Regimurile matrimoniale în context transfrontalier. Perspectiva europeană și națională
Decembrie 2023

Unul dintre cele mai importante evenimente organizate de Camera Notarilor Publici București în anul 2023 a fost Conferința ”Mobilitate și protecție juridică în era digitală”. Prezentările lectorilor au stârnit curiozitatea participanților dar și a celor care nu au reușit să participe. Pentru a răspunde numeroaselor solicitări de a publica materialele Conferinței ne-am adresat lectorilor noștri care, cu multă generozitate, au răspuns invitației noastre de a ne transmite spre publicare, în Ziarul Notar de București, articole ce rezumă prezentările din cadrul Conferinței.

În această rubrică puteți găsi rezumatul uneia intervenții din primul panel, cea a doamnei conf. dr. Cristina Nicolescu.

Panelul I, Prima Parte, intitulat: Regimuri matrimoniale. Parteneriate civile a fost moderat de dr. Ioana Olaru și vicepreședintele CNPB Dan Tătaru.

 

Rezumat

Este îndeobşte admis că raporturile de familie (în general) şi relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi (în special) constituie un teren predilect de manifestare a mecanismelor specifice dreptului internaţional privat, în condiţiile în care dreptul familiei rămâne încă teritoriul particularităţilor naţionale. Având în vedere mobilitatea accentuată a cuplurilor, care, din ce în ce mai des, sunt plasate într-un context transfrontalier, problemele pe care le ridică în prezent regimurile matrimoniale constituie una dintre cele mai importante materii ale dreptului internaţional privat.

Prezentul studiu își propune să traseze unele repere privind soluţionarea conflictului mobil de legi, evantaiul opţiunilor posibile în cadrul determinării subiective a legii aplicabile regimului matrimonial, precum şi principalele instrumente juridice care au aptitudinea de a asigura opozabilitatea regimului matrimonial și ocrotirea terțelor persoane în cazul raporturilor cu element de extraneitate. Referiri punctuale vor fi făcute şi la soluţiile conflictuale instituite prin Regulamentul (UE) nr. 2016/1103, deşi România nu a participat la mecanismul de cooperare consolidată care a condus la adoptarea acestui regulament.

I. Preliminarii

În vechiul drept, materia regimurilor matrimoniale a fost etichetată drept „famosissima questio” sau „crux juris”, iar în prezent, se apreciază că problemele pe care le ridică regimurile matrimoniale constituie una dintre cele mai importante materii ale dreptului internaţional privat. Nu de puţine ori perspicacitatea practicianului naţional (notar public, judecător etc.) este pusă serios la încercare, acesta fiind forţat să păşească într-un spaţiu al contrastelor: pe de o parte, un teritoriu înspăimântător, în care „busola” juridică poate fi foarte uşor pierdută; pe de altă parte, un spaţiu care atrage irezistibil, ca într-un cântec de sirenă, prin farmecul său inefabil.

Deşi la nivelul Uniunii Europene, prin Regulamentul nr. 2016/1103¹ s-au instituit norme juridice uniforme în materia regimurilor matrimoniale vizând competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, din păcate România nu a participat la mecanismul de cooperare consolidată care a condus la adoptarea acestui regulament. Prin urmare, în localizarea raporturilor juridice (dintre soți sau dintre soţi şi terți) care vizează regimurile matrimoniale, practicianul român va trebui să pornească de la normele conflictuale cuprinse în Cartea a VII-a a Codului civil. Aceasta nu înseamnă însă ignorarea totală a normelor de conflict instituite prin Regulament.

Tocmai din această perspectivă, evaluarea comparativă a soluţiilor configurate la nivelul celor două reglementări poate avea valenţe practice pronunţate, în special cu privire la următoarele aspecte:

1. soluţionarea conflictului mobil de legi;

2. evantaiul opţiunilor posibile în cadrul determinării subiective a legii aplicabile regimului matrimonial;

3. măsurile de publicitate și opozabilitatea regimului matrimonial față de terți.

II. Posibila incidenţă a normelor conflictuale din Regulament

Începând cu data de 29 ianuarie 2019 (data aplicării Regulamentului), norma conflictuală din Regulament reprezintă propria normă conflictuală a statelor membre UE care au aderat la forma de cooperare consolidată, iar în anumite cazuri norma conflictuală română poate trimite la cea aparţinând unuia dintre statele participante (spre exemplu, în cadrul determinării obiective a legii aplicabile regimului matrimonial, autoritatea română sesizată va trebui să ţină seama de dispoziţiile art. 26 din Regulament).

Un exemplu practic este mult mai elocvent. Andrei, cetăţean român, cu reşedinţa obişnuită în Bruxelles din anul 2016, se căsătoreşte cu Magda, cetăţean polonez, cu reşedinţa obişnuită în Franţa, căsătoria fiind celebrată la 03.12.2019 în Bruxelles, fără a încheia o convenție de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial. La data de 23.12.2020, cuplul îşi stabileşte reşedinţa obişnuită comună în Bucureşti. Andrei şi Magda apelează la dvs., în calitate de notar, adresându-vă următoare întrebare: Care este succesiunea de legi aplicabile regimului matrimonial şi ce regim matrimonial concret a guvernat, respectiv guvernează în prezent raporturile lor patrimoniale?

Pentru derularea judicioasă a raționamentului conflictual specific dreptului internaţional privat, este necesar a fi avute în vedere următoarele:

(i) întrucât soţii nu au ales legea aplicabilă regimului matrimonial, ne plasăm pe terenul determinării obiective, în sensul art. 2592 C.civ., care trimite la legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei, respectiv art. 2589 alin. (1) C.civ. În perioada 03.12.2019 – 23.12.2020, soţii nu au avut nici reședință obișnuită comună şi nici cetățenie comună, devenind astfel incident ultimul punct de legătură prevăzut de art. 2589 alin. (1) C.civ.², şi anume legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată – legea belgiană;

(ii) conform art. 2559 alin. (1) C.civ., legea belgiană (la care norma conflictuală română trimite) cuprinde şi normele conflictuale (iar nu doar dispoziţiile de drept material). Începând cu 29 ianuarie 2019 (data aplicării Regulamentului), norma conflictuală din Regulament reprezintă propria normă conflictuală a statelor membre UE care au aderat la forma de cooperare consolidată (Belgia fiind unul dintre ele, potrivit par. 11 din preambulul Regulamentului).

Art. 26 par. 1 din Regulament – sediul determinării obiective a legii aplicabile regimului matrimonial – prevede, de asemenea, puncte de legătură în cascadă, aplicabilă în speţă fiind ipoteza de la lit. c) „legea statului cu care soții au împreună legătura cea mai strânsă în momentul încheierii căsătoriei, ținându-se cont de toate circumstanțele”. Raportat la situaţia de fapt, se poate considera că această lege este chiar legea belgiană, ca lege a statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată. Aşadar, trimiterea fiind acceptată, regimul matrimonial concret aplicabil este regimul matrimonial legal din sistemul de drept belgian, respectiv regimul comunităţii de bunuri;

(iii) începând cu data de 23.12.2020, cuplul îşi stabileşte reşedinţa obişnuită comună în Bucureşti, aplicându-se (prin analogie) art. 2596 alin. (2) C.civ. În consecinţă, legea aplicabilă regimului matrimonial este legea română cu al său regim de comunitate legală, reglementat de art. 339 şi urm. C.civ.

III. Inconveniente ale determinării obiective a legii aplicabile regimului matrimonial

Potrivit art. 2596 alin. (2) C.civ., „Dacă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau, după caz, cetăţenia, legea comună a noii reşedinţe obişnuite sau a noii cetăţenii se aplică regimului matrimonial numai pentru viitor, dacă soţii nu au convenit altfel, şi, în niciun caz, nu poate prejudicia drepturile terţilor”. Această mutabilitate (automată) instituită de textul legal citat funcţionează doar în perimetrul determinării obiective, având în vedere că potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, „(…) dacă soţii au ales legea aplicabilă regimului matrimonial, ea rămâne aceeaşi, chiar dacă soţii îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia”.

Soluţia mutabilităţii automate adoptate de legiuitorul român este criticabilă, fiind de natură să-i surprindă pe soţi care se vor trezi astfel proiectaţi într-un sistem de drept care nu le este familiar, din moment ce, prin ipoteză, simpla schimbare a punctului de legătură (reşedinţa obişnuită, cel mai adesea) nu generează per se legături de proximitate relevante/caracterizate cu statul pe teritoriul căruia şi-au fixat reşedinţa obişnuită ori ai cărui cetăţeni au devenit³. Spre exemplu: soţii A şi B, de cetăţenie română, respectiv franceză, s-au căsătorit în România, fără a încheia o convenție de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial, reşedinţa obişnuită a celor doi fiind în Bucureşti. După 10 ani, din motive profesionale, se stabilesc în statul X, care reglementează, ca regim matrimonial legal, participarea la achiziţii. Fiind în prezenţa unui conflict mobil de legi, devine incidentă soluţia prevăzută de art. 2596 alin. (2) C.civ.; aşadar, legea statului X, ca lege comună a noii reşedinţe obişnuite, se aplică regimului matrimonial. În ipoteza în care norma conflictuală din sistemul de drept al statului X acceptă trimiterea („invitaţia” lansată de legea română), regimul matrimonial concret aplicabil devine participarea la achiziţii, deşi, în mod evident, nu există (deocamdată) legături de proximitate relevante care să justifice trecerea automată de la regimul comunităţii legale (guvernat de legea română) la regimul participării la achiziţii (guvernat de legea statului X).

Mecanismul de corecţie care poate fi aplicat într-o astfel de situaţie este oferit de art. 2565 C.civ. care instituie aşa-numita „clauza generală de excepţie”, alin. (1) al acestui articol statuând următoarele: „În mod excepţional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei cărţi poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege. În acest caz, se aplică legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături”. În minispeţa imaginată, se poate aprecia că raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu legea statului X, care poate fi astfel înlăturată de la aplicare în favoarea legii române – legea cu care soţii A şi B întreţin (încă) cele mai strânse legături.

IV. Determinarea subiectivă a legii aplicabile regimului matrimonial. Evaluare comparativă

Art. 2590 alin. (1) C.civ. consacră principiul autonomiei de voinţă a soţilor, în sensul posibilităţii de a alege, în anumite limite, legea aplicabilă regimului matrimonial. Legea indicată de soţi este legea materială/substanţială a sistemului de drept la care se face trimitere, cu excluderea normelor conflictuale. În sprijinul acestei soluţii pot fi invocate dispoziţiile cu caracter general în materie de retrimitere, consacrate de art. 2559 C.civ., care la alin. (3) statuează în sensul că prin excepţie de la regula instituită în alin. (1), „legea străină nu cuprinde şi normele ei conflictuale în cazul în care părţile au ales legea străină aplicabilă”.

Libertatea soţilor de a alege nu este totală, ei neputând desemna decât una dintre următoarele legi, prevăzute cu caracter limitativ în alin. (2) al art. 2590 C.civ.:

(i) legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data alegerii;

(ii) legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;

(iii) legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după celebrarea căsătoriei.

În sistemul Regulamentului nu a fost reţinută ultima ipoteză, evantaiul de opţiuni fiind mai restrâns. Potrivit art. 22 par. 1 din Regulament, „Soții sau viitorii soți pot conveni să desemneze sau să schimbe legea aplicabilă regimului lor matrimonial, cu condiția ca legea respectivă să fie una dintre următoarele: (a) legea statului în care soții sau viitorii soți sau unul dintre ei își au (are) reședința obișnuită în momentul încheierii acordului; sau (b) legea unui stat a cărui cetățenie este deținută de către oricare dintre soți sau viitorii soți în momentul încheierii acordului”.

Legiuitorul unional s-a dovedit mai precaut, evitând situaţia în care convenţia de alegere ar deveni ineficace: astfel, este posibil ca alegerea legii aplicabile regimului matrimonial să intervină anterior încheierii căsătoriei, iar soţii să nu îşi stabilească totuşi o reşedinţă obişnuită comună după celebrarea căsătoriei, devenind astfel incidentă formula determinării obiective.

Un exemplu practic este elocvent: A şi B, viitori soţi, au cetăţenie română, respectiv italiană şi reşedinţa obişnuită în România. Se prezintă la biroul notarial „X şi asociaţii” şi solicită autentificarea unei convenţii prin care să determine legea franceză ca lege aplicabilă regimului matrimonial. Constatând că nu există niciun punct de legătură cu legea franceză, notarul public procedează la menţionarea în conţinutul convenţiei a declaraţiei viitorilor soţi că, după încheierea căsătoriei, îşi vor stabili reşedinţa obişnuită în Franţa. Dacă, după celebrarea căsătoriei, prima reşedinţă obişnuită comună va fi stabilită în Elveţia, convenţia devine ineficace, iar determinarea legii aplicabile regimului matrimonial se face cu ajutorul criteriilor de localizare obiectivă.

Un alt posibil risc semnalat în literatura de specialitate⁴, generat de această diferenţă de opţiuni, vizează situaţia în care o convenţie de alegere, încheiată în condiţiile art. 2590 alin. (2) lit. c) C.civ., va ajunge să fie analizată într-un stat în care Regulamentul este aplicabil. Exemplul furnizat de distinsa autoare este următorul: viitorii soţi, cetăţeni români, ambii cu reşedinţa obişnuită în Romania, dar deţinând bunuri în afara țării, încheie înainte de celebrarea căsătoriei o convenţie prin care aleg ca aplicabilă legea franceză, legea statului în care amândoi îşi vor stabili reşedinţa obişnuită după încheierea căsătoriei. Dacă ei se stabilesc ulterior în Franţa, „nu este evident că acea convenţie de alegere a legii aplicabile, neîncheiată în condiţiile art. 22 din regulament, va fi eficace în statul respectiv”. Recomandarea adresată notarilor publici este în sensul de a atenţiona viitorii soţi atât cu privire la „eficacitatea spaţială limitată a acesteia, dar şi cu privire la alternativele disponibile”, una dintre aceste alternative (cea mai simplă) fiind chiar reiterarea convenţiei cu privire la legea aplicabilă, de îndată ce intervine schimbarea reşedinţei obişnuite în statul pe teritoriul căruia Regulamentul este direct aplicabil, asigurându-se astfel eficacitate deplină manifestării de voinţă a părţilor.

V. Opozabilitatea regimului matrimonial în context transfrontalier. Implicaţii practice⁵

În dreptul internațional privat, din perspectiva terților, opozabilitatea poate fi analizată ca o „formă de protecție juridică a acestora împotriva impunerii unor efecte izvorând din acte încheiate într-o altă țară sau guvernate de o lege străină, acte de care aceștia nu puteau avea, în mod rezonabil, cunoștință”⁶.

Terțele persoane care intră în relații juridice cu soți plasați într-un context internațional au de multe ori o poziție nesigură, cel puțin din două perspective: pe de o parte, regimurile matrimoniale și în special efectele acestora asupra terților variază considerabil de la un stat la altul (așa-numitul „risc static”); pe de altă parte, interesele terțelor persoane sunt foarte sensibile la modificările succesive ale regimului matrimonial (așa-numitul „risc dinamic”)⁷.

Neîndoielnic, interesul soților este acela de a opune terților efectele relaționate regimului matrimonial concret aplicabil, chiar și în acele situații în care legea aplicabilă este o lege străină. Însă, în principiu, terții nu pot fi obligați să cunoască sursa acestor efecte și nici legea aplicabilă actelor juridice generatoare, atunci când acestea s-au născut într-un alt spațiu juridic. După cum s-a afirmat în doctrină, „ca regulă, opozabilitatea aparține legii locului producerii efectelor juridice, iar nu legii locului nașterii lor”⁸.

Art. 2.595 C.civ. configurează o serie de reguli având ca finalitate protecția drepturilor/intereselor terțelor persoane (așa cum rezultă, de altfel, și din denumirea marginală a acestui articol). Conform alin. (1) al art. 2.595, în domeniul legii aplicabile regimului matrimonial (legea aleasă de părți sau legea efectelor generale ale căsătoriei) intră și chestiunile vizând „măsurile de publicitate și opozabilitatea regimului matrimonial față de terți” – soluție firească la nivel principial. Dar, cum supunerea regimului matrimonial unei legi străine (inclusiv în ceea ce privește operațiunile de publicitate și opozabilitate) ar putea de multe ori să surprindă terții de bună-credință, art. 2.595 alin. (2) partea introductivă instituie, în beneficiul acestora, o excepție de la regula enunțată, statuând că, „atunci când la data nașterii raportului juridic dintre un soț și un terț aceștia aveau reședința obișnuită pe teritoriul aceluiași stat, este aplicabilă legea acestui stat”⁹.

Cele trei ipoteze enumerate de lit. a)-c) ale alin. (2) al art. 2.595 necesită o examinare distinctă, întrucât, deși sunt înmănuncheate sub eticheta aparentă de „excepții la excepție”, conduc la rezultate diferite sub aspectul legii care guvernează măsurile de publicitate și opozabilitatea regimului matrimonial față de terți.

Ipoteza reglementată de lit. a) – „au fost îndeplinite condițiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea aplicabilă regimului matrimonial” – este deficitară, ignorând flagrant rațiunea care a stat la baza instituirii întregului art. 2.595, și anume protecția drepturilor/intereselor terților. O aplicare ad litteram a acestei prevederi ar însemna impunerea unei obligații cvasi-imposibile în sarcina terțului de a face investigații și de a consulta registrele publice din statul a cărui lege guvernează regimul matrimonial, chiar și în acele situații în care respectivul spațiu juridic este cu totul străin terțului. Or, în ceea ce privește drepturile/interesele terților, acestea ar trebui să fie localizate în sistemul de drept aparținând statului unde se invocă efectele regimului matrimonial concret. Așadar, dacă un sistem de drept presupune anumite formalități de publicitate/înregistrare și acestea au fost îndeplinite în respectivul stat, aceasta nu înseamnă că automat legea aplicabilă regimului matrimonial și regimul matrimonial concret pot fi opuse terțului cu reședința obișnuită în alt stat, indiferent de circumstanțe.

Critica art. 2.595 alin. (2) lit. a) este legată de faptul că, dacă publicitatea se îndeplinește în străinătate, potrivit legii străine, îl punem pe terțul cocontractant în situația de a fi prezumat că are cunoștință sau ar trebui să aibă cunoștință despre aceste formalități de publicitate, deși în statul unde se încheie actul juridic nu este nicio mențiune în acest sens. Un posibil mod de interpretare, de natură să asigure textului un minim de coerență normativă, ar fi următorul: s-au îndeplinit condițiile de publicitate sau înregistrare prevăzute de legea aplicabilă regimului matrimonial, subînțelegându-se că s-a făcut opozabilitatea acestora și în statul unde se încheie actul juridic respectiv.

Spre exemplu, dacă s-ar pune problema asigurării opozabilității pe teritoriul României a unui regim matrimonial guvernat de o lege străină și având ca izvor un act juridic încheiat în străinătate, potrivit art. 10 din Normele¹⁰ aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 1786/C/2011, convențiile matrimoniale (originare sau modificatoare) încheiate de către notarii străini sau de către alte autorități străine pot fi înscrise de către administratorul RNNRM, cu consultarea prealabilă a Comisiei de experți în materie notarială. În acest context, din perspectiva rolului notarului public român, apreciem că nu se pune problema ca acesta să verifice şi să confirme validitatea convenţiei matrimoniale instrumentate în străinătate, trecând această convenţie prin filtrul cerinţelor prevăzute de legislaţia română, „misiunea” sa fiind aceea de a întreprinde demersurile necesare pentru a se asigura publicitatea respectivei convenţii pe teritoriul României, prin înscrierea în registrele naţionale¹¹.

De precizat că, în sistemul Regulamentului, într-o construcție logică și riguroasă, se prevede că legea aplicabilă regimului matrimonial poate fi opusă terțului dacă oricare dintre soți a îndeplinit cerințele aplicabile privind publicitatea sau înregistrarea regimului matrimonial prevăzute de legea statului a cărui lege este aplicabilă tranzacției dintre un soț și terț sau de legea statului pe teritoriul căruia soțul contractant și terțul își au reședința obișnuită – art. 28 par. 2 lit. b).

În situația reglementată de art. 2.595 alin. (2) lit. b) – „terțul cunoștea, la data nașterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a ignorat cu imprudență din partea sa” – este justificată invocarea de către soți a legii aplicabile regimului matrimonial, întrucât nu se poate reține buna-credință a terțului.

În fine, cea de-a treia excepție, prevăzută de art. 2.595 alin. (2) lit. c), conduce la aplicarea legii statului pe teritoriul căruia este situat imobilul (lex rei sitae), dacă au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea acestui stat.

O ultimă precizare se impune a fi făcută: în condițiile în care obiectivul esențial al dispoziției analizate este acela de a asigura ocrotirea terților de bună-credință, atunci când terțul însuși are interesul să se raporteze la dreptul străin aplicabil, acest demers nu îi poate fi refuzat¹².

VI. În loc de concluzii

Înfricoșător la prima vedere, dreptul internaţional privat al regimurilor matrimoniale poate fi „îmblânzit”, în măsura în care practicianul naţional manifestă suficientă deschidere, acceptând provocările aduse de „vântul schimbării” în viaţa privată internaţională. Altfel, insecuritatea juridică riscă să rămână pentru mult timp tributul pe care cuplurile plasate în context transfrontalier trebuie să-l plătească pe drumul spinos al propriei recunoașteri. Sau, pentru a-l cita pe André Gide, „Omul nu va putea descoperi noi oceane decât atunci când este pregătit să se îndepărteze suficient de maluri”.

Conf. univ. dr. Cristina NICOLESCU, Facultatea de Drept, Universitatea din București

---