De la foaia de zestre la contractul matrimonial (2)
Octombrie 2022

Despre reglementarea raporturilor de drept civil sub Codul Cuza, modul în care au fost percepute și aplicate în mediul urban și în cel rural, despre rolul important al notarului public în aplicarea acestor norme, așa cum a fost recunoscut chiar la început de secol XX și, în final, acte din acele vremuri: un contract de căsătorie dintre o modistă și un medic stomatolog, un act și un contract dotal dar și o convențiune matrimonială încheiată în anul 1927, toate într-un nor articol din seria De la foaia de zestre la contractul matrimonial începută din numărul lunii iunie.

Codul civil Cuza¹

Remarcat de cei ce i-au înțeles, pe bună dreptate, însemnătatea pentru România modernă și criticat de acei ce l-au redus la o simplă copie a Codului civil francez din 1804², și de aici considerat necorespunzător realităților românești (formă fără fond), Codul Civil Alexandru-Ioan Cuza a fost principalul izvor care a stat la baza reglementării raporturilor de drept civil pentru mai bine de 150 de ani. A avut o însemnătate covârșitoare în tranziția spre modernitate a societății românești, punând într-o manieră unitară și cuprinzătoare bazele instituțiilor de drept civil din țara noastră.

Regimul convențiilor matrimoniale impus de vechiul Cod civil a fost condus de principiul libertății convențiilor matrimoniale care permitea viitorilor soți să aleagă între regimurile prevăzute în lege. Astfel, ei puteau opta pentru regimul separației de bunuri³, pentru regimul dotal, puteau combina aceste regimuri, sau chiar puteau îmbrățișa un regim admis de o lege străină, cum ar fi cel al comunității legale⁴ cu rezerva că, orice regim ales, trebuia să nu fie contrar ordinii publice și bunelor moravuri, să nu aducă atingere drepturilor bărbatului de cap al familiei și asociației conjugale. Convențiile matrimoniale încheiate cu încălcarea uneia dintre interdicțiile mai sus enunțate erau lovite de nulitate absolută. Regimul matrimonial se stabilea anterior datei celebrării căsătoriei și nu putea fi modificat voluntar în cursul acesteia.

Din punct de vedere practic, cel mai răspândit regim a fost cel dotal, în care bunurile femeii se împărțeau în două categorii, bunurile dotale (cele care intrau în componența dotei și asupra cărora bărbatul avea drept de administrare și folosință) și bunuri parafernale, reprezentate de toate celelalte bunuri care nu făceau parte din dotă și a căror administrare și folosință o avea femeia, la fel ca în regimul separației. Bărbatul era uzufructuarul dotei, având puteri deosebit de largi, revenindu-i însă obligația de a-și întreține soția. Bunurile mobile dotale puteau fi înstrăinate de soție cu autorizația bărbatului, în timp ce imobilele dotale erau inalienabile.

Unul dintre cele mai importante efecte ale căsătoriei aduse de codul Cuza era incapacitatea femeii măritate⁵, ceea ce însemna că pentru toate actele de o anumită importanță pe care dorea să le facă asupra averii sale, femeia căsătorită avea nevoie de autorizația soțului sau a justiției, putând încheia singură doar acele acte juridice determinate expres de lege și care aveau o importanță mai redusă. Capacitatea femeii măritate varia în funcție de regimul matrimonial adoptat, legea interzicând însă stipularea unei capacități absolute a femeii măritate sau a unei incapacități absolute a acesteia.

Pentru a fi aplicabil regimul dotal era necesară o declarație expresă în acest sens făcută prin convenție matrimonială. După cum vom arăta în rândurile de mai jos, sub aspectul condițiilor de valabilitate, convențiile matrimoniale, indiferent de titulatura primită: contract de căsătorie, contract dotal, contract matrimonial, respectau condițiile de valabilitate ale oricărei convenții actuale: capacitate, consimțământ valabil, obiect determinat, cauză licită, să fie încheiat în formă solemnă, fiind apoi supusă formalităților de publicitate, în interesul terților.

Au existat și critici generate de Codul Civil mai ales de prevederile articolului 1171 referitoare la actul autentic. În lipsa unor reguli clare, se impunea completarea legislației în privința ofițerului competent a instrumenta acte autentice și astfel, „lămurirea unei chestiuni grele de legislațiune: întrebarea se punea dacă primarul, dacă comisarul de poliție pot autentifica sau dacă tribunalul singur este în drept de a o face”⁶. Era evident pentru juriștii vremii că prevederile codurilor puteau fi îmbunătățite prin transferul competențelor de autentificare către o instituție a notariatului public. Mai multe comisii de proiecte de legi extraparlamentare au dezbătut această chestiune fără a se găsi oportună materializarea acestora.

În contextul arătat, un reflex al nevoii de reglementare a instituțiilor cu atribuții notariale, inclusiv a modului de instrumentare a înscrisurilor constatatoare de acte juridice, a fost promulgarea Legii autentificării actelor din 1886⁷, lege care a rămas în vigoare până în anul 1944. Să nu uităm că, deja, prin legea din 6/18 decembrie 1864 fusese organizat corpul de avocați, iar legea pentru organizarea judecătorească din 4/16 iulie 1865, impusese noile instanțe judecătorești: judecătoriile de plase (ocoale), tribunalele județene civile.⁸ Stabilindu-se instanțele de judecată și atribuindu-li-se competențele, erau instituționalizați funcționarii judecătorești, grefierii și portăreii, cu îndatoriri specifice, indispensabili împlinirii actului de justiție.

Potrivit legii din 1886, competența de drept comun în materia autentificării și legalizării actelor revine tribunalelor de județ. Toate celelalte autorități publice, respectiv judecătoriile de ocol, judecătoriile comunale, polițaii, comisarii de poliție și primarii, aveau numai în cazuri de excepție competențe în materia legalizării și autentificării de acte. Tribunalele de județ puteau legaliza sau învesti cu formă autentică orice acte, de orice natură și valoare, indiferent dacă părțile din act domiciliau în cuprinsul circumscripției lor.

Judecătoriile de ocol autentificau acte numai când cel puțina una din părțile actului își avea domiciliul sau reședința în cuprinsul circumscripției judecătoriei: ipoteci, acte de renunțare, contracte constând în obligațiuni personale sau convenții asupra bunurilor mobile până la valoarea de 5000 lei inclusiv, alte acte a căror valoare a fost determinată de părți sau al căror obiect intră în competența judecătoriilor pentru a fi judecate în prima sau ultima instanță, procurile de reprezentare la instanță, oricare ar fi valoarea și natura litigiului, tocmelile sau contractele încheiate în târguri și bâlciuri, fără restricții. Cele comunale puteau autentifica acte sub semnătură privată sau punere de deget până la valoarea de 3000 de lei. Judecătoriile comunale și de ocol nu aveau competențe în autentificarea testamentelor și a actelor translative de proprietate imobiliară sau constitutive de drepturi reale asupra imobilelor, care rămâneau exclusiv de competența tribunalelor de județ. În condițiile în care primarul era analfabet, la judecătoria comunală respectivă nu se puteau autentifica acte, părțile fiind obligate să se adreseze judecătoriei de ocol sau tribunalului.

În localitățile în care funcționau polițai și comisari, aceștia aveau competențe în a legaliza acte (certificarea specimenului de semnătură) numai în condițiile în care legea nu impunea forma autentică: procuri de reprezentare înaintea autorităților administrative și judecătorești; procuri pentru primirea pensiei sau a salariului și a chitanțelor descărcătoare, precum și biletele pentru vânzări de vite; conturi și facturi pentru mărfuri de orice natură; certificate medicale.

Judecătoriile comunale se compuneau din primarul comunei, în calitate de președinte, și doi jurați aleși de locuitorii comunei respective iar atribuțiile de grefier erau îndeplinite de notarul comunei. Membrii acestei judecătorii nu erau incluși în corpul judecătoresc, iar notarul nu era considerat funcționar judecătoresc.

Judecătoriile de plase sau de ocoale corespundeau comunelor urbane și rurale arondate acestor diviziuni administrative, circumscripțiile lor variind în funcție de numărul populației și de trebuințele locale, o organizare, deci, care se adapta mereu nevoilor în schimbare. Existau de trei clase: judecătoriile de clasa I-a, din orașele principale capitale de județ (Iași, București, Craiova, Galați, Brăila, Focșani, Botoșani, Giurgiu, Ismail, Ploiești, Bârlad și Turnu – Severin.), cele de clasa II-a în celelalte capitale de județe și de clasa III-a în reședințele plaselor. Toate aceste judecătorii erau conduse de câte un judecător și un ajutor care aveau misiunea de a împăca părțile aflate în litigiu, judecând toate cauzele prevăzute prin procedura civilă⁹.

A doua instanță, tribunalele de județ, aveau de regulă reședința în capitalele de județ și în orașele mai mari, raza lor teritorială confundându-se cu aceea a județului. Fiecare tribunal era compus din una (o secție mixtă, corecțională și civilă) sau mai multe secții.¹⁰ Ele erau competente să judece toate procesele civile, atât personale, cât și reale, de la 1500 lei, de a executa vânzările silite, de a transcrie actele de înstrăinare a imobilelor și constituirile de drepturi reale, de a înscrie privilegiile, ipotecile, autentificările, legalizările, precum și diferitele proceduri grațioase etc., precum și apelurile împotriva cărților de judecată date de judecătoriile de plasă sau ocol.

Aplicarea legii, care în ciuda prevederilor confuze și a unor omisiuni sau imprecizii, marca un progres real în raport cu trecutul, dar a întâmpinat dificultăți serioase, mai ales în faza de început¹¹, în condițiile în care membrii comunității juridice au receptat-o diferit. În timp ce unii o considerau mult prea avansată, în raport cu nivelul scăzut de cultură și de educație juridică a populației, precum și cu evoluția mentalităților timpului, alții, dimpotrivă, au reclamat omisiunile ei în raport cu nevoile păturilor largi ale societății, pledând, în deceniile următoare, pentru abrogarea ei: „Poporul are convingerea că, odată ce un act a fost înfățișat pentru întărire judecătorului sau a fost trecut în condicile tribunalului, el este cu adevărat tare, nimic nu-l poate strica; mulțimea crede că magistratul îl controlează, judecă și nu știe că, după dreptul în vigoare, are o putere mult mai mică.”¹²

Anunțată ca o binefacere, graba cu care a fost întocmită a dus la apariția criticilor la doar câteva zile de la promulgare pentru că a produs o mare perturbație în afacerile oamenilor: părțile întâmpină mari dificultăți în dovedirea identității în fața autorităților judecătorești fapt care limita numărul tranzacțiilor, obținerea creditelor agricole devenise o operațiune greoaie și costisitoare, agenții de poliție refuzau să mai legalizeze procurile depunătorilor la Casa de depuneri susținând că nu mai au competență etc¹³. Actele sub semnătură privată vor deține în continuare o pondere destul de mare pentru că se aprecia că, prin autentificare, „se întârziau multe afaceri și oamenii sunt siliți să străbată distanțe până la judecătorie” ¹⁴

Procedura autentificării actelor dotale la tribunal. Studiu de caz: Tribunalul Ilfov – Secția de Notariat

Sub sancțiunea nulității absolute, convențiile matrimoniale, indiferent de regimul adoptat de soți, era obligatoriu a fi autentificate la tribunal sau la judecătoria de ocol¹⁵, înainte de celebrarea căsătoriei, după formele stabilite în Codul de procedură civilă, și nu mai puteau fi modificate după încheierea acesteia. Prin condiția formei autentice se aprecia că se asigură imutabilitatea convențiilor matrimoniale, unul din exemplarele originale rămânând în arhiva Tribunalului, iar terții interesați de efectele contractului de căsătorie, cum ar fi copiii născuți din căsătorie, familiile soților sau creditorii, erau astfel protejați.

Legea autentificării actelor din 1886 permitea ca părțile să-și redacteze actul pentru autentificare. Dacă era scris de o altă persoană, aceasta trebuia să semneze deopotrivă cu cei interesați. În cadrul tribunalelor era interzisă redactarea actelor iar funcționarii grefei nu aveau competența de a întocmi înscrisuri. Înainte de celebrarea căsătoriei ambii soți, împreună cu cei ce au constituit dota, se prezentau în persoană sau prin procuratori speciali, înaintea tribunalului domiciliului bărbatului. Simpla depunere a actului pentru autentificare nu conferea autenticitate dacă, înainte de căsătorie, nu se constată voința și consimțământul părților: „După ce am vizat ambele exemplare, am citit ambele exemplare din cuvânt în cuvânt în auzul tuturor, declarându-ne părțile că acest act este făcut cu consimțimântul lor…”.

Prin regulamentele de ordine interioară era stabilit în cel mai mic detaliu toată procedura autentificării, de la primirea documentului până la eliberarea acestuia către părți¹⁶. Îndeplinirea formalităților pentru autentificarea actelor la tribunalele de județ se realiza de un judecător, asistat de grefier¹⁷, care contrasemna procesul-verbal de autentificare. La tribunalele care aveau o secțiune specială de notariat, autentificările nu se puteau face decât la acel compartiment. În cazul în care exista o secție de notariat, Președintele tribunalului era și președintele secției de notariat. În lipsa președintelui, competențele sale erau delegate celui mai vechi judecător.

La judecătoria de ocol instrumentau judecătorul și un scriitor (în loc de grefier), iar la cea comunală primarul și notarul. Activitatea notarială nu reprezenta pentru instanțele de judecată o muncă de specialitate, autentificarea înscrisurilor fiind îndeplinită de magistrați, prin rotație. În general, actele se încheiau în incinta judecătoriei; doar în cazuri speciale (incapacitate medicală) era permisă deplasarea la domiciliul părții.

Primirea actelor la tribunalele cu secții speciale se făcea în toate zilele lucrătoare, între orele 11-13, iar la celelalte tribunale, de la ora 12 la ora 14. Biroul de eliberare a actelor autentice era deschis publicului în toate zilele lucrătoare între orele 12-17. Grefierul era obligat să-și procure în fiecare zi, până la ora 12, toate actele intrate în ziua precedentă, să verifice corectitudinea actelor sau să comunice președintelui tribunalului, în caz de întârziere, cauzele pentru care nu s-au finalizat anumite proceduri. De altfel, grefierul tribunalului, și în special cei însărcinați cu lucrările notariatului la tribunalul Ilfov, la ora închiderii grefei, erau obligați să verifice dacă funcționarii însărcinați cu încheierea procesului-verbal de autentificare pot finaliza pentru a doua zi dimineața toate actele intrate în acea zi și, în caz contrar, să convoace pe funcționarii grefei în timpul serii spre a soluționa lucrările restante.

Autentificarea actelor în afara tribunalului se realiza în ziua primirii delegației din partea președintelui, dacă distanța permitea. Judecătorul delegat, asistat de grefier sau ajutorul de grefă, instrumenta la fața locului, conform articolului 19 din Lege, încheia procesul-verbal, semna actul și îl elibera părților. Magistratul delegat, pus în imposibilitate de a îndeplini delegațiunea sa, raporta de îndată președintelui, în scris, pe însăși ordinul delegației, cauzele ce l-au pus în imposibilitate a se transporta în acea zi. Magistrații care refuzau autentificarea unui act erau obligați să încheie un proces-verbal, cu motivația pentru respingere, ori de câte ori partea interesată o cerea.

Procedura pentru autentificarea convențiilor matrimoniale, contractelor de căsătorie și foilor dotale era următoarea: actul se redacta în două exemplare din care unul nu prezenta semnăturile părților și nu era timbrat; se depunea o cerere adresată judecătorului, iar după ce se obținea ordinul de înregistrare al președintelui sau magistratului, care era delegat pentru instrumentare, părțile erau obligate să predea actele prezentate registratorului tribunalului sau secțiunii de notariat, de la care primea numărul înregistrare, dar nu înainte ca cele două exemplare să fie vizate spre neschimbare. Totodată, se aplicau în fața judecătorului semnăturile pe exemplarul nesemnat – bărbatul, femeia, precum și părinții lor, și de cei ce constituiau dota. Articolele 16 și 18 din Legea autentificării actelor reglementau modul în care se autentificau actele celor neștiutori de carte, „care trebuie subscrise prin punere de deget sau aplicarea unei ștampile sau peceți” și a redactorului actului: „unul din cele două exemplare este semnat de dna Haia Golda A. Grunberg, prin punere de deget, declarând că nu știe carte, iar de celelalte părți și martor prin proprii semnături. D.G. Giuvelcă ne-a declarat că d-sa a scris și redactat actul după voința părților.”¹⁸

Pentru identificarea părților era necesară declarația a doi martori, certificatul de identitate al autorității comunale, cartea de alegător și chitanța de plată a contribuției ori pașaportul. Se impune o mențiune în privința capacității minorului de a încheia astfel de convenții, care trebuie să aibă în primul rând capacitatea de a se căsători și să fie asistat de persoanele al căror consimțământ este necesar pentru validitatea căsătoriei. În cazul analfabeților se cerea o adresă a autorității comunale ori a poliției. Cel care instrumenta acte pentru neștiutorii de carte devenea automat și martor, fiind dator să compare în fața instanței. De remarcat că, domiciliul sau reședința părților la judecătoriile de ocol se constata prin cunoștința personală a judecătorului care autentifica actul, atestată în procesul-verbal de autentificare. Numai în condițiile în care partea din act era necunoscută se solicita din partea primăriei emiterea unui certificat.

Grefierul era obligat să emită un certificat prin care se arata că nu este nicio inscripțiune (articolul 1816 din Codul Civil), fiind responsabil pentru orice prejudiciu ar fi rezultat din neidentificarea pe registrele de transcripțiuni a actelor de mutațiune ale proprietății și ale inscripțiunilor luate în biroul tribunalului, de lipsa de mențiune în certificate a uneia sau a mai multor inscripțiuni existente, cu excepția cazurilor când eroarea nu i se putea imputa.

Soții nu puteau să supună convenția matrimonială unui termen sau unei condiții suspensive sau rezolutorii ( art. 1232 Codul Civil), iar în act părțile erau obligate a face prețuirea bunurilor: „1) bani în numerar lei 15.000; 2) Trusoul compus din haine și lingerie lei 6 000; 3) un dormitor compus din: a) două paturi de lemn nuc american stil succesion; b) două noptiere de lemn nuc american cu plăci de marmură neagră Sf. Ana; c) două șifoniere la fel, cu oglinzi de cristal, de haine și lenjerie; d) un lavoar cu marmură Sf. Ana și cu oglindă de cristal, jos la ramă cu majolică¹⁹ – toate în valoare de lei 1.000; 4) o pianină lei 400. Prețuirea trusoului cât și a mobilierului nu constituie vânzare, ci ele se constituie dotă, conform art. 1245 din codul civil.”²⁰

Procesul-verbal de autentificare se înscria în continuarea textului pe ambele exemplare și conținea toate etapele premergătoare semnării și înregistrării acestuia: identificarea păr­ților, citirea actului în auzul acestora, luarea declarațiilor părților că actul co­respunde voinței lor. Se urmărea, exact ca în prezent, ca această operațiune să surprindă voința reală a părților, într-o tehnică specific juridică și mai ales în scopul producerii neîngrădite a efectelor proprii respectivului act:

„Înaintea noastră, V. Dumitrescu, judecător la trib. Ilfov, secția de notariat, asistat de d. grefier-ajutor Al. G. Rădulescu, s-a prezentat astăzi, 4 Martie 1908, în pretoriul trib. D-lor Haia Golda A. Grunberg, menajeră, Lea Grunberg, menajeră, ambii dom. calea Văcărești No. 24 și Solomon Rosenthal, comerciant, dom. str. Gabroveni No. 57; identitatea am constat-o pria martorul G. Giuvelcă, avocat, dom. str. Telegrafului No. 39, care a servit și da scriitor al actului personal cunoscut nouă, care ne-a declarat că d-lor mai sus menționați sunt cei iscăliți în actul de față, cerând părțile, pria petiția înreg. la No. 1.794/908, autentificarea prezentului act în dublu exemplar.

După ce am vizat ambele exemplare, am citit ambele exemplare din cuvânt în cuvânt în auzul tuturor, declarându-ne părțile că acest act este făcut cu consimțimântul lor și că unul din cele două exemplare este semnat de dna Haia Golda A. Grunberg, prin punere de deget, declarând că nu știa carte, iar de celelalte părți și martor prin proprii semnături D. G. Giuvelcă ne-a declarat că d-sa a scris și redactat actul după voința părților.

În urmă, Lea Grunberg, Solomon Rosenthal și martorul au subscris în prezența noastră exemplarul ce se va păstra la dosar, iar cealaltă parte a pus degetul în dreptul numelui său.

Având în vedere certif. prim. comunei București cu No. 4.041/908, constatator de necelebrarea căsătoriei civile,

Noi,

Luând act de declarațiunea părților, autentificăm prezentul act, fiind scris pe o coală de lei 5, la care s-a anulat o coală de lei 5, iar duplicatul pe o coală de bani 50, conform legii timbrului.

Acest proces-verbal sa semnat de noi și de d. grefier-ajutor.

Judecător, V. Dumitrescu.

p. GreBer, Al. G. Rădulescu.

No. 2.584.

Grefa tribunalului Ilfov, secția de notariat

Prezenta copie, fiind conformă cu originalul, se legalizează.

(Urmează semnătura grefierului).”²¹

Absența contrasemnăturii grefierului, scriitorului sau notarului în procesul-verbal de autentificare lovea actele de nulitate. Actele autentice declarate nule, pentru viciu sau lipsă de formă, puteau fi folosite ca acte sub semnătură privată legalizate, acte cu dată certă sau ca început de dovadă scrisă, dacă respectau condițiile cerute pentru un astfel de înscris.

Modificările prevederilor din convențiile matrimoniale, făcute înainte de celebrarea căsătoriei, erau supuse acelorași formalități ca și convențiile matrimoniale. Ele se treceau în josul contractului de căsătorie potrivit art. 1230 din Codul civil.

Cel mal târziu a doua zi, actele autentificate se înapoiau părților de către un funcționar al grefei, însărcinat special cu această atribuție. Primirea contractului autentificat se făcea de bărbat în prezența înzestrătorului, amândoi având obligația semnării de primire.

Grefierul tribunalului sau al secțiunii de notariat iar la tribunalul Ilfov, grefierul însărcinat cu notariatul, erau obligați să întocmească următoarele registre, pe lângă Repertoriu alfabetic al actelor autentice, în care se înregistrau, după numele de familie al constituitorului dreptului, conținutul actului, în rezumat, Registru în care transcriau actele, conform articolelor 722 și 724 din Codul de Procedură Civilă, Registru de inscripțiune a privilegiilor și ipotecilor, conform articolului 725 și următoarele din Codul de Procedură Civilă și articolului 1780 și următorul din Codul Civil și un Registru de trecere a actelor dotale²². Astfel, toate convențiile matrimoniale sau contractele de căsătorie și foile dotale se treceau „din cuvânt în cuvânt” într-un registru special ce se ținea la grefa fiecărui tribunal de județ. Scopul acestei publicități era informarea terților asupra situației juridice a bunurilor soților pentru a-i proteja de fraudă.

Pentru că efectele convențiilor nu se mărgineau doar la relațiile dintre soți, ele fiind într-o mare măsură opozabile și terților, și întrucât contractele matrimoniale modificau drepturile pe care soții le aveau asupra bunurilor lor, legiuitorul a prevăzut și alte măsuri complementare de publicitate. Art. 712 din Codul de procedură civilă din 1864, impunea transcrierea actului de dotă imobiliară în registrul de mutații al locului situării imobilelor. Dacă dota consta numai în lucruri mișcătoare, grefierul era obligat ca, după autentificare, să facă transcrierea, iar dacă bunurile erau imobile să comunice actul pentru transcriere și la tribunalul locului unde ele erau amplasate. Bărbatul al cărui act matrimonial era făcut în străinătate era obligat, în 3 luni la întoarcerea sa în țară, sa transcrie contractul în registrul tribunalului domiciliului său și în registrul tribunalului situației bunului nemișcător. Grefierul nu putea refuza sau întârzia transcripțiunea actelor de transfer a proprietăților, inscripțiunea privilegiilor și drepturilor ipotecare, eliberarea de certificate solicitate de părți, prezentarea registrelor originale, atunci când acestea erau cerute de părți. De menționat că, pentru a deveni grefier, candidații erau obligați să depună un jurământ și o garanție de 6000 lei, care consta în bani sau efecte publice.

Totodată, art. 61-62 Codul civil din 1864, obliga ofițerul de stare civilă care celebra căsătoria să îi întrebe pe viitorii soți și pe cei care autorizau căsătoria dacă s-a încheiat vreun contract de căsătorie, iar în caz afirmativ, să treacă în actul de încheiere a căsătoriei data contractului și autoritatea care l-a autentificat.

Actele dotale ale ofițerilor și comercianților

Ofițerii și asimilații lor cu orice grad și din orice armă, în activitate și disponibilitate, nu se puteau căsători decât cu autorizația scrisă dată de către autoritatea militară superioară. Pentru a obține autorizarea de a se căsători, trebuia să justifice, pe lângă vârsta necesară – 23 ani, moralitatea²³ și zestrea viitoarei sale soții. Ofițerii superiori și generalii, precum și asimilații lor, puteau dobândi autorizația de a se căsători îndeplinind numai condițiile care impun justificarea moralității viitoarei soții.

Dota soției unui ofițer inferior sau asimilat, cu gradul de sublocotenent sau locotenent, trebuia să constituie un venit anual de cel puțin 2.500 lei, iar pentru ofițerii și asimilații lor, cu gradul de căpitan, venitul anual al soției trebuia să fie de cel puțin 1.500 lei. Dacă ofițerul inferior sau asimilat, de orice grad, era văduv cu copii, putea lua în căsătorie o soție care avea o dotă de cel puțin 1.200 lei venit anual. Fiicele ofițerilor și asimilaților din activitate, din disponibilitate, retragere și ale celor reformați pentru infirmități, puteau să se căsătorească cu o dotă de un venit anual de 1.500 lei când se măritau cu un sublocotenent, locotenent sau asimilat lor, și de un venit anual de 1.000 lei când soțul era căpitan sau asimilat lui.

Dota se admitea numai sub formele următoare:

1. Capital în numerar sau în efecte ale statului, ori garantate de stat, producând venitul anual cerut și depus la Casa de depuneri și consemnațiuni ca fond dotal inalienabil, recipisa fiind depusă la tribunal, soțul având dreptul a primi numai venitul acestui capital.

2. Un imobil, rural sau urban, producând venitul anual cerut, aceasta se va constata prin contractele de arendare sau închiriere anterioare, de cel puțin trei ani, autentificate de tribunalele locale prin expertizele creditelor funciare rural sau urban, prin recipisele de plata foncierei, prin actele de cumpărare a imobilului. Erau solicitate și certificatele autentice de la tribunalele locale constatând că imobilul este liber de orice sarcină.

3. Venitul cerut ca dotă să fie asigurat într-o ipotecă de primul rang asupra unui imobil de valoare îndoită.

Capitalul dotal, sub orice formă, nu putea fi considerat că produce mai mult de 5 la sută. Trusoul sau obiectele mobile primite de viitoarea soție a ofițerului nu intrau în fondul dotal fixat prin această lege.

Foaia dotală, în copie, legalizată și toate actele sprijinitoare ei care arătau că dota este constituită conform prevederilor legii.

Pentru a constata venitul real al imobilului ce se constituia ca dotă, fie ca fond, fie ca ipotecă, șeful, chemat a da autorizația sa, era obligat să se asigure, prin toate mijloacele necesare, că actele prezentate sunt sincere și că expertizele au fost făcute cu conștiință. El putea refuza autorizarea dacă aprecia că actele nu reprezintă valoarea asigurată a imobilului sau a venitului.

În cazul dotei ipotecate, actul dotal trebuia să cuprindă o clauză prin care se prevedea că, atunci când capitalul ipotecat care produce venitul dotal s-ar restitui, acest capital să fie inalienabil și să poată fi folosit în cumpărări de efecte sau imobile, de natura celor indicate în lege, care deveneau dotale și inalienabile în aceleași condiții.

Contractul de căsătorie între persoane dintre care una era comerciantă trebuia să fie transmis în copie certificată, în termen de o lună de la data lui, de către grefierul stării civile care a celebrat căsătoria, la tribunalul în jurisdicțiunea căruia se găsea stabilimentul comerciantului, pentru a fi publicat conform art. 10 din Codul Comercial²⁴.

Actele autentificate erau executorii din momentul exigibilității lor urmându-se procedura existentă pentru hotărârile judecătorești. Pentru actele autentificate de judecătoriile comunale formula executorie nu se putea pune decât de judecătoria de ocol sau de tribunalul de județ. Restituirea dotei în cazurile prevăzute de codul civil se trecea în registrul de transcripțiuni la poziția aferentă pe marginea filei unde era trecut contractul de căsătorie.

Legea nr. 358/1944 pentru autentificarea şi legalizarea înscrisurilor, pentru învestirea cu dată certă şi legalizarea copiilor de pe înscrisuri

Publicată în „Monitorul Oficial” nr. 152 (3 iulie 1944), legea intra în vigoare la 1 septembrie 1944. Dispozițiile art. 861-863 din Codul Civil, dispozițiile Legii pentru autentificarea actelor din 1 septembrie 1886 cu modificările ulterioare, dispozițiile Legilor XXXV/1874 și VII/1886, cu modificările ulterioare, care priveau autentificarea și legalizarea actelor și eliberarea de duplicate și copii legalizate de pe acte, precum și alte dispoziții din orice alte legi, se abrogau. Legea va rămâne în vigoare până la adoptarea noii legislații notariale, unice pentru toată țara, în anul 1960.

Judecătoriile de ocol (de pace), cu sediul în afara reședinței tribunalului, erau competente să autentifice: acte referitoare la drepturi reale, dacă imobilul era situat în circumscripția judecătoriei, indiferent de natura și valoarea actului și de domiciliul ori reședința părților; înscrisuri cuprinzând donații și contracte matrimoniale și orice fel de acte juridice cu caracter patrimonial, de orice valoare ar fi, în care cel puțin una dintre părți avea domiciliul sau reședința în circumscripția judecătoriei respective; înscrisuri cuprinzând testamente și declarații referitoare la testamente, procuri, înscrisuri și declarații de orice fel, cu caracter nepatrimonial, indiferent de domiciliul sau reședința părților; contracte încheiate în bâlciuri și târguri organizate în circumscripția Judecătoriei respective, indiferent de domiciliul sau reședința părților; înscrisuri a căror autentificare este dată de legi speciale în competența judecătoriilor.

Judecătoriile din orașele de reședință ale tribunalului puteau autentifica numai acele înscrisuri cuprinzând testamente și declarații referitoare la testamente, procuri, înscrisuri și declarații de orice fel cu caracter nepatrimonial, indiferent de domiciliul sau reședința părților; contracte încheiate în bâlciuri și târguri organizate în circumscripția Judecătoriei respective indiferent de domiciliul sau reședința părților; înscrisuri a căror autentificare era dată de legi speciale în competența judecătoriilor. Consulatele și legațiile Românei din străinătate puteau autentifica înscrisurile solicitate de cetățenii români iar primarii comunelor rurale, autoritățile publice și instituțiile cărora prin legi speciale li se acordau competențe de a autentifica anumite acte (de ex: actele de împrumut privind creditele agricole).

Autentificarea se realiza la tribunalul cu o singură secție, de un magistrat, asistat de grefier sau de înlocuitorul acestuia, la cele cu mai multe secții, de magistrații de la secția I, la tribunale cu secție specială de notariat, de către magistrații acestei secțiuni. Judecătoriile rurale și mixte păstrau competența de a autentifica la primăriile comunelor rurale situate la o distanță mai mare de 15 km de comuna reședință a Judecătoriei. Magistrații, prin delegație primită de la președintele instanței sau a înlocuitorului acestuia, și notarii publici puteau instrumenta acte și înafara sediului instanței sau al biroului notarial, în anumite cazuri: de boală sau vârstă a unei părți (constatată prin certificat medical sau în orice alt mod), când mai mulți săteni doreau să cumpere, să schimbe, să ipotecheze etc., la primăria rurală de la domiciliul sau reședința tuturor părților, când motivele de ordine publică împiedicau prezența părților la sediul instanței sau când părțile erau în imposibilitate de a părăsi serviciul sau misiunea lor în orele de lucru ale instanței. În aceste cazuri, notarul public avea dreptul la un onorariu suplimentar.

La judecătoriile rurale, unde nu profesau avocați, puteau redacta acte autentice grefierii, după proiectul magistratului, sau notarii comunali, care erau licențiați în drept. Licențiații și doctorii în drept, alții decât avocații, puteau redacta înscrisurile lor, ale soțiilor, descendenților și ascendenților lor. Părțile puteau redacta anumite acte fără concursul unui avocat sau notar public: acte autentice încheiate cu societăți cooperative și federale, cu sindicate profesionale, contracte de închiriere, de arendă, locațiune de servicii, procuri judiciare și de administrație, acte de notorietate și cele fără caracter patrimonial etc. La sfârșitul textului actelor, redactorii aveau obligația de a identifica părțile și a-și asuma textul prin semnătură, arătându-și calitatea în care au redactat.

Actele supuse procedurii de autentificare se redactau în cel puțin două exemplare identice, inclusiv anexele lor, scrise de mână, cu mașina sau imprimate în orice mod, cu totul sau numai în parte, și completate cu mâna sau cu mașina. În toate cazurile, înscrisurile trebuiau redactate în limba română, cu caractere latine, citeț, curat și fără prescurtări. Când se eliberau mai multe exemplare originale se menționa la sfârșitul actului numărul lor și numele părților care au primit un exemplar.

Mențiunile în cifre se scriau și în litere iar locurile goale se completau prin tragere de linii. Ștersăturile, adăugirile și rectificările se certificau de părți în partea inferioară a înscrisului. Înscrisurile destinate a fi traduse într-o limbă străină puteau fi redactate fie pe două coloane, cuprinzând în prima coloană textul în limba română iar în cea de-a doua textul tradus în limbă străină, fie în mod succesiv, scriindu-se mai întâi, în întregime, textul în limba română și continuându-se cu textul tradus în limbă străină. Se observă însă că, potrivit art. 26 alin. 3, caracter de autenticitate avea numai textul românesc.

Cererea de autentificare, exemplarele înscrisului și anexele se semnau de părți sau reprezentanții lor, de redactorul înscrisului și de avocatul care atesta identitatea (dacă era cazul), cu mențiunea, citeață, a numelui și domiciliului lor. Unul din exemplarele înscrisului și anexele se prezentau nesemnate la instanță. Dacă înscrisul întrunea condițiile pentru a fi învestit cu forma autentică, magistratul viza toate exemplarele înscrisului, precum și chitanțele, planurile, fotografiile sau orice alte documente anexe, și încuviința autentificarea printr-o minută redactată pe cererea de autentificare, semnată de el și contrasemnată de grefier. Dacă înscrisul cuprindea mai multe file, viza se aplica pe fiecare din ele iar pentru cele redactate și într-o altă limbă, viza de autentificare se făcea numai pe textul în limba română. Obligația aceasta era prevăzută și pentru notarul public.

Pentru o mai bună vizualizare a semnăturii, numele tuturor semnatarilor și domiciliul lor se scriau cu mașina, sub subscrierea făcută cu cerneală. Neștiutorii de carte aplicau, în prezența organului de autentificare, pe toate exemplarele înscrisului și pe anexe, degetul arătător de la mâna stângă, iar în caz de imposibilitate, oricare alt deget, procedură care se indica în act. Magistrații constatau identitatea părților, a mandatarilor și a eventualilor martori, fie prin cunoștința lor personală, fie prin atestarea unui avocat, fie prin acte autentice eliberate de o autoritate competentă (Biroul populației, carnet de membru C.F.R., livret militar etc.), fie prin declarația a doi martori cunoscuți magistratului sau notarului public. Dacă magistratul sau notarul public avea dubii asupra identității uneia sau a tuturor părților, putea dispune ca, pe lângă semnătură, să se imprime și degetul arătător de la mâna stângă.

Actul se citea în auzul părților, care erau întrebate dacă cele cuprinse în el exprimau dorința lor după care, magistratul sau notarul public controla dacă toate exemplarele și anexele sunt identice și dacă sunt semnate. Dacă una sau toate părțile nu cunoșteau limba română, formalitățile se îndeplineau prin interpret numit de instanță. Notarul public, care avea autorizație de traducător, putea lua, fără interpret, consimțământul părților care nu cunoșteau limba română.

Magistratul sau notarul public putea cere sau da lămuriri speciale în privința anumitor clauze, pentru a se convinge că s-a înțeles sensul lor și se cunosc efectele legale sau contractuale ale acestor clauze. În cazul în care una din părți era analfabetă sau nu cunoștea limba română, comunicarea clauzelor era obligatorie.

Magistratul sau notarul public putea cere modificarea clauzelor care conțineau prevederi contra ordinii publice sau a bunelor moravuri sau care puteau fi sancționate cu nulitate absolută. Dacă părțile insistau să fie autentificat înscrisul în forma prezentată și nu admiteau sau nu se putea modifica, magistratul sau notarul public era obligat să respingă autentificarea, restituind înscrisul sau înaintându-l parchetului, dacă era cazul. Dacă pentru valabilitatea actului juridic, legea prevedea îndeplinirea unor condiții suplimentare de împuternicire, abilitare, autorizare sau orice alte formalități prealabile, magistratul sau notarul public urmărea și constata îndeplinirea lor.

Când înscrisul îndeplinea toate condițiile pentru a fi învestit cu formă autentică, magistratul sau notarul public încuviința autentificarea printr-o minută redactată pe cererea de autentificare, semnată de el (și de grefier, în cazul magistratului). Autentificarea reprezenta un proces-verbal care era înscris pe fiecare din exemplarele actului, după semnăturile părților, și cuprindea: data și locul de instrumentare; numele magistratului (și al grefierului)/notarului public; numele părților și faptul prezentării lor în persoană sau prin mandatar; data și numărul procurii și autoritatea care a autentificat-o sau indicarea numărului „Monitorului Oficial” în care a fost publicată, dacă partea se prezenta prin mandatar; modul de constatare a identității părților; citirea înscrisului în prezența părților și declarația acestora că înscrisul a fost făcut cu consimțământul lor și este subscris de ele; modul în care s-a luat consimțământul părților care nu cunoșteau limba română; modul în care infirmii și-au exprimat voința lor; semnarea de către părți, în fața magistratului/notarului public, a înscrisului original, făcut pentru dosar; declarația părții, dacă nu știa sau nu putea semna înscrisul; faptul că neștiutorilor de carte sau celor în imposibilitate de a semna li s-a luat impresiunea digitală; faptul că, după dispoziția magistratului, părțile sau unele din ele, în afară de semnătură, au aplicat și degetul; subscrierea exemplarelor înscrisului, în aceleași condiții, de către redactorul lui sau de avocatul care a atestat identitatea părților, precum și declarația orală a acestora în ce privește redactarea înscrisului și identitatea părților; numărul anexelor; dispozitivul de învestire cu forma autentică, care se exprima prin textul: „Se declară autentic prezentul înscris”. Se făceau uneori mențiuni referitoare la eventuale declarații făcute de părți, precum și la faptul că banii primiți au fost numărați înaintea magistratului sau a notarului public. Dacă înscrisul cuprindea și traducerea într-una sau mai multe limbi străine, se făcea mențiunea că numai textul în limba română are puterea unui înscris autentic.

Actul se timbra și taxa înainte de autentificare. Prin urmare, era necesară o atenție sporită în redactarea lui, pentru ca autentificarea să nu fie refuzată după taxare pentru un anumit motiv.

Procesul-verbal de autentificare se semna de magistrat/notar public și se contrasemna de grefier în cazul instanței, purta număr de ordine și era învestit cu sigiliul instanței/notarului public. În josul anexelor se făcea mențiunea că sunt parte integrantă din înscrisul autentic, care era identificat prin numărul și data procesului-verbal de autentificare și a emitentului. Mențiunea era semnată de magistrat/notar public și contrasemnată de grefier și învestită cu sigiliul instanței. Omisiunile sau erorile din procesul-verbal de autentificare puteau duce la anularea actului, însă dacă puteau fi reconstituite și acoperite prin conținutul minutei, actul autentic rămânea valabil. Dacă părțile erau de bună credință, incompetența magistratului care a instrumentat actul, nu constituia o cauză de nulitate a autentificării.

Autentificarea făcută de judecătorul de pace peste competența sa atrăgea nulitatea autentificării. Această nulitate însă nu poate fi invocată de partea care, prin fraudă, a făcut posibilă depășirea competenței materiale de autentificare. Înscrisul nul ca autentic, era valabil ca act sub semnătură privată sau ca început de dovadă scrisă. Erorile sau omisiunile materiale (de exemplu de cifre) puteau fi rectificate sau refăcute în întregime prin ordonanță prezidențială, din oficiu, sau la cererea părților.

Exemplarul înscrisului și anexele semnate în fața magistratului/notarului public, precum și certificatele sau documentele depuse cu cererea de autentificare, constituiau dosarul actului autentic, conservat în arhiva instanței sau a biroului notarial. Actul putea fi eliberat ulterior, în copie, părților arătate în cererea de autentificare sau în favoarea cărora s-a întocmit înscrisul. Șeful instanței putea interzice, în mod excepțional, a se elibera copii legalizate de pe anume înscrisuri altora decât părților, reprezentanților și succesorilor acestora, dacă solicitanții nu justificau un interes legitim. Această interdicție nu putea fi revocată decât de șeful instanței superioare în grad. Legalizarea copiilor se făcea de unul dintre grefierii instanței care a autentificat înscrisul. În cazul în care copia actului era destinată reconstituirii originalului pierdut, sustras sau distrus, legalizarea se făcea, în mod excepțional, doar de unul dintre magistrații instanței unde s-a înregistrat înscrisul (la cererea părții interesate, numai instanța unde s-a autentificat înscrisul putea face, de altfel, reconstituirea).

Actele autentice erau executorii din momentul exigibilității obligațiunilor constatate prin înscris. Condițiile de fond pentru învestirea cu formulă executorie erau prevăzute în Codul Civil și de Procedura Civilă. Învestirea actelor autentice cu formulă executorie se realiza de instanța judecătorească care a autentificat actul. Actele autentificate de autoritățile diplomatice și consulare române se învesteau cu formulă executorie de tribunalul de la domiciliului sau reședința debitorului. În cazul când acesta nu avea reședința sau domiciliul în România, investirea se efectua la Tribunalul Ilfov – Secția notariat, dacă părțile nu alegeau alt tribunal.

Actele autentificate de celelalte autorități competente se învesteau cu formulă executorie de instanțele prevăzute în legea specială. În lipsa acestei prevederi legale, se făcea de către judecătoria de pace din circumscripția căreia își avea sediul autoritatea sau instituția care a autentificat actul. Investirea cu formulă executorie se încuviința la cererea părții interesate. În cerere se indica exigibilitatea actului, calitatea și interesul petiționarului. Instanța examina cererea în Camera de consiliu, fără citarea părților, care puteau fi chemate dacă erau necesare relatări de fapte. Încheierea era motivată și executorie dar putea fi atacată pe calea executării la contestație. Formula executorie se aplica pe originalul titlului, o singură dată pe același titlu sau pe duplicatul acestuia, și era înregistrat într-un registru special.

În loc de concluzie…

În general, privite cu scepticism, din cauza analfabetismul, dar și a lipsei de educație juridică, o parte din dispozițiile legislative emise după 1864 în materia noastră nu au pătruns în mentalul colectiv rural, acolo unde, în continuare, dreptul cutumiar se va utiliza pentru anumite afaceri civile: „De unele din dispozițiunile noi, sătenii nu prea s-au folosit, de ex. regimul dotal, neînțeles, neutilizat. Chestiunea autorizației femeii măritate nu l-a preocupat fiindcă- independent de ce o fi scris în lege săteanul a trăit cu ideea că femeia trebuie să meargă pe drum tot în urma lui și nici nu i-a venit în minte că nevasta ar putea să facă vreo învoială, vreun act, fără el, fără voia lui. Același lucru despre puterea părintească. Scris ori nescris în lege el răspunde: e copilul meu, fac ce vreau cu el. În tot cazul deseori își exercită drepturile după procedeele de odinioară, nu după articolele codului. Vechea concepție – apropiată de cea romană – trăiește încă în multe minți.” ²⁵

În schimb, în mediul urban, dat fiind atât progresul economic, el însuși generator al unui circuit din ce în ce mai accelerat al tranzacțiilor, deci și al actelor de confirmare a acestora, alăturat noilor reguli fixate în constatarea convențiilor (forma scrisă, înregistrare în registrele publice ținute la nivelul fiecărui tribunal din ocolul în care era situat bunul etc.), actul dotal a devenit un garant al liniștii familiei pentru o lungă perioadă. În sprijinul celor afirmate vin și actele autentice prezentate în anexă și, sperăm, infirmă istoriografia juridică comunistă care a considerat regimul dotal ca fiind un regim matrimonial accesibil doar celor din pătura înstărită a societății.

Sistemul adus de Codul Civil Cuza a contribuit din plin la bunul mers al Statului, mecanismul fiind văzut de clasa politică românească drept modelul demn de urmat și în perioada interbelică, dar juriști români de o inestimabilă valoare s-au ambiționat să demonstreze contrariul inclusiv prin comparațiile făcute cu instituția notariatului public și sistemul de carte funciară existente în Transilvania de după Unire. „Notarul public stă ziua și noaptea la dispoziția publicului, el este prompt și ieftin, el întocmește acte publice autentice și executorii cu valoarea sentințelor judecătorești, pe lângă răspunderea absolută și nelimitată materială și penală, fiind responsabil pentru fondul juridic al afacerii fixate în actul redactat de el.”²⁶ în schimb, secțiile notariale erau greoaie, formaliste și cu program redus.

„Secția de notariat din Vechiul Regat, cum am arătat mai sus, este un oficiu organizat în mod biurocratic la sediul fiecărui Tribunal. Notariatul din Vechiul Regat nu întocmește acte. Actele sunt aduse pentru autentificare. Actele conform legii avocaților, trebuie să fie întocmite de avocați, cari în baza unui tarif minimal stabilit încasează de 5 ori mai mari taxe ca notarii publici. Tribunalul autentifică actele cu intervenția unui judecător de la secție și a grefierului. Pentru executarea acestei autentificări, partea asistată de către avocat, trebuie să înainteze o cerere timbrată» în care să ceară autentificarea actului, Autentificarea se poate face numai în orele oficiale ale Tribunalului, căci autentificări făcute în afară de orele oficiale, sau m cele de repaos ale justiției sunt nevalabile. …. Acolo va înainta, pe lângă intervenția avocatului, o cerere către Tribunal pentru autentificarea actului, iar Tribunalul de notariat va repartiza acest dosar unuia dintre judecători, pentru ca acela să execute autentificarea. Norocul părții, dacă în această zi își va putea rezolva chestiunea, căci se poate întâmpla, că judecătorul de la secția de notariat să fie împărțit la ședință, când partea va putea aștepta ziua de mâine, când i-se va putea autentifica actul. Astăzi când notariatul public există în sediul fiecărei judecătorii, unde este secția de carte funciară, întocmirea unui act de vânzare-cumpărare, de ipotecă, sau de orice altă. natură nu necesită decât cel mult 1 oră, neavând partea nevoie de intervenția avocatului, căci notarul public are pregătirea unui avocat și în plus are, la numirea sa ca notar public, cel puțin 4 ani de practică avocațială, sau de judecător. Partea nu are nevoie nici de înaintare de cereri, nici de așteptare cu zilele, căci notarul public, pentru o taxă minimă, mergând cu el la cartea funciară, îi întocmește actul, pe care îl investește cu clauza executorie, actul astfel având puterea sentinței judecătorești (art. 114 din legea XXXV: 1874), autentificându-l ca act notarial, ce are valoare absolută înaintea părților și înaintea oricărei instanțe judecătorești”²⁷.

Justiția preventivă adusă de instituția notariatului public la jumătatea secolului al XIX-lea în majoritatea statelor europene prin constatarea raporturilor juridice nelitigioase, facilitarea exercitării drepturilor și apărarea intereselor legitime ale titularilor acestora – în respectul legii, asigurarea păcii sociale prin crearea și conservarea de instrumente probatorii ale voinței părților va rămâne necunoscută în vechiul Regat. În lipsa controlului și a supravegherii la redactare, Statul român nu oferea garanții că actul a fost redactat în conformitate cu legile țării sau că nu conține nimic tendențios, contrar legilor și bunelor moravuri, că redactorul a fost imparțial, corect și a protejat părțile mai puțin documentate sau că nu ar exista posibilitatea de falsificare: „nu se putea vorbi de siguranța și de soliditatea actelor, nici de justiție preventivă în condițiile în care actele sunt lăsate în grija tuturor nechemaților, dacă la originea acestor acte nu este asigurată stabilirea legală și precisă a voinței, din care se naște dreptul, dacă la originea actului nu lucrează răspunderea nelimitată pentru orice interpretare greșită sau de rea credință a acelei voințe, din care se nasc dreptul și obligațiunea și la încheierea actelor nu se întrebuințează ca cheag cunoștința legilor și simțul moral al aceluia ce stând între părți, este elementul de nivelare și de încopciere a voințelor opuse. Dacă aceste criterii juridice lipsesc, se clatină întreagă viața de drept.”²⁸

Judecătorul, deși autentifica actele, nu era redactor și nu cunoștea afacerile care stăteau la baza acestora neimplicându-se decât post factum, după redactare, și fără a interveni activ în cuprinsul actului printr-un control de legalitate: „Cel ce întocmește contractul numai atunci va servi intențiile legii când interesele și voința părților le va pune de acord cu legea, căci numai atare contracte vor diferi garanția maximă, care este baza și scopul existenței apărării preventive de drept. Tribunalul și Judecătoria nu pot avea atribuția de a redacta și a autentifica acte notariale, căci la redactarea actului notarial redactorul trebuie să fie prezent de la început până la sfârșit și în urma dezbaterilor obositoare prealabile, el trebuie să se convingă atât despre voința părților cât și despre intențiunile lor de a-și aranja, prin acte bine încheiate daraverile lor.

Judecătorul nu poate asista la dezbaterea intereselor mărunte ale părților, nu se poate ocupa de afacerile speciale ale părților. Misiunea lui este ca prin aplicarea legilor să restabilească ordinea de drept, turburată prin litigiile dintre părți. Punctul lui de plecare nu este actul de drept, ci legea. El este dator să aplice legea în caz de litigiu. Judecătorul nu armonizează faptul, ci aplică legea, urmărind interese mai îndepărtate și mai înalte. Judecătoria nu poate fi deci orișicând la dispozițiunea părților.”²⁹

Avocații³⁰ erau în imposibilitatea morală de a atrage atenția părților asupra împrejurărilor care pot conduce la procese, menirea lor principală fiind tocmai reprezentarea părților în astfel de litigii: „…avocatul, în cadrele profesiunii sale, nu este potrivit să fie învestit cu aceste atribuțiuni. El apără interesele unei părți în justiția represivă. Locul lui este la bară. Acolo el e mare, iar activitatea lui este sublimă. El reprezintă numai pe una dintre părți, deci nu poate să redacteze acte publice, neavând el răspundere față de partea adversă, pe care nu o reprezintă”.³¹

Dacă notarul public transilvănean era chemat să armonizeze cele trei criterii necesare încheierii actelor notariale: voința părților, interesul părților și dispozițiile legilor în contracte autentice, nici judecătorul, nici avocatul nu garantau în vechiul Regat pentru efectele juridice ulterioare ale actului semnat de părți. Astfel, între prevederea legală și aplicarea practică a legii era o prăpastie după cum remarcau notarii publici transilvăneni: „cine nu a luat parte la grelele și obositoarele dezbateri, care trebuie să premeargă redactării actelor juridice, acela în fond nu poate să autentifice aceste acte, căci nu cunoaște voința și intențiunea părților, mai cu seamă a părților cu o cultură mai redusă, și aceștia sunt majoritatea părților contractante, care în fața magistratului de la secția de notariat din Regat, nu au nici timpul fizic, nici pregătirea necesară, pentru a putea preciza, în timpul limitat al autentificării actului, care le-a fost intențiunea și voința când au încheiat actul respectiv. Iată izvorul actelor greșite și al proceselor fără sfârșit.”³²

Alte probleme sesizate de marii juriști ai epocii, pe lângă utilizarea martorilor sau a altor mijloace nesigure pentru a proba posesia și proprietatea, erau sistemul de publicitate Sistemul era aspru criticat pentru că nu oferea o publicitate reală, pe imobile, ci una pe nume de persoane, o publicitate personală. Dezavantajele acestui sistem, care s-au transmis de altfel până la noi, sunt ușor de demonstrat. Pentru a afla situația unui bun imobiliar trebuie să deții în primul rând informații despre proprietarul acestuia pentru că, cercetarea în registru, se realizează pe numele acestuia: „Trebuie să știi de la cine-l are; în urmă trebuie să afli pe autorul aceluia și așa mai departe până ajunge să însumeze o trecere de timp, care de obicei este 30 de ani. Și trebuie să știi, cu toată exactitatea, numele și pronumele diferiților proprietari, căci o greșeală cât de mică poate să fie dezastroasă. De exemplu ai căutat pe numele: Georgescu Dumitru și în realitate trebuia căutat pe numele Georgescu L D-tru. Sau ai căutat pe numele Christescu când trebuia să cauți pe numele Hristescu, scris astfel fiindcă așa semnează partea sau pentru că așa l-a trecut funcționarul în registru. Sau unul din foștii proprietari ai imobilului a murit și nu știi cine sunt moștenitori; ori o femeie dintre ei s-a căsătorit și nu știi numele bărbatului. Cercetarea registrelor se face, de obicei, pe 50 de ani, termenul celei mai lungi prescripții, crezându-se că peste acest termen nu mai pot fi motive de îngrijorare. Dacă însă, în acest timp, unul dintre acei cari aveau sau care pretinde a fi avut drepturi asupra imobilului a fost minor, interzis și s-a suspendat astfel prescripția sau a introdus vreo acțiune care a întrerupt-o, ce valoare mai are mărginirea cercetării registrelor numai la 30 de ani ? Și de unde poți afla toate acestea când nu se face nicio publicitate?

Se crede, de mulți, că odată ce ai certificat de la grefier despre sarcini ești la adăpost de orice risc. Se înșală amarnic, pentru că grefa face cercetările pe numele și timpul ce-i arăți și când nu vrei să dai sau nu știi un nume, grefierul nu este ținut să se ocupe de el ori să ți-l caute. De altă parte, dacă sunt sarcini deși nu-s trecute în acest certificat ele nu dispar ci rămân și sunt în totul opozabile celor de al treilea. Cel care s-a încrezut în certificatul grefierului, are acțiune și contra acestuia, dar acțiunea nu totdeauna-i va fi folositoare (art. 1817-1818 C. civ.) pentru repararea pagubelor.

Trebuie reamintit apoi că nu oricine poate cerceta registrele și nu se pot cerceta decât cu multă pierdere de vreme. Aproape toți au nevoie de un om priceput la această operațiune; și pentru a avea mai multă siguranță este nevoie nu numai de un funcționar, care să răsfoiască repertoriile mult timp, ci de un om de legi, care să cerceteze și actele în sine. Or, o bună publicitate cere ca să fie posibil oricărui cetățean să vază starea imobilului în cel mai scurt timp spre a-și putea încheia afacerile repede.

La tribunale există un registru repertoriu, în care se fac cercetările. Puțini știu că un asemenea registru nu intră în sistemul Codului civil și al procedurii înscrierile și mențiunile din el n-au putere legală ci servesc numai pentru a înlesni cercetările în registrele de transcripțiuni și inscripțiuni. Pentru a afla situația legală a imobilului trebuie să nu te mulțumești numai cu cele ce găsești în repertoriu ci să cauți registrele arătate. O lipsă, o greșeală din registrul-repertoriu nu te pune la adăpost de consecințele legale.

Pe lângă toate aceste defecte nu trebuie uitat faptul că în multe părți registrele sunt ținute foarte rău; sunt rupte, rău legate, rău scrise. Și această stare a devenit și mai rea din cauza războiului, în care multe au fost distruse.”³³

În asentimentul celor de mai sus, în numărul viitor ne propunem să vă prezentăm experiența notarilor publici din Transilvania în problematica matrimonială însă, pentru finalul acestui număr, vă oferim, spre dezbatere, mărturiile matrimoniale ale unor oameni necunoscuți: o modistă și un medic, domnișoare și comercianți ș.a.

Anexă

CONTRACT DE CĂSĂTORIE³⁴

Între subsemnații a intervenit următorul contract de căsătorie:

Eu, Betty Schnayersohn, de profesiune modistă în calea Moșilor No. 261, în vederea căsătoriei ce contractez cu d. doctor Louis Robinson, medic dentist, calea Moșilor No. 276, îmi aduc ca dotă următoarele :

• Bani în numerar lei 5.000.

• Trusoul evaluat lei 2.500.

• Mobilierul evaluat lei 2.500.

• 2 garderobe cu uși cu oglinzi; 2 paturi cu așternuturi; 1 lavoar din marmură și oglindă; 1 serviciu de lavoar; 2 noptiere cu marmură; 1 dormeză îmbrăcată cu pluș; 1 bufet de sufragerie cu marmură; 1 canapea de sufragerie; 1 oglindă pătrată, cu ornamente; 1 oglindă aurită; 1 masă ovală de salon; 1 masă pătrată de sufragerie, 6 scaune de paie gotice; jumătate garnitură mobilă plușată; 1 birou de scris sculptat; 1 fotoliu de birou sculptat; 1 bibliotecă de cărți sculptată; 1 pianină neagră; 2 lămpi de atârnat majolică; 1 lampă formă coriandru; 1 lampă de masă; 6 tablouri de perete; 2 covoare mari: 8 galerii de perdele; 8 perechi de perdele albe cu draperii plușate; 2 paturi de fier cu saltele; 1 lavoar de fier cu serviciu; 1 garderob de nuc pentru haine; 1 mașină de cusut; 1 oglindă lungă cu consolă; 12 perine de puf; 2 plăpumi de mătase; 2 plăpumi de lână.

• bucătărie complet aranjată pentru menaj.

• un serviciu de sticlărie și porțelanuri;

• argintării.

Cât privește exercițiul meu de modistărie, viitorul meu soț nu are nici un amestec, căci sunt capabilă a-mi conduce comerțul și raporturile dintre noi viitorii soți din acest punct de vedere rămân ca și până în momentul căsătoriei.

Trusoul și obiectele aci notate rămân proprietatea viitoarei mele soții Betti Schnayersohn.

Suma de Iei 5.000 o aduc viitorului meu soț, din care sa vor face cheltuielile de nuntă.

Eu viitoarea soție aduc cu bucuriei cele notate și-mi aleg domiciliul în calea Moșilor No. 276 și cu mulțumire semnez prezentul act.

Betty Schnayersohn, modistă, calea Moșilor No. 261.

Eu viitorul soț consimt la cale de mai sus și-mi aleg domiciliul calea Moșilor No. 276.

Dr. Louis Robinson, calea Moșilor No. 276.

Martor, /. Dumitrescu, apărător, strada Aurel. No. 15.

Urmează autentificarea tribunalului Ilfov, secția de notariat, la No. 1.452 din 9 Fevruarie 1908.

Grefa tribunalului Ilfov, secția de notariat

Prezenta copie, fiind conformă eu originalul act dotal, autentificat la No. 1.452/908, se legalizează, conform cererii făcută de d. Dr. Robinson.

p. Grefier, Gh. Marinescu.

ACT DOTAL³⁵

Subsemnații, Dimitrie Trandafirescu, proprietar, domiciliat în Călărași, strada București No. 171, și Elena D. Trandafirescu, soția sus numitului, având același domiciliu, declarăm printr-acest act că, în vederea căsătoriei ce prea iubita noastră fiică Eleonora are o contracta cu d. Ioan Fronescu, de profesie comerciant, domiciliat în același oraș, strada Călărași No. 27, îi constituim ca dotă următoarele:

Subsemnatul, Dimitrie Trandafirescu, tatăl, îi dau o pereche case, situate în Călărași, strada București No. 173, cu toate dependințele lor, împreună cu locul lor, în întindere de 13 metri fața și fundul și de 40 metri lungimea, pe ambele laturi, având următoarele vecinătăți: în față strada București, în fund proprietatea moștenitorilor Kipriu, la răsărit proprietatea d-lui Atanasie Stoenescu și la apus altă pereche de case ale mele, fiecare sunt despărțite printr-un zid comun, care zid va aparține fiicei mele numai pe jumătate în grosimea lui pe toată lungimea de la stradă și până în fund.

Asupra acestui imobil există sarcina ipotecară înscrisă în registrul de inscripțiuni al tribunalului Ialomița la No. 1.425/98, pentru asigurarea dotei mobiliare în valoare de lei 9.640, bani 50, constituită soției mele Elena, născută Stan Boiangiu, cu actul de dotă transcris în registrul respectiv al aceluiași tribunal la No. 16/75 și, imobilul îl constitui ca dotă cu sarcina .sus. menționată.

Subsemnata, Elena Trandafirescu, mamă, îi dau: creanța dotală în valoarea de lei 9.640, bani 50, ce am asupra soțului meu Dimitrie Trandafirescu, constatată prin actul de dotă transcris Ia No. 16/75, și asigurată ipotecar în casele cu locul lor, proprietate a soțului meu, descrisă mai sus și în același timp cedez fiicei mele și dreptul da ipotecă, înscris în registrul de inscripțiuni la No. 1.425/98, ipotecă care va continua să existe și în viitor, în scop de a fi garantată creanța ce o dau ca dotă.

În caz că imobilul ipotecat s-ar vinde la licitație publică din împrejurări neprevăzute, soțul va fi în drept a primi din prețul depus suma da lei 9.640, bani 50, care reprezintă valoarea creanței dotale ce o dau ca dotă.

Deosebit mai dau avutul meu parafernal ca dotă fiicei mele și trusoul în valoare de lei 2.000.

Asupra averii ca o dau ca dotă fiice mele Eleonora și care se arată mai sus nu vor avea nici un drept ceilalți copii ai mei.

Subsemnata. Eleonora D. Trandafirescu, fiică majoră, cu domiciliul la casa părinților mei, declar că primesc cu recunoștință dotele ce-mi se constituie da către prea iubiți mei părinți printr-acest act.

Subsemnatul, Ioan Fronescu, declar că mă mulțumesc cu dotele ce ambii părinți constituesc printr-acest act d-șoarei Eleonora D. Trandafirescu, în condițiunile mai sus arătate și că celebrarea căsătoriei va formă dovada că am luat în primire averea dată ca dotă.

Făcut astăzi, 7 Decemvrie 1907, în Călărași.

D. Trandafirescu, Elena D. Trandafirescu, Eleonora D. Trandafirescu, I. Fronescu.

Scris și redactat da subsemnatul, care am iscălit pe d-na Elena D. Trandafirescu, neștiind carte. Totdeodată atest și identitatea părților.

Procop. Dumitrescu, avocat din Călărași, str. Independența No. 44.

(Urmează autentificarea trib. Ialomița sub No. 1.990/907).

România

Oficiul stării civile al orașului Călărași Prezenta copie, fiind conformă cu originalul, se atestă de noi. Ofițer (Nedescifrabil). 1907, Decemvrie 22.

CONTRACT DOTAL³⁶

Între subsemnații, Friederica Daniel, majoră, de profesiune casnică, domiciliată în Iași, strada Elena Doamna și Reni Donenfeld, comerciant, domiciliat în Iași, strada Ștefan cel Mare, au intervenit cele ce urmează : Eu Friederica Daniel, declar că-mi constitui dotă următoarele: cu ocazia căsătoriei dintre mine și d. Beni Donenfeld: 400.000 lei în numerar, suma ce am încredințat-o astăzi viitorului soț, 200.000 lei valoarea mobilelor și a trusoului specificat în alăturatul inventar, făcut în dublu exemplar, iscălit de noi.

Noi, părțile, declarăm că acceptăm regimul dotal cu privire la banii dotali.

În ce privește mobila și trusoul, prin derogare de la art. 1245, alin. 1 din codul civil se specifică că evaluarea lor nu operează vânzarea și în consecință, ele rămân proprietatea mea, Friederica Daniel. Prezentul contract derog, de la dispozițiile art. 1.273 din codul civil, în sensul ca la desfacerea căsătoriei, prin unul din motivele legale, averea dotală devine imediat exigibilă imediat ce desfacerea a avut loc.

Subsemnatul Beni Donenfeld, declar că accept în totul clauzele acestui act dotal precum și adeverirea că am primit suma de Iei 400.000.

Friederica Daniel.

Beni Donenfeld. Redactor și martor pentru identitate, Marovici I, avocat. Văzut, Păcuraru.

Inventar

Două saltele de lână, patru perine de puf mari și patru perine de puf mici, diverse servicii de lavoar, două plapome de mătase, o plapumă de lână, patru garnituri de pat, 12 garnituri de corp feminin, 12 fețe de masă pentru 12 persoane, trei duzini de prosoape, patru duzini de șervete, diverse rochii de damă, o pereche sfeșnice de argint veritabil, diverse cuverturi de pat și masă, o sufragerie completă, un dormitor complet, diverse covoare, diverse lămpi electrice, două divane tapisate, o dormeză, diverse tablouri de perete, o pendulă, diverse perdele albe și colorate, diverse servicii de masă și cafea de porcelan, diverse oglinzi de cristal.

Friederica Daniel Beni Donenfeld.

Urmează autentificarea tribunalului Iași, secția III, la No. 6.334 din 21 Octomvrie 1927 și transcrierea în registrul de foi dotale al aceluiași tribunal Ia No. 204 din 21 Octomvrie 1927.

Grefa tribunalului Iași, secția III

Prezenta copie fiind conformă cu originalul se legalizează de noi după ce s-a anulat timbrul legal.

(Urmează semnătura grefierului).

No. 18.213. 1927, Noiembrie 1.

CONVENȚIUNE MATRIMONIALĂ³⁷

Cu prilejul căsătoriei fiicei mele Stephanie (Sarah) Wappner cu d. Jacques Weisman, comerciant, domiciliat în București, strada Lucaci Nr. 2, îi constitui ca dotă următoarele:

1. Suma de lei 1.000.000, care s-a primit de viitorul meu ginere, azi, la semnarea prezentului act.

2. Imobilul din București, strada Regală No. 11 bis, în întregime, liber de orice sarcini, așa cum îl stăpânesc, pe baza actului de cumpărare, transcris de tribunalul Ilfov, Secția de notariat, sub No. 7 491/926.

Acest imobil, deși dotal și inalienabil, va putea fi totuși înstrăinat prin vânzare, de soții înzestrați, fără autorizarea justiției, ci numai cu consimțimântul meu special și înscris autentic, pe timpul vieții mele, înzestrătorul, cu clauză formală, că prețul să fie depus în mâna subsemnatului înzestrător, și plasat de mine, cu consimțimântul soților în cumpărare de imobile în București, de o valoare cel puțin egală. Sumele prinse din vânzare vor fi dotale și inalienabile, ca și imobilele cumpărate cu bani dotali.

După încetarea din viață a subsemnatului I. Wappner, imobilul dotal, fie cel constituit dotă, prin prezentul act fie cele cumpărate cu bani dotali, devin inalienabile, conform codului civil, iar sumele aflate în păstrarea mea din vânzarea imobilului dotal, vor fi consemnate la Cassa de depuneri, ca fond dotal inalienabil, putând însă a fi întrebuințat numai în cumpărare de imobile în București, cari vor deveni dotale și inalienabile, în condițiunile arătate mai sus.

Valoarea imobilului ce constitui dotă este de lei 4.500.000. .

3. Trusou consistând în lenjerie de corp, de masă, de sufragerie și de dormitor, îmbrăcăminte, obiecte de menaj și bijuterii în total evaluate la suma de lei 500.000.

Prețuirea nu face vânzare.

Toate acestea sunt prevăzute în inventarul alăturat la act și rămân proprietatea personală a soției.

4. Subsemnata Stephanie (Sarah) Wappner, domiciliată în București bulevardul L C. Brătianu No. 80, accept cu mulțumire dota ce mi-o constituie iubitul meu părinte și consimt la clauzele de mai sus.

5. Subsemnatul Jacques Weissman, domiciliat în București, strada Lucaci No. 2, consimt cu mulțumire la dota ce mi se constituie, în condițiunile de mai sus și declar că am primit, azi, la semnarea prezentului act, suma de lei 1.000.000 prezenta servind drept chitanță autentică de primirea sumei în chestiune.

Făcut și subscris de părțile contractante, la Decemvrie 1927, în București.

Înzestrător Wappner, comerciant, bulevardul Ion C. Brătianu No. 80. înzestrații: Stephanie Wappner, Jacques Weissmann.

(Urmează autentificarea tribunalului Ilfov, secția de Notariat, sub No. 38 687 din 1927).

Grefa tribunalului Ilfov, secția de Notariat

Prezenta copie fiind conformă cu originalul act, autentificat de acest tribunal sub No. 38.687/927 se legalizează conform cererii înregistrată la No. 1927. (Urmează semnătura grefierului).

Cosmin Mihailovici, Directorul Direcției Arhivă a Camerei București

---