Unul dintre cele mai importante evenimente organizate de Camera Notarilor Publici București în anul 2023 a fost Conferința ”Mobilitate și protecție juridică în era digitală”. Prezentările lectorilor au stârnit curiozitatea participanților dar și a celor care nu au reușit să participe. Pentru a răspunde numeroaselor solicitări de a publica materialele Conferinței ne-am adresat lectorilor noștri care, cu multă generozitate, au răspuns invitației noastre de a ne transmite spre publicare, în Ziarul Notar de București, articole ce rezumă prezentările din cadrul Conferinței.
În această rubrică puteți găsi rezumatul unei intervenții din primul panel, cea a dlui dr. Krzysztof Pacuła.
Panelul I, Prima Parte, intitulat: Regimuri matrimoniale. Parteneriate civile a fost moderat de dr. Ioana Olaru și vicepreședintele CNPB Dan Tătaru.
Familia, societatea în schimbare și dreptul
Conceptele de „căsătorie” și „familie” sunt foarte diferite în lume. În plus, într-o societate globalizată și în continuă schimbare, apar noi tipuri de „structuri familiale”, ceea ce face ca și situația juridică să fie diferită de la un loc la altul. Aceste perspective determină diferențe în modul în care relațiile și structurile familiale sunt recunoscute și protejate legal și generează numeroase provocări.
În primul rând, în unele cazuri, membrii unor cupluri intră într-o relație și, ulterior, adesea după mulți ani, decid să-și schimbe locul de reședință, într-un spațiu care nu recunoaște formal existența legăturii lor, negându-le astfel protecția legală de care au nevoie. Această situație poate lăsa astfel de persoane și relația lor într-un vid legal, unde drepturile și statutul relației lor nu sunt recunoscute sau protejate.
În al doilea rând, există situații în care cuplurile locuiesc temporar într-o altă jurisdicție și aleg să se căsătorească acolo. O astfel de decizie poate fi motivată de cadrul juridic mai permisiv al acelei jurisdicții, în special în ceea ce privește recunoașterea parteneriatelor sau căsătoriilor între persoane de același sex. Acest spațiu poate oferi cuplurilor recunoașterea legală și protecția pe care și-o doresc, dar poate genera probleme legate de recunoașterea căsătoriei lor în țara de origine.
În al treilea rând, este important de menționat că, în căsătoriile între persoane de același sex pot interveni diverse dinamici familiale, inclusiv cele care implică copii. Acestea adaugă un plus de complexitate peisajului legal, deoarece diferite jurisdicții pot avea poziții diferite cu privire la probleme precum drepturile părintești, adopția și mamele surogat în contextul căsătoriilor între persoane de același sex.
Protecția acestor cupluri devine crucială pentru asigurarea bunăstării și drepturilor legale atât ale cuplurilor, cât și ale copiilor lor, subliniind necesitatea unei abordări coerente și cuprinzătoare a dreptului familiei în cadrul Uniunii Europene și dincolo de aceasta.
În deciziile sale C-673/16, din 5 iunie 2018, în cauza Coman și alții, și C-490/20 din 14 decembrie 2021 în cauza Stolichna obshtina, rayon ‘Pancharevo’, Curtea de Justiție susține această abordare, deși într-o măsură limitată de domeniul de aplicare a dreptului substanțial al UE. Într-un fel, această jurisprudență reabilitează chiar dreptul Uniunii Europene – să ne amintim că, în hotărârea sa dată în cauza D vs Consiliu, C-122/99 P și C-125/99 P, pronunțată cu peste două decenii în urmă, se susținea: „conform definiției general acceptate [la acel moment] de statele membre, termenul ”căsătorie” înseamnă o uniune între două persoane de sex opus”.
Intervenția mea cuprinde o scurtă prezentare a hotărârilor CJUE în cazurile Coman și Pancharevo, subliniind implicațiile acestora pentru cuplurile internaționale și conturarea unei identități familiale mai largi, comună, în Europa. De asemenea, comentează asupra limitelor acestor hotărâri și reflectează asupra întrepătrunderii jurisprudențelor Curții de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), precum și asupra efectului sinergic al acestor jurisprudențe.
2. Obligația de a recunoaște statutul familiei și argumentul privind politica publică/identitatea națională
Situația de fapt în cauza Coman poate fi rezumată astfel:
Domnul Coman, un cetățean român, a trait împreună cu domnul Hamilton, un cetățean american, în SUA. Patru ani mai târziu, se căsătoresc la Bruxelles. La doi ani după aceea, ei solicită informații de la autoritățile române despre procedura și condițiile în care dl. Hamilton ar putea obține dreptul de rezidență în România pentru mai mult de trei luni. Autoritățile române refuză: pentru ele, domnul Hamilton nu este un „soț” al unui cetățean al UE, deoarece România nu recunoaște căsătoria între persoane de același sex.
Domnii Coman și Hamilton inițiază o acțiune în fața instanțelor române invocând discriminarea bazată pe orientare sexuală în ceea ce privește exercitarea dreptului lor la libera circulație. În cele din urmă, cazul ajunge la Curtea Constituțională care se adresează Curții de Justiție cu privire la interpretarea Directivei 2004/38. Pe scurt, aceasta întreabă dacă un cetățean al unei țări terțe (domnul Hamilton) trebuie considerat ca fiind „soț” al unui cetățean al UE (domnul Coman) care își exercită dreptul la libera circulație și, ca urmare, dacă, în conformitate cu Articolul 7(2) al Directivei, domnului Hamilton trebuie să i se acorde dreptul de rezidență permanentă în România.
În hotărârea sa, Curtea de Justiție a precizat că Directiva 2004/38 reglementează condițiile aplicabile într-o situație în care un cetățean al unui stat membru intră și solicită reședință într-un stat membru diferit de cel al căruia cetățean este. Prin urmare, Articolul 7(2) privind cetățenii țărilor terțe se aplică direct doar într-o astfel de situație.
Totuși, Curtea a considerat că există argumente pentru aplicarea acelorași condiții într-o situație în care un cetățean al unui stat membru, care și-a creat și consolidat viața de familie în alt stat membru, se întoarce în statul membru al cărui cetățean este. Aceste condiții nu pot fi mai stricte decât cele stabilite prin Directiva 2004/38.
Mergând pe acest raționament, Curtea constată că – pentru a respecta noțiunea neutră din punct de vedere al genului de „soț” conform Directivei 2004/38 – statul membru este obligat să recunoască o căsătorie între persoane de același sex încheiată în alt stat membru, în conformitate cu legea acelui stat, în scopul exclusiv de a acorda un drept derivat de rezidență unui cetățean al unei țări terțe.
În hotărârea sa, Curtea analizează, de asemenea, argumentul legat de politica publică și identitatea națională invocat de unele state membre și bazat, în special, pe Articolul 4(2) TUE, conform căruia „Uniunea trebuie să respecte egalitatea statelor membre în fața Tratatelor, precum și identitățile lor naționale”. Argumentația acestor state membre era că nu pot fi obligate să recunoască căsătoria, deoarece statele membre sunt libere să decidă dacă să permită sau nu căsătoria persoanelor de același sex și această chestiune nu se încadrează în sfera competențelor UE.
Pentru Curte, obligația de a recunoaște căsătoria între persoane de același sex în scopul exclusiv de a permite acestor persoane să-și exercite drepturile de care se bucură în conformitate cu legislația UE (adică libera circulație) nu echivalează cu obligația de a introduce căsătoria între persoane de același sex ca atare sau de a o recunoaște indiferent de contextul în care apare problema recunoașterii. Prin urmare, politica publică/identitatea națională nu sunt afectate de această obligație anterioară într-un mod care ar susține argumentele invocate de aceste state membre.
Curtea a contracarat un argument similar legat de politica publică și identitatea națională în hotărârea ulterioară în cazul Stolichna obshtina, rayon ‘Pancharevo’, C-490/20.
Două persoane de sex feminin, cetățean bulgar și, respectiv, britanic, trăiesc în Spania. Ele se căsătoresc în Gibraltar. La un an după aceea, cuplul are un copil în Spania. Certificatul de naștere le menționează pe cele două ca „Mamă” și „Mamă A”. Cetățeanul bulgar solicită de la municipalitatea din Sofia un certificat de naștere, necesar, printre altele, pentru eliberarea unui document de identitate bulgăresc. Municipalitatea din Sofia solicită dovada filiației (mama biologică), solicitanta refuză și, în cele din urmă, cazul ajunge în fața instanței care trimite o întrebare preliminară Curții de Justiție.
În hotărârea sa, Curtea observă că i se cere să clarifice dacă Articolul 4(2) TUE ar putea servi drept justificare pentru refuzul autorităților bulgare de a elibera un certificat de naștere pentru minor, și astfel un act de identitate sau un pașaport pentru acest copil. Tribunalul care a făcut trimiterea explică, în special, că orice obligație din partea acestor autorități de a întocmi un certificat de naștere menționând două persoane de sex feminin ca părinți ai copilului ar putea avea un efect advers asupra politicii publice și asupra identității naționale a Republicii Bulgaria, deoarece Constituția bulgară și dreptul familiei bulgare nu prevăd posibilitatea ca părinții să fie două persoane de același sex.
Reflectând asupra considerentelor legate de politica publică și identitatea națională din hotărârea sa în cazul Coman, Curtea afirmă că „obligația unui stat membru de a elibera un act de identitate sau un pașaport unui copil care este cetățean al acelui stat membru, care s-a născut într-un alt stat membru și al cărui certificat de naștere emis de autoritățile acelui alt stat membru desemnează ca părinți ai copilului două persoane de același sex, și, mai mult, de a recunoaște relația părinte-copil între acel copil și fiecare dintre acele două persoane în contextul exercitării de către copil a drepturilor sale în temeiul Articolului 21 TFEU și al legislației secundare aferente, nu subminează identitatea națională și nu reprezintă o amenințare la adresa politicii publice a acelui stat membru.”
Prin urmare, obligația de a recunoaște statutul familial în ambele cazuri se limitează la exercitarea drepturilor conferite de legislația UE cetățenilor statelor membre ale UE și membrilor familiilor acestora (adică dreptul la libera circulație).
Unii autori susțin că nu exista niciun obstacol pentru Curte în a afirma că obligația de a recunoaște statutul familial este nelimitată și se aplică în toate situațiile și contextele. Totuși, lăsând deoparte întrebarea dacă acest lucru este posibil, trebuie să ne amintim că o astfel de obligație generală și universală de recunoaștere ar trebui, de asemenea, evaluată în raport cu argumentul politicii publice și cel al identității naționale. Prin urmare, raționamentul Curții de Justiție din hotărârile date în cauzele Coman și Panacharevo pur și simplu nu ar funcționa.
3. Efectele jurisprudenței curții de la Luxemburg și, respectiv, Strasbourg și efectul sinergic al jurisprudențelor lor
Natura limitată a obligației de a recunoaște statutul familial, așa cum este prevăzută în hotărârile din cazurile Coman și Pancharevo, a fost percepută ca un eșec al legislației UE în protejarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Cu toate acestea, în primul rând, așa cum am încercat să arăt mai sus, aceste hotărâri pot fi văzute ca o formă de compromis, permițând Curții să facă pași importanți în protecția familiilor, acolo unde a fost necesar și posibil, fără însă a intra în conflict cu argumentul politicii publice/identității naționale.
În al doilea rând, chiar și așa cum au fost date aceste decizii, ele cer statelor membre să recunoască statutul familiilor în scopul exercitării dreptului la libera circulație a persoanelor. Prin urmare, statele membre care refuză recunoașterea acestor familii în alte contexte vor fi în situația situația în care aceste persoane locuiesc legal pe teritoriul lor dar nu au situația familială complet recunoscută. Acest lucru poate duce la un scenariu cunoscut sub numele de ”relații care șchioapătă”. Pentru a ilustra un astfel de exemplu (n.n. și problemele pe care le pot genera): o căsătorie între persoane de același sex este încheiată în Belgia și recunoscută în România doar în măsura în care privește dreptul la libera circulație a cetățenilor statelor membre ale UE și a membrilor familiilor lor. Poate unul dintre soți să încheie o altă căsătorie (cu o persoană de sex diferit) în România sau interdicția bigamiei se opune încheierii acelei căsătorii? Dacă o astfel de căsătorie (a doua) este permisă, nu contravine aceasta politicii acelui stat membru de a proteja instituția „căsătoriei”? Poate ar fi preferabil ca statul membru în cauză să-și modifice legea și să accepte recunoașterea completă a căsătoriilor între persoane de același sex încheiate în străinătate, pentru a preveni astfel de practici bigame.
În al treilea rând, deși legislația UE are limitele sale derivate din principiile de organizare și funcționare, neputând impune unui stat recunoașterea unui statut familial, astfel de limitări nu se aplică în cazul Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Prin urmare, dacă CEDO se inspiră din soluțiile CJUE, le poate aplica fără restricții. O astfel de încrucișare a jurisprudențelor poate fi deja observată într-o hotărâre recentă pronunțată la Strasbourg în cazul Buhuceanu și alții vs. România, unde putem găsi o referire la hotărârea CJUE în cazul Coman.
Krzysztof Pacuła