De la zestre la convenții matrimoniale
Iunie 2022

De la foaia de zestre la convenția matrimonială

Pentru că latura patrimonială a relațiilor dintre soți a fost unul dintre aspectele care a preocupat legiuitorul încă de la primele reglementări apărute în materie civilă, în debutul acestei serii de articole vă propunem, pe parcursul mai multor numere, o scurtă incursiune în ceea ce azi denumim generic regimul matrimonial. Realitatea regimurilor matrimoniale anterioare Noului Cod civil¹, atât de opusă celei de astăzi, stârnește uimire și nedumerire, dar să nu uităm că una dintre funcțiile istoriei este tocmai aceea de a da sensul potrivit adevărurilor prezentului.

Până la 1 februarie 1954, data intrării în vigoare a Codului familiei², care a instituit un singur regim matrimonial, cel de comunitate devălmașă, regimul matrimonial adoptat uzual de români în momentul căsătoriei a fost unul de tip dotal, o clasă a regimului de separație. Deși abrogat, fiind apreciat ca un regim matrimonial de tip burghez, accesibil doar celor care dețin averi, sau ca unul separatist, care nu intenționa să creeze o minimă solidaritate între soți, în conștiința românilor instituția zestrei a rămas bine înrădăcinată, activându-se și astăzi în momentul întemeierii unei noi familii³.

Zestrea miresei este un element care continuă să existe, chiar dacă nu mai înregistrează același impact ca altădată. Nu există statistici după 1954 legate de numărul familiilor care au donat bunuri materiale viitoarelor mirese, dar este cunoscut faptul că practica a continuat și multe familii apelează (încă!) la acest obicei străvechi, în multe comunități locale. Practic, chiar dacă zestrea nu mai este obligatorie, multe familii doresc să dea continuitate valorilor și tradițiilor lor, inclusiv prin predarea bunurilor materiale. De asemenea, există încă multe daruri prezente, în ceea ce era definit anterior ca zestre, care continuă să fie donate de ambele familii viitorilor soți pentru a le permite să facă față căsătoriei în cel mai convenabil mod posibil. Apartamente, terenuri, afaceri, sume de bani, mașini, vile, bijuterii de familie, aur, argint, tablouri sunt doar câteva dintre bunurile donate azi tinerilor căsătoriți, nu doar de familia miresei, ci și de familia viitorului soț.

Dar să ne întoarcem la izvoare și amintim aici că studiul din acest număr cuprinde o limită temporală clară: se oprește la anul 1854, motivul nefiind acela la dispariției foilor de zestre, ci al introducerii Codului civil Cuza în cele două țări române, ceea ce a condus la o nouă abordare în societate a regimului matrimonial.

Dar ce reprezenta zestrea sau dota în dreptul românesc?

„Obiceiul de a constitui o dotă fetelor sau văduvelor care se căsătoresc, este vechi cât lumea”.⁴

În Țara Românească și Moldova, dota sau zestrea a apărut prin valorificarea cutumei locale și a celei bizantine și constituia o masă de bunuri (mobile sau imobile) transferată din patrimoniul părinților fetei în acela al viitoarei soții, la momentul contractării căsătoriei, potrivit diferitelor acorduri orale între părți. A desemnat apoi contractul matrimonial prin care se instituia regimul concret aplicabil între bărbatul și femeia căsătoriți. Mai târziu, legiuitorul a fixat prin dotă regimul matrimonial, în ansamblul său, ca sistem normativ aplicabil raporturilor patrimoniale dintre soți. Pe scurt, dota a reprezentat un adevărat acord în materie de patrimoniu, care de fapt continuă și astăzi și servește la reglementarea averii cuplului.

Dota a avut rolul, indiferent de epoca istorică în care s-a utilizat, de a acoperi o parte din costurile căsniciei, de a oferi un sprijin material bărbatului, capul familiei, responsabil cu întreținerea căminului și asigurarea celor necesare traiului, și de a asigura viitorul descendenților, cu obligația pentru soț de a le restitui în situația în care căsătoria încetează. Atribuirea unei părți din averea părintească viitoarei mirese, încă din timpul vieții părinților, reprezenta o soluție și pentru a evita eventuale litigii în materie succesorală, întrucât fata nu mai avea vocație succesorală în moștenirea legală a antecesorilor săi odată ce primea dota.

Zestrea era indispensabilă pentru mireasă, fiind un avantaj patrimonial acordat definitiv la căsătorie, dar și o povară obligatorie pentru familie. Cel care se ocupa de înzestrare era capul familiei: tatăl, fratele sau unchiul fetei ce urma a fi dotată. O situație mai rar întâlnită în documente este acordarea dotei de către mamă, atunci când tatăl era decedat. În toate situațiile, prin acest sistem se limita de fapt libertatea de a alege a fetei, membrii familiei jucând de cele mai multe ori rolul principal în alegerea viitorului soț:

„Părinții nu-și mărită niciodată fetele, din orice clasă ar fi acestea, fără să le dea o zestre deasupra posibilităților lor și spre paguba fiilor lor care, fiind lipsiți de avere, privesc <la rândul lor> căsătoria ca un mijloc de a o dobândi și, prin urmare, o consideră ca o chestiune de speculație financiară. Sentimentele de dragoste sau de stimă sunt, așadar, lăsate la o parte când e vorba de încheierea unei căsătorii și banii rămân singurul țel urmărit. Când o fată a atins vârsta de treisprezece sau paisprezece ani, părinții ei se străduiesc să-i găsească un soț. Ei nu așteaptă cereri <în căsătorie>, ci fac ei înșiși oferte, câteodată la trei sau patru bărbați în același timp, stabilind cu ei cuantumul și natura zestrei pe care sunt dispuși să o dea. Când se cere o sumă mai mare, ei încep o tocmeală în regulă și, în cele din urmă, se învoiesc cu acela care se mulțumește cu condițiile cele mai înțelegătoare. În această împrejurare, nu consultă niciodată preferințele fetei lor și o prea mare deosebire de vârstă sau alte defecte personale ale viitorului soț nu ridică nici o obiecție. Uneori fata nu cunoaște de fel pe bărbatul ales de părinții ei; și la vârsta ei fragedă, nefiind în stare să-și facă nici un fel de idee despre căsătorie, ea se supune cu indiferență voinței lor⁵(…) De aceea în general și dragostea este rară.”⁶

Constituind un factor de constrângere pentru femei care trebuiau să se conformeze dorințelor familiei, starea de văduvie aducea cel puțin o independență sentimentală pentru femei iar alegerea unui viitor partener de viață nu mai era grevată de alți factori decât propria voință.

Femeia vinovată de adulter își pierdea zestrea în favoarea soțului și chiar putea fi decapitată. Radu Mihnea, judecând procesul soției lui Lupu Mehedințeanu, declară în cursul procesului de la începutul secolului al XVII-lea:

„pentru că am prins-o umblând rău…cum nu se cade, în curvie cu o slugă…Și au fost să i se taie capul…toți boierii m-au rugat ca să i să ierte capul, iar moșiile ei și ocinele ei toate să iau de la dânsa, bucatele și satele toate”⁷.

Zestrea miresei în cultura română. Trusoul

Pe parcursul secolelor, în Țările Române s-a stabilit obiceiul ca mirele să asigure casa iar fata să înzestreze această casă. Înzestrarea se putea concretiza în bunuri de orice categorie. Mărimea și componența trusoului depindeau însă de mai mulți factori, dintre care documentele vremii atestă că cele mai importante erau: starea economică și socială a familiei fetei, dar și statutul social al viitorului mire.

Pregătit cu grijă pentru viitoarea mireasă acesta a constat, la început, în broderii și țesături, păstrate în cufere de lemn, în timp fiind separat în lucruri necesare casei și lucruri personale. Chiar și astăzi a rămas în tradiția familiilor tendința de a oferi viitorilor soți un cadou constând în cearșafuri, prosoape și fețe de masă, atât noi, cât și vechi, parte din zestrea transmisă de-a lungul generațiilor.

În familiile înstărite, bunurile pentru locuință constau în general în obiecte de mobilier. Trusoul personal era alcătuit din rochii, cămăși de noapte de mătase sau in, pelerine, batiste și lista poate continua. În funcție de mediul social din care provenea fata și pe măsură ce urcăm în ierarhia socială, rafinamentul și opulența își fac simțită prezența. Actele vremii cuantifică pentru domni sau diverși dregători un număr impresionant de bunuri precum: moșii, vii, case, bijuterii, bani, haine, obiecte casnice, țigani, ustensile și animale (bovine, ovine, cabaline).

Legiferarea dotei înainte de Codul civil Cuza

Codificările anterioare Codului civil de la 1865 au prevăzut reglementări exprese referitoare la căsătorie. Referindu-ne la primele legiuiri importante cu vădit caracter laic, debarasate de regulile sau canoanele bisericești și de obiceiurile nedrepte, amintim în ordine cronologică: Carte Românească de învățătură, adoptată în timpul domniei lui Vasile Lupu⁸ (prima pravilă laică în istoria dreptului nostru elaborată de logofătul Dragoș Eustratie, tipărită în 1646 la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași), Îndreptarea legii (1652), din timpul lui Matei Basarab⁹, care reglementează, unitar, reguli cu privire la zestre. Glava (capitolul, n.a.) 265 celei din urmă impunea ca tot ceea ce a primit soția la căsătorie să se adauge averii ei personale:

„pentru că și la zestrile de afară are muierea putere, ca și la zestrile ei” iar „câte lucruri se vor cumpăra de în zestrele muerii, acelea în zestrele ei sânt”¹⁰.

În cazul divorțului, bărbatul era obligat să plătească valoarea zestrei femeii la căsătorie dacă acesta o cheltuise, amanetase sau avariase: „prețuirea deplină întoarce bărbatul îndărăt” .

În Țara Românească, pentru a înlătura dezordinea din materia actelor dotale și a instaura buna credință în încheierea și executarea lor, la sfârșitul secolului al XVII-lea, Antim Ivireanul recomanda preoților în cartea sa Capete de poruncă la toată ceata bisericească, apărută în 1714, un formular dedicat dieților (testamentelor n.a.)” și foilor de zestre¹¹. Pentru a obține caracterul unui act irevocabil, monahul solicita respectarea unor reguli minime la redactarea foii de zestre: să fie întotdeauna un act scris, să fie făcută în prezența martorilor, un preot să asiste întotdeauna la redactare, fiecare obiect să-și aibă prețul iar suma totală să fie trecută în josul foii, și toate acestea: „pentru ca să nu să întâmple pre urmă gâlcevi și bănueli”.¹²

Zestrea trebuia să fie cuantificată pentru ca în eventualitatea unei separări soția să-și poată recupera partea cu care a intrat în mariaj. În cazul decesului, zestrea femeii fără moștenitori se întorcea la înzestrător:

„De se va întâmpla moarte muierii și copii nu va avea, să n-aibă volnicie bărbatul să cheltuiască la moartea ei mai mult decât a treia parte din zestrile ei. Iară celelalte două părți să stea deplin pentru ca să le ia rudeniile ei, după cum o pohtește dreptatea, de vreme ce el, după porunca Pravilei, altă parte n-are să ia zestrele muerii sale, fără numai așternutul”¹³.

Codul lui Ipsilanti sau Pravilniceasca condică¹⁴ (1775) prevedea că obiectul zestrei era incesibil și imprescriptibil, femeia dotată fiind nuda-proprietară a bunurilor, soțul devenind după căsătorie doar administratorul bunurilor, beneficiar al dreptului de administrare și de folosință, fiind lipsit însă de dispoziția juridică asupra lor. În capitolul „Contractul de căsătorie”, Codul Caragea sau Legiuirea Caragea¹⁵ (1818) a prevăzut expres faptul că femeia era titulara dreptului de proprietate asupra bunurilor care formează obiectul zestrei. Femeia păstra nuda proprietate și beneficia de fructele anuale produse de bunurile dotale iar bărbatul era posesorul și administratorul zestrei (având statutul juridic al unui uzufructuar).

În Moldova, potrivit art. 17, coroborat cu art. 33, din cap. XXX din Manualul de legi al lui Andronache Donici¹⁶(1814) zestrea era atribuită, pe durata căsătoriei, în folosința soțului, veniturile obținute fiind dirijate către acoperirea cheltuielilor gospodăriei. La decesul soțului, văduva își reîntregește dreptul de proprietate asupra dotei, după cum prevede art. 19 din cap. XXXIII. Averea parafernală a femeii rămânea în proprietatea sa deplină. Codul Calimach sau Codica Civilă a Moldovii¹⁷ (1817) impunea regimul dotal ca unicul regim matrimonial aplicabil în Moldova. Femeia era proprietara bunurile parafernale, având capacitate juridică deplină de a dispune de bunurile care formau fondul imobiliar dotal numai în cazuri stricte, expres prevăzute de lege și care includeau rezolvarea unor probleme financiare sau juridice, precum și obținerea unor venituri mai profitabile sau asigurarea mijloacelor de existență pentru descendenții rezultați din altă legătură ori pentru alte rude. Bărbatul dobândea folosința bunurilor și culegea fructele, în timp ce dreptul de nudă-proprietate rămânea în patrimoniul femeii care beneficia și de sporirea zestrei. Transferul dreptului real de proprietate al bunurilor înzestrate intra în beneficiul bărbatului, iar returnarea zestrei evaluate se efectua prin echivalent, adică la prețul la care aceasta a fost prețuită la momentul constituirii.

Verba volant, scripta manent

Dacă inițial cele mai multe ori raporturi juridice privind zestrea erau consimțite într-un acord verbal, începând cu secolul al XVII-lea asistăm la o înmulțire a foilor de zestre care au devenit o formă de reglementare juridică a relațiilor matrimoniale. Necesitatea lor s-a concretizat în faptul că se puteau rezolva mult mai ușor eventualele dispute apărute în cazul divorțului. Pe de altă parte, familiile aveau propriul interes în încheierea unor astfel de contracte dintr-un spirit de echitate și de grijă față de viitorul soției și copiilor. Stabilind în mod clar obligațiile, îndatoririle, angajamentele, problemele de moștenire etc. în cadrul familiei ce urmează a se constitui, trebuiau păstrate cu grijă, pentru că reprezentau proba cea mai importantă în reglementarea juridică a acestor situații.

Spre deosebire de veacurile anterioare, când actele de înzestrare erau întărite de domn, din secolul XVII aceste tocmeli intră în sfera privată. Prin urmare, zapisele și foile de zestre utilizate în scris erau redactate de cele mai multe ori de un mijlocitor (logofăt, vătaf, preot etc.), uneori de unul dintre martori sau chiar de cel care înzestra. Foile de zestre puteau fi făcute nu numai înainte, dar și după celebrarea căsătoriei, post nuptias.¹⁸

În ceea ce privește conținutul foilor de zestre, acestea pot fi încadrate în două tipuri de documente: foi de zestre tip „zapis-contract” și foi de zestre tip „formular”. Primul este folosit până la sfârșitul secolului al XVII-lea, mai ales în păturile mici și mijlocii ale societății, iar cel de-al doilea începe să fie folosit în anii ’90 ai secolului al XVII-lea și se impune odată cu învățăturile lui Antim Ivireanul¹⁹.

Partea de început și cea de încheiere a textului unei foi de zestre erau marcate prin invocația simbolică: cruce ajută sau printr-o invocație religioasă verbală (prezente, de regulă, în formularul diplomatic al documentelor timpului). În partea de mijloc a textului sunt enumerate obiectele care alcătuiesc zestrea: haine, bijuterii, articole necesare pentru casă și gospodărie, animale etc. Ultima parte a foii de zestre este destinată martorilor și scribilor. Numărul celor care participă la încheierea unei foi de zestre varia de la un document la altul. Martori erau preotul, vecinii de moșie, bunicii fetei, frații ș.a. Pentru a se evita contestarea actelor, neștiutorii de carte erau obligați să aplice degetul îmbibat în cerneală alături de numele lor. Există și documente în care martorii lipsesc sau sunt foarte puțini. Spre a exemplifica prima categorie am ales foaia de zestre dată de Drăgan cu ocazia logodirii fiicei sale cu fiul diaconului Ivan:

1678 (7187) ianuarie 3²⁰

 

† Adecă eu, Drăgan împreună cu soția mea Păuna și cu fiu-miu Șteful, făcut-am zapisul nostru la mâna diaconului Ivan de la Obârșie, cum să știe că având el un fecior și noi fată, deci, după obicei, cum au făcut moșul Adam, și noi ne-am tocmit și i-am dat fie-mea zestre ce ne-am îndurat și ce i s-au ales partea ei din toate ce am avut.

Datu-i-am moșie, funie 1, stânjeni 40, boi 2, iape 1, vaci 1.

Și când am făcut această tocmeală fost-au mulți oameni buni care vor iscăli mai jos.

Iar neavând noi ce am grăit, să fie volnic Ivan diaconul să trimită cu trapăd să dăm tot ce scrie mai sus fără voia noastră.

Și pentru adevărată credință ne-am pus iscălitura și degitile, ca să se crează. Pis ghenarie 3 zi, leat 7187 <1678>.

+ Eu Drăgan. + Popa Tudor.

+ Eu Păuna. + Ion snă Coman.

+ Eu Șteful. +Mih<ă>ilă iuzbașa.

+ Popa Voico. + Drăgușin.

SANIC, M-rea Bistrița, LV/5 și LXII/116, orig., rom.

În Prăvilioara de la Iași (1784) scrisă de mitropolitul Moldovei, Gavriil Calimachi apar alte norme de întocmire ale foilor de zestre:

„Mijlocirile cu care pot să rămâe foile zestrilor temeinice și nestrămutate veri ce lucru să vor îndura părinții să dea fetilor lor, cum scule de argint sau de aur sau arămuri sau haine și ori ce alt asemenea acestora, să se prețuiască, ori înaintea nunții cu 40 de zile sau cel mult. Iară țigani sau vite, aceste să nu să prețuiască și primind-le foaia de cătră ginere să o iscălească, însuși cum că s-au mulțămit pe acea zestre, și să fie întărită acea foae și de cătră vreun arhiereu al locului, sau iscălită de marturi vrednici de credință spre dovadă, și mai vârtos să se și treacă foaia în condice, care condici după hotărârea din pravilniceasca condica Domnească, să aibă a să păzi pe la mânăstirile cele mari în ori ce eparhie să va face nunta ca să nu să întâmple vrodinioară, prigoniri și jurământuri pentru răpunerea foilor de zestre. (….)

Izvodul foii de zestre

Fie Doamne mila ta spre noi precum amu nădăjduit spre tine. Făcutu-s-au această foae de zestre ce s-au dat fiicei noastre (cutare) precum scrie în jos anume, să fie întru cea mai de pre urmă înștiințare și încredințare la cei ce s-ar cuveni întărită cu iscălitura noastră și cu a mărturiilor ce s-au tâmplat la această tocmeală. Leat. luna. Iată dare că vă facem înștiințare de câte am socotit că sunt trebuincioase și de folos. Ca să vă luminați și voi preoților, să știți ce să faceți și ce să învățați. Și de care să vă feriți. Deci de vă veți lenevi și nu le veți învăța această ce să cuprinde într-această prăvilioară, ca să știți în ce chip să le săvârșiți și cum să îndreptați pe creștinii la cele sufletești, bine să știți că pre unul ca acela după porunca sfintelor canoane, nu vom lăsa fără pedeapsă. Iar de le veți ceti dea pururi și de veți păzi acestea, atunci veți fi preoți adevărați ai lui Dumnezeu și vă va dărui pentru paza poruncilor lui și într-această lume bunătățile lui și în viața cea viitoare, Împărăția lui cea cerească. Așa să urmați ca și darul Domnului nostru Iis. Hs; cu rugăciunile și blagoslovenia smereniei noastre: să fie cu voi cu toți. Amin” .²¹

O schimbare a adus și Pravilniceasca condică (1775) care obliga ginerele să semneze foaia de zestre, deoarece prin semnătură el își dădea consimțământul că este de acord cu ceea ce i se oferă, și prevedea publicitatea foilor dotale:

„Foile de zestre să se treacă în condici, care condici să se păzească pe la mănăstirile cele mari, în orice eparhie se va face nunta, ca să nu se întâmple vreodinioară prigoniri şi jurământuri pentru răpunerea foilor de zestre”.

Legiuirea Caragea din 1818 stabilea că:

„tocmeala scrisă trebuie semnată de ambele părți”.

Organizarea centrală, în conformitate cu principiul separării puterilor în stat în Țările Române, opera de reformare din perioada anterioară și încercările de formulare a unei legi fundamentale (Cererile norodului românesc, Constituția cărvunarilor) și-au găsit împlinirea în adoptarea Regulamentelor Organice: Țara Românească (1831) și Moldova (1832), considerate, de mai mulți istorici și cercetători, drept primele constituții ale Principatelor Române. Deși amestecul domnesc în treburile judecătorești continua să se exercite, Regulamentele au avut un rol definitoriu în modernizarea justiției din Principate, impunând dispoziții de drept public și privat mult mai clare decât cele cuprinse în Codul Calimachi și Legiuirea Caragea, care erau incontestabil depășite de transformările economice și sociale survenite în ultimele decenii.

Sub aspectul procedural, Regulamentele aduceau (din inspirația franceză) noi terminologii și proceduri juridice. Sunt reglementate distinct și explicit, procedurile necontencioase, ceea ce va determina competențe pe lângă instanțe, în viitor, a unor judecători cu activitate notarială. Spiritul dreptului latin este implementat tot mai mult în toată procedura contencioasă sau necontencioasă, prin obligativitatea actului scris în materia convențiilor și dezvoltarea sistemului registrelor publice.

În noile condiții de evoluție a tranzacțiilor se modifică și sistemul de probe. În locul vechilor probe cu caracter mistic, capătă întâietate dovezile cu acte, declarațiile martorilor oculari, cercetarea la fața locului, expertiza, prezumțiile, cunoașterea personală a judecătorului, măsurile de asigurare. Jurământul era menținut doar pentru situațiile în care proba nu se poate face printr-un alt mijloc de dovadă.

Regulamentele Organice au instituit în ambele Principatele un sistem de publicitate imobiliară primar prin obligativitatea înscrierii zălogirilor (ipotecilor) privind bunurile imobiliare și a foilor de zestre, pentru care erau introduse condici sigilate cu pecetea domnească. Trecerea în condică se făcea în urma prezentării părților și după o cercetare a marelui logofăt asupra capacității solicitanților de a încheia un contract (era verificată vârsta) sau dacă exista vreun obstacol în calea încheierii lui (alte sarcini). Judecătoria în circumscripția căreia se afla bunul avea obligația să verifice dacă acesta chiar era în posesia împrumutatului. După finalizarea cercetărilor, se înregistrau în condică date esențiale pentru valabilitatea unui astfel de raport juridic precum: numele și porecla părților, zapisul întocmit, iar părțile semnau foaia respectivă. Urma apoi adeverirea de către marele logofăt, care întărea zapisul și-l dădea părților. Înscrierile aveau forță probantă iar lipsa înregistrării lor în condici ducea la anularea actului.

Pentru Moldova existau în vigoare aproape aceleași dispoziții. În condică erau trecute toate constituirile de zestre care treceau de 1.000 lei. Instanța competentă, pe lângă celelalte formalități arătate, făcea și dreapta prețăluire a bunului, pe care o trecea în condică. Regulile de publicitate amintite nu erau impuse și locuitorilor de la sate, pe motiv că:

„asemenea îngrijiri nu numai că le sunt de prisos «pentru acum» ci le pot fi și sarcină, îngreuiere și-i strâmtorează în tocmelile lor”;

totuși, ca un prim pas spre o viitoare unificare legislativă, articolul 427 din Regulamentul Organic al Moldovei (revizuit în 1835) prevedea că:

„românii se vor împărtăși în Moldova de aceleași dreptăți pe cât și moldovenii în Țara Românească. Dreptul de a putea câștiga averi mișcătoare și nemișcătoare este slobod la locuitorii amânduror prințipaturilor” .

Ceea ce capătă importanță este specializarea care începe să se producă cu privire la redactarea actelor, înregistrarea lor în materie grațioasă; toate acestea vor direcționa acțiunea de la logofăt la judecător, la magistratul în materie necontencioasă și, în cele din urmă, peste ani, la notarul public. Judecătorul apare nu doar ca un registrator, un organ de înregistrare, ci ca un funcționar îndreptățit să constate temeinicia dreptului ce se solicită a fi înscris.

În anii următorii, domnii regulamentari au continuat efortul de a îmbunătăți și întări organizarea justiției, de a asigura, pe temelii solide, împărțirea dreptății, de a impune legi cu reguli inspirate din legiuirile Europei apusene, și mai ales ale Franței, acolo unde tot mai mulți tineri români mergeau să se specializeze în știința dreptului. Domnitorul Alexandru D. Ghica adopta Legea pentru desființarea protimisisului, instituție care nu se mai potrivea cu ideile capitaliste vizavi de proprietatea individuală și Codul de comerț francez, în contextul în care societatea românească era tot mai implicată în procesul de schimbare. Domnitorul Gheorghe Bibescu a continuat efortul predecesorului său de modernizare a justiției. A introdus o taxă de timbru asupra cererilor de judecată, pentru a crea un venit statului și, totodată, pentru stăvili ușurința intentării proceselor. Se constată o accentuare a separării puterii judecătorești de cea executivă, dorința de a da independență celei dintâi și de a asigura temelii solide împărțirii dreptății. În Moldova, Mihail Sturdza a luat măsuri pentru crearea unor instanțe specializate și urgentarea procedurii de stingere a proceselor restante. În 1847, sub patronajul domnului, încep lucrările Comisiei pentru alcătuirea unui singur corp al legilor civile în Moldova.

În baza Convenției de la Balta-Liman, au fost desemnați ca domnitori în Principatele Române Grigore Alexandru Ghica, în Moldova, și Barbu Dimitrie Știrbei, în Țara Românească. În timpul domniilor lor de 7 ani, aceștia s-au preocupat, printre altele, și de îmbunătățirea sistemului judiciar. Barbu Dimitrie Știrbei a promulgat mai multe legiuiri având ca scop reducerea numărului de procese de la diferite instanțe și a adus completări procedurii civile. De numele lui se leagă un proiect de lege notarială. Alături de George Costaforu, unul din primii doctori români în drept la Paris, domnitorul formula un text legislativ care avea drept model Legea din 16 martie 1803 (Legea din 25 Ventôse anul XI – 1803), prin care s-a introdus instituția notarului public în Franța, văzută ca cel mai autentic răspuns la nevoile epocii în materia tranzacțiilor:

„Vodă Știrbei, când a plecat din țară, avea în portofoliul lui, în această privință (introducerea instituțiunii notarilor n.a.), un proiect de lege lucrat de Costa-Foru (George Costaforu n.a.) pentru că în cele mai multe țări toate actele celor ce nu știu să scrie se alcătuiesc de niște funcționari care se numesc notari: părțile se duc înaintea notarului și îi spun ce voiesc se facă și notarul le face actul cum știe el. Așa încât, pe de o parte, actul este făcut bine, căci notarul știe să facă actele; iar de altă parte, actul este temeinic pentru că notarul mărturisește că cuprinde adevărata voință a părților. La noi în țară se discută de mult dacă este bine sau nu să introducem instituțiunea notarilor ”.

Deși aspectele pe care le vom expune în numărul următor conduc la concluzia că, la momentul la care facem referire, nu poate fi susținută încă ideea unei organizări notariale – în sens de instituție, ci doar a unei activități înglobate în competența judecătorească, totuși, activitatea notarială câștigă teren, mai ales după constituirea statului român modern, sub domnia lui Alexandru-Ioan Cuza.

Pentru că mărturiile păstrate în arhive oferă posibilitatea unică de a reconstitui această procedură notarială am lăsat la urmă o foaie de zestre deosebită, foaia de zestre a domniței Bălașa, fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu²², intervenind²³ în text cu explicații în paranteze drepte acolo unde vechimea cuvântului afectează accentuat înțelesul, dacă au fost identificate explicații în instrumentele de specialitate. La vârsta de 15 ani, în mai 1708, Bălașa, la îndemnul tatălui său, se mărita cu Manolache Lambrino Rangavi, fiul marelui arhivar al Patriarhiei din Constantinopol, ridicat de Nicolae Mavrocordat la funcția de mare ban al Craiovei și ispravnic al scaunului Bucureștilor. Să vedem ce zestre îi oferea Vodă Brâncoveanu, considerat de contemporani drept cel mai înstărit domn din câți cunoscuse până atunci Țara Românească:

1708 (7217) Octomvrie 30²⁴

Foaia de zestre a Domniței Bălașa²⁵.

† Cu mila lui Dumnezeu, scriem zestrele fie-mii Bălașa, cum arată în jos anume²⁶.

Octomvrie 30 zi, leat 7217

• 1 cunună de 15 bucăți cu diamanturi și roze mari și punte peste tot, de talere 2000.

• 1 left [lanț cu medalion] peste tot cu diamanturi și roze și punte și cu un picor de zamfir [safir] mare și 2 de balaș [rubin de culoare roșie, bătând în vânăt], mai mici, cu lănțișor de aur, de talere 2000.

• 1 pereche de cercei, câte cu 7 picoare, de diamant, cu căsuțele iar cu diamanturi, de talere 1500.

• 1 pereche de cercei de balaș [rubin de culoare roșie, bătând în vânăt], mari, cu căsuțele cu diamanturi punte, de talere 850.

• 1 pereche de cercei câte cu 3 picoare de zmarald, rotunde, cu căsuțele cu diamănțele, de talere 400.

• 1 pereche de cercei de balaș [rubin de culoare roșie, bătând în vânăt], mai mici, cu căsuțe cu diamanturi, de talere 300.

• 1 pereche de brățări, câte cu 3 rânduri de diamanturi tot punte, 174, de talere 1700.

• 1 pereche de brățări mai mici, cu diamanturi și robineale, de talere 400.

• 1 pereche de brățări mici de aur, de talere 50.

• 1 inel cu diamant mare punte, care l-am dat de schimb, de talere 450.

• 1 inel cu un diamant punta can galben, de talere 400.

• 1 inel cu un diamant iar punta, de talere 250.

• 1 inel cu balaș [rubin de culoare roșie, bătând în vânăt] [rubin de culoare roșu închis], de talere 120.

• 1 inel cu zmarald rotund, curat, de talere 120.

• 1 inel cu zafir mare, de talere 140.

• 1 inel cu rubin, de talere 80.

• 1 inel cu 9 diamante, punte, de talere 100.

• 1 inel cu diamant punta, ce s-au dat la cale primare, de talere 250.

• 12 șiruri de mărgăritari [perle] mare, xaiuri 34, de talere 650.

• 2 lanțuri de aur, căte cu 8 nasturi cu zmalțu, de dramuri [greutate] 600, talere 1200.

• 1 ișlic [căciulă de blană sau postav] cu o floare cu diamanturi și mai mari și mai mici, și cu 18 flori de mărgăritari [perle] și căsuțele cu zmarald și robin, de talere 500.

• 1 ișlic [căciulă de blană sau postav] iar cu flori de mărgăritari [perle], de talere 100.

• 2 sălbi de zloț ungurești, 400, de talere 1000.

• bani pe cap, zlot 300, culeasă de mărgăritari [perle], de talere 800.

• Sovon [broboadă] cu zloți ungurești, 300, și cu mărgăritari [perle], de talere 800.

• 3 ii cu mărgăritari [perle], de talere 1100.

• 12 ii cu sârmă, 6 cu șăreturi de fir și 6 cu mătășuri, de talere 450.

• 1 dulamă [haină lungă] de sarasir [stofă țesută cu fir de aur] grea, galbenă, cu nasturii de aur, cu diamanturi și robine, cu blană de samur, de talere 1400.

• 1 dulamă [haină lungă] de lastră [stofă scumpă de lână] roșie deșchis, cu nasturii tot de mărgăritari [perle], cu linie de samur, de talere 700.

• 1 dulamă [haină lungă] de sarasir [stofă țesută cu fir de aur] grea, cu nasturii peste tot cu mărgăritari [perle], cu pača [picioare] de samur, de talere 400.

• 3 dulămi [haină lungă] de lastră [stofă scumpă de lână], una albă, alta galbenă, alta turungi [portocaliu], cu nasturi cu mărgăritari [perle], cu paceale [picioare] de samuri, de talere 750.

• 1 dulamă [haină lungă] de canavaț [țesătură vărgată din lână] verde, cu flori de fir, grea, cu nasturi cu mărgăritari [perle], cu pacea [picioare] de samur, de talere 300.

• 1 dulamă [haină lungă] de canavăț [țesătură vărgată din lână] roșu, cu flori de fir greu, cu păntec roș, cu nasturi cu mărgăritari [perle], de talere 350.

• 1 dulamă [haină lungă] de canavăț [țesătură vărgată din lână] vearde, cu flori de fir, cu pafta [cingătoare] de samur, de talere 200.

• 1 ghiordie [haină lungă sau pieptar] de sarasir [stofă țesută cu fir de aur], cu nasturi de mărgăritari [perle], cu pacea [picioare] de samur, de talere 200.

• 1 ghiordie [haină lungă sau pieptar] de tabinet [tafta], cu floricele de fir, cu nasturi cu mărgăritari [perle], cu pača [picioare] de samuri, de talere 150.

• 1 ghiordie [haină lungă sau pieptar] de belacoasă [țesătură din bumbac ca batista] ghiulghiuli [stacojie], cu flori de fir, cu cacumi, de talere 80.

• 1 sucnă [fustă] de sarasir [stofă țesută cu fir de aur] greu, ghiulghiuli [stacojie], cu guri cu mărgăritari [perle], cu sponce cu diamanturi, de talere 300.

• 1 sucnă [fustă] de lastră [stofă scumpă de lână] roșie, cu sponci [catarame] de aur cu robine, de talere 130. 2 sucne [fuste] de lastră [stofă scumpă de lână] albă și galbenă, de talere 150.

• 5 [fuste]e și rochii de atlaz cu fir greu, de talere 350.

• 5 sucne [fuste] și rochii de hatai [mătase], cu una de tabinet [tafta], cu flori de fir, de talere 250. 3 brăne [cingători] cu fir, greale, de talere 100.

• 1 zăvastă de hatai [mătase], cu flori de fir, în 7 foi și căptușită cu tabinet [tafta] vărgat, de talere 150.

AȘTERNUTUL

• 1 plapomă de sarasir [stofă țesută cu fir de aur], cu ciarșaful cu flori de fir, și altă plapomă de hatai [mătase] cu flori de fir, cu ciarșaful ei, și un ciarșaf cu flori de fir peste tot și 3 ciarșafuri cu flori de mătasă și cu fir și 2 perine mari și 4 mici, cu fețele cusute cu flori de fir și alte 2 părechi de feațe cusute cu mătăsuri și cu fir, și o pilotă cu fața de atlaz cârmâz [roșu], toate aceastea de talere 400.

• 4 perine de frenghie [brocart] greale, de talere 100.

• 3 părechi de perine de frenghie [brocart] mai de jos, de talere 25.

• 2 covoare de atlaz cu fir, de talere 70.

• 1 covor mare de pat, de talere 30.

• 6 săgedeale [cuvertură/covor de lână] bune, de talere 60.

• 3 oglinzi mari, una cu pervazurile de argint, de talere 160.

RĂNDUIALA MESEI

• 4 mese leșăști.

• 1 masă de poame, cu flori de fir.

• 5 peșchire [ștergar/față de masă] de țară.

• 12 șărvete cu flori de fir.

• 36 de șărvete cusute cu flori de mătase și altele cu colți.

• 4 măhrămi [șal] de mâini, una cu flori de fir și 3 cu flori de mătase și cu fir.

• 4 coboace [pocale] de argint.

• 12 tipsii de argint.

• 12 tipsii mai mici de argint cu flori, de poame.

• 12 talere de argint.

• 6 talere de argint, poleite în colțuri.

• 1 șcatulcă [cufăraș] cu 12 cuțite, 12 furculițe, 12 linguri de argint.

• 24 tipsii de cositori.

• 24 tipsii de aramă.

• 24 talere de cositori.

• 12 tingiri [vas adânc de fontă] cu capacele lor.

• 2 tave de aramă.

• 1 solniță de argint.

• 1 lighin, un ibric de argint.

• 1 lighin, un ibric de Bosna, poleite.

• 2 sfeașnice cu mucăreaua [instrument de tăiat ceara] lor, de argint.

• 2 sfeașnice de aramă.

• 1 ghiuluptan [vas cu apă de trandafir] și un buhurdar [cădelniță] de argint, poleite, fac toate acestea talere 2600.

• 1 caruță cu 6 telegari [cai tineri] cu hamuri nemțăști și cu 2 săgedeale [cuvertură/covor de lână] și cu 4 perine de frenghie [brocart] , de talere 800.

• 1 rădvan [trăsură de lux trasă de mai mulți cai] cu 6 telegari [cai tineri] cu hamurile lor, de talere 400.

• 1 cal de ginere cu șaoa de argint, cu scările iar de argint, cu paloș, cu buzdugan, de talere 450.

• 1 cămară ferecată cu telegari [cai tineri], cu hamurili lor, de talere 200.

• 450 de oi cu miei și cu 20 de areț [berbeci], de talere 550.

• 40 de boi mari de plug, de talere 250. 40 de vaci cu viței, de talere 160.

• 25 de iape cu mânji și cu un armăsari, de talere 300.

• 200 de stupi, de talere 200.

• Satul Crovul, cu casele, cu pivnița, cu beciurile de piatră, cu curtea și cu toate alalte și morili.

• Copăcelul, tot hotarul și cu morile, care iaste pe lângă Crov.

• Satul Mătăsârul cu tot hotarul,

• Satul Necșăștii, cu tot hotarul

• Casele din Târgoviște, cu locul, precum s-au cumpărat de la Ghiorghiță căpitan, talere 500.

• Viile de la Pitești de la Gorgan, ce s-au cumpărat de la Luca vistier și de la cumnată-sa Nastea și de la nepotu-său Șărban pitar.

• Viile de la Tărgoviște, de pe Valea lui Voivod, 20 de pogoane de vii la Șcheai, pe lângă viile noastre.

• Casele din București, ce am cumpărat de la feciorii Cernicăi armașul, cu pivnița de piatră, cu locul, talere 1100.

• 1000 zloți bani gata, afară din sălbi, de talere 2500.

  • 40 de suflete de țigani anume, ot [din neamul] Drăghici și ot [din] feciorii banului Cornei:

  • Ion Vișănescul, cu 2 copii: Lupul și Preda, și cu 2 fete: Ilinca și Florica.

  • Stan brat [fratele lui] Ion, cu 4 feciori: Dumitru, Toma și Mihai și Aldea.

  • Călina țiganca și sin [fiul lui] Vintilă.

  • Simtioana țiganca și sin [fiul lui] Părvul; Ilina, țiganca lui, este fata lui Șerban ot [din] Brăncoveani.

  • Marin țiganul sin [fiul lui] Șucăi, țiganca lui Ivana, ce s-au cumpărat ot [din] Tufeanul.

  • Drăghici sin [fiul lui] Matei, țiganca lui Rada, ce s-au cumpărat dela Cărstea ot [din] Fâlcoi, și pe fie-sa Stanca, ce s-au luat de la Mănăstirea Brăncoveanii, c-au fost dat-o Cărstea, schimbu.

  • Paraschiva țiganca și sin [fiul lui] Părvul.

  • Țireai țiganul, Neacșa țiganca lui.

  • Mihai sin [fiul lui] Țireai, Maria țiganca lui, și sin [fiul lui] Ion.

  • Dumitrașco sin [fiul lui] Țireai. Ionașco sin [fiul lui] Țireai.

  • Radul brat [fratele lui] Țireai, Crina țiganca lui, și cu 2 copii: Neagoe și Drăghici, și cu 3 fete: Pârva, Stana și Dumitra.

  • Păun brat [fratele lui] Țireai, Buna țiganca lui, și cu 3 feciori: Staico, Preda și Barbul, și o fată nume Neacșa. 

Cosmin Mihailovici, Director Direcția Arhivă