exclusiv părintele, iar minorul neavând (la acest moment) nici o obligație de întreținere (legală sau de altă natură față de părintele său).
B. Sau, mai mult, fostul soț va încerca să se partajeze cu fosta soție, declarându-se gata să îi cedeze acesteia cota sa din imobil iar, în schimbul sultei pe care ar fi trebuit să o primească de la aceasta, solicitând fostei sale soții să renunțe la suma de bani pe care aceasta ar fi trebuit să o primească pentru întreținerea cheltuielilor de creștere și educare a minorului (minorilor).
Nici o asemenea modalitate de partaj nu poate fi acceptată, întrucât obligația de plată a sultei (ca efect al partajului în natură, realizat în condițiile art. 676 alin 2 lit. a Cod civil) are ca debitor pe coproprietarul care a primit bunul în natură, iar ca și creditor pe fostul soț (fiind de natură convențională, cuantumul sultei putând fi foarte clar determinat la momentul încheierii actului de partaj), iar în privința obligației de întreținere, creditor este minorul și debitor este părintele (fiind o obligație legală, cu privire la care nu se poate tranzacționa, cu atât mai mult cu cât cuantumul obligației de întreținere a minorului / minorilor nu poate fi nici anticipat, nici cuantificat, în considerarea prevederilor art. 499 Cod civil, coroborat cu prevederile art. 529 și următoarele Cod civil – referitoare la durata pentru care trebuie prestată obligația de întreținere, cuantumul acesteia, modalitatea de executare și eventualele modificări ce pot fi aduse atât cuantumului și modalității de executare).
C. O altă modalitate prin care fostul soț – coproprietar, o poate încerca pentru a stinge raporturile de coproprietar cu fosta soție, dar, în același timp, să se elibereze de executarea obligației de întreținere a copilului / copiilor este aceea de a oferi spre donație direct copilului/copiilor cota sa din imobil, în schimbul eliberării sale de prestare a obligației de întreținere.
Nici o asemenea modalitate de stingere a raporturilor patrimoniale dintre foștii soți nu poate fi acceptată, întrucât pe de-o parte donația reprezintă o liberalitate pe care părintele ar face-o direct descendentului său, care nu ar putea fi făcută cu ”sarcina” ca minorul, în schimbul cotei din imobil, să renunțe la beneficiul unei obligații legale de întreținere din partea părintelui său (obligație legală la care nu poate renunța).
În oricare dintre situațiile prezentate anterior (cu care am certitudinea că oricare sau cei mai mulți dintre noi ne-am întâlnit cel puțin o dată în activitatea noastră), rolul notarului este acela de consilier și este momentul în care notarul trebuie să-și exercite activ rolul său de a aduce la cunoștința părților implicate prevederile legale imperative și, în cazul în care părțile nu vor accepta soluțiile legale pentru partaj, să refuze să instrumentarea unor asemenea acte și să îndrume părțile spre instanță.
După cum spuneam anterior, uneori părțile insistă ca divorțul (cu sau fără minori) să se pronunțe doar dacă este posibilă și încheierea partajului bunurilor comune în aceeași zi cu divorțul. Într-o asemenea situație, dacă nu se poate realiza acordul cu privire la modalitatea de partaj, notarul se va afla în situația de a respinge cererea de divorț.
Ca o concluzie a acestei succinte reflecții personale asupra procedurii de divorț și de partaj, aceste proceduri sunt delicate și, dincolo de încărcătura emoțională a soților (eventual a părinților) care ne trec pragul, notarul trebuie să-și păstreze obiectivitatea și imparțialitatea, urmărind ca prin actele pe care le instrumentează să respecte voința părților, dar în litera și spiritul legii, având întotdeauna în vedere interesul superior al minorilor implicați în aceste proceduri.
Notar Public, Ioana-Lambrina Vidican