„Un meteor splendid”¹
Martie 2024

„... va trebui să afle lumea grăbită de azi, care s-a trezit
în România Mare și liberă, cine au fost ziditoarele acestei Românii,
cine a călit sufletele, le-a trezit la viață românească
în țară dușmănoasă, în mijlocul multor primejdii și piedici”².

De-a lungul timpului s-au distins în România femei care au intrat în istorie. Activând pe tărâmuri diverse: artistice, literare, politice, juridice, sunt modele demne de urmat pentru generațiile ce se succed perpetuu pe acest pământ. Vom căuta deci a contura din galeria doamnelor merituoase ale neamului și a restitui prezentului destinul unei femei admirabile: LUCIA COSMA.

E o datorie morală să amintesc că acest articol nu ar fi existat fără amabilitatea domnului Octavian Rogojanu, notar public, membru în Colegiul Director, care a avut bunăvoința să facă o nouă donație de carte și documente Camerei noastre. Răsfoind ultima achiziție am descoperit o serie de afișe și programe de sală care promovau concertele Luciei Cosma, alături de cupeuri din ziare românești, maghiare și austriece care le recenzau. Lăsate pentru mai târziu, m-am cufundat în studiul altor relicve și, spre surprinderea mea, într-o mapă prăfuită am regăsit diverse scrisori, impresii și note semnate sau având ca destinatar pe nimeni alta decât Lucia Cosma. A fost momentul declanșator al derulării unui scenariu de film. Înaintea ochilor se succedau secvențele din viața titanică a unei distinse doamne, o poveste de-a dreptul fascinantă caracterizată de demnitate, generozitate și voluntarism. Un destin unic mi-am zis, iar cercetările ulterioare mi-au confirmat bănuielile, considerent pentru care îl redau în continuare.

Profitând de jurnalul sopranei care a ajuns la noi prin grija muzicologului Viorel Cosma, a unei lucrări care i-a fost dedicată de Ion Itu³, dar și de o parte a corespondenței aflată acum în păstrarea Camerei, izvoare istorice inedite care prezintă viața Luciei scrisă de ea în momentul în care era trăită, vom pătrunde într-o lume captivantă care poate face oricând subiectul unui film la Hollywood…

Cine a fost Lucia Cosma (13 sept.1875, Beiuș-11 iunie 1972, Sibiu)?

Lucia Cosma, una din marile personalități ale culturii naționale de acum un veac, a împletit în cel mai înalt grad rolul cultural cu cel național într-o perioadă zbuciumată caracterizată de cele două războaie mondiale fiind: o foarte apreciată soprană, actriță, pianistă, pedagog ilustru și organizator de școală – profesoară de canto la Conservatorul din București (1924-1939), Conservatorul de muzică și artă dramatică „Timotei Popovici” (1946) și Școala Populară de Artă (1958), ambele din Sibiu, publicistă (a scris nuvele, memorii, articole de critică și studii muzicale), militantă pentru educația și emanciparea femeilor, a drepturilor românilor din Ardeal și Banat, pentru arta națională, implicată activ în activități filantropice și caritabile. Manifestând un gust deosebit pentru lectură, cunoscătoare a nu mai puțin de 5 limbi străine: maghiara, italiana, franceza, germana și engleza, a strălucit prin cultură și inteligență, dar și prin frumusețe fizică și spirituală. Drept mărturie ne-a rămas și o rubricatură de tip carte poștală care o prezintă îmbrăcată în port popular românesc de sărbătoare din zona Banat, localitatea Chizătău, județul Timiș⁴. A fost o persoană credincioasă practicantă după cum reiese dintr-o chitanță care atestă că în anul 1915 a plătit „pe viață pentru scaunul nr. 3, în partea dreaptă a bisericii din Fabric”⁵. 

Mare maestră în interpretarea liedurilor și a cântecului popular românesc, cu turnee de concerte pe marile scene din București, Budapesta, Viena sau Londra, Lucia Cosma a meritat pe deplin titlurile cu care era alintată în cronicile și articolele ce i-au fost consacrate de presă – „Privighetoarea Banatului”⁶ sau „Privighetoarea Ardealului”⁷: „E taina comorii ascunse, ce iasă totuși uneori să se ghicească după formele liniilor, care e privighetoarea, din gloata miilor de păsărele ce ciripesc în dumbrăvile înflorite. Și Lucia Cosma e privighetoarea de peste munți cea mai duioasă privighetoare cu cel mai dulce vers. Crescută la adăpostul unul colțișor în care a strălucit totdeauna soarele gândurilor senine și înalte, pentru frumos ea a fost chemată pe semne, să lumineze mereu chipurile și zilele mohorâte ale unui popor cu puține zile neîntunecate”⁸. 

 

Copilăria

După cum mărturisește în amintirile expuse cu ocazia centenarului nașterii tatălui ei⁹ și în autobiografia intitulată Lucia Cosma. Eu și Muzica¹⁰, Lucia Minodora Cosma s-a născut la 13 septembrie 1875, în Beiușul Bihorului, în familia bihorenilor Partenie Cosma, avocat și politician, cel mai longeviv director-general al Băncii Albina din Sibiu (1886-1915), viitor deputat al României Mari, căsătorit, în 7 iunie 1874, cu Maria Roman, fiica lui Daniil, fratele primului Mitropolit al Ardealului, Miron Romanul. Împreună au format una din cele mai remarcabile familii sibiene de la sfârșitul secolului XIX: „Era pe atunci obiceiul ca tinerii ce se așezau la Sibiu, pentru a putea face cunoștință cu societatea românească de acolo, să facă vizite la familiile fruntașe ale societății românești. Pe primul plan erau familiile Cosma și Moga. Urmau apoi familiile de avocați, medici, profesori etc.”¹¹

Născut la 12 februarie 1837 la Beiuș, județul Bihor, într-o familie de cojocari, tatăl artistei, Partenie, a urmat teologia la Arad, apoi studii de drept la Budapesta. A fost avocat stagiar în cabinetul lui Emanoil Gojdu de la care a deprins și caracterul filantrop care-l va caracteriza toată viața. Reîntors în anul 1862 în Beiuș, își deschide cabinetul avocațial iar un an mai târziu devine pentru o perioadă avocat domenial. Este ales apoi deputat în Dieta din Budapesta în cercul Beiușului din partea Partidului Național Român, partid pe care l-a și condus o vreme.

În anii 1911-1912 Partenie construiește pentru familia Cosma o vilă în stațiunea balneo-climaterică de la Călimănești, localitate care va deveni, după izbucnirea Primului Război Mondial, refugiul familiei. A fost și locul în care, datorită sentimentelor naționale ce-l însuflețeau, se va apropia de principalii oameni politici ai vechiului Regat, precum Take Ionescu.

După Marea Unire, pensionat de Banca Albina, a fost senator în primul Parlament al României Mari. Trece în lumea veșnică la Călimănești, la 22 septembrie 1923, fiind înmormântat la Sibiu, cu onoruri oficiale: „Calitatea cea mai proeminentă a Tatii a fost BUNĂTATEA…Copilul, mama, căminul erau ceva sfânt, ce se ridica pe un plan înalt care plutea sus de tot, peste toate micimile, mizeriile și durerile lumii. Copiii săi proprii n-au auzit niciodată un cuvânt aspru sau de dojană din gura sa.”¹²

Viața Mariei, mama Luciei, a fost caracterizată de umanitarism și gesturi filantropice. La 5/17 mai 1877 înființează împreună cu celelalte doamne de naționalitate română din Sibiu „Comitetul femeilor române din Sibiu” pentru ajutorarea răniților din Războiul de la 1877/1878 iar în anul 1881 devine, pentru următorii 35 de ani, președinta nou înființatei „Reuniuni a Femeilor Române din Sibiu”. În 1914, Reuniunea s-a afiliat Uniunii Femeilor din România și a găzduit, la Sibiu, Congresul Femeilor Române din Transilvania și Ungaria, prilej cu care și-a exprimat convingerile legate de educația și emanciparea femeilor.

A avut inițiativa înființării Școlii Civile Primare de Fete (1883), Școlii Civile Superioare de Fete (1886), Școlii de Industrie Casnică, Școlii de Menaj, Cantinei pentru Săraci, Cantinei pentru elevi, studenți și viitori meseriași merituoși. În toate aceste inițiative, Maria își implică de cele mai multe ori copiii, iar Lucia dezvăluie că servea masa la Bucătăria poporală pentru săraci: „ea își lua și fetițele acolo și trebuia să curățim cartofi, să punem masa și să-i servim pe săraci la masă, ceea ce ne făcea o plăcere nespusă.”

Mutați la Sibiu după nașterea Luciei, Partenie și Maria au mai avut patru copii: Minerva (1878 – ?), Hortensia (1881-1965), Romulus (1882-1889) și Remus (1882-1958).

Minerva, „o ființă plăpândă, gânditoare, liniștită, cuminte și armonioasă, nu era superficială și nu se pripea niciodată, dovedind o îndemânare pedantă la desen, la scris, la lucru de mână; își ajuta mama la prăjituri, excelând prin firea ei totdeauna ordonată și curată”¹³. Bună pianistă, a luat lecții de pictură și pian cu Gheorghe Dima și cu Victor von Heldemberg. A întemeiat singura căsnicie durabilă în familia Cosma, „scriind împreună un roman de dragoste unic” cu ofițerul austriac Felix Schaffer. Familia a locuit o lungă perioadă de timp în Davos¹⁴. Etnograf, a fost entuziasmată de arta populară românească, de broderii și cusături populare, iar pasiunea și-a popularizat-o prin două volume editate de ASTRA: „Album de broderii și țesături românești”.

O fotografie alături de Lucia pe scenă ne aduce în atenție un chip ale cărui trăsături denotă eleganță și în același timp rafinament, o frumusețe care poate ilustra eternul feminin¹⁵. Astfel ni se înfățișează Hortensia (alintată de familie, Tani) cea care va deveni, în toamna lui 1906, soția poetului Octavian Goga. Au avut o nuntă de vis iar nași au fost Alexandru Vlahuță și Alexandra Ruxanda Gâlcă (cea de-a treia soție a scriitorului). Însă visul idilic s-a spulberat brusc după 14 ani din cauza relației poetului cu Veturia Triteanu, colegă de scenă cu sora sa. După divorț, Tani rămâne alături de Lucia și se implică în mai multe activități filantropice și culturale. Face parte din comitetul de conducere al Asociației Cercurilor de Gospodine, alături de Valentina Argetoianu, Valentina Focșa, Maria I. Petrovici¹⁶.

O scrisoare primită de Hortensia Cosma în anul 1937 de la Margaret M. Karolyi arată că pasiunea Minervei pentru portul popular românesc a ajuns și la sora sa mai mică, Tani. Americanca, la sfatul lui Alexandru Tzigara-Samurcaș, la acea dată directorul Muzeului Național de Artă din București, îi cerea sprijinul în vederea achiziționării unor păpuși populare românești pentru colecția sa.

Romulus s-a stins din viață la 7 ani. Remus (Remy)a urmat studii de inginerie la Berlin, a devenit deputat în Parlamentul României, iar finalul vieții l-a găsit inginer la Filarmonica din Sibiu – Serviciul Tehnic.

În final, despre familia Cosma, să-i dăm cuvântul Luciei: „…nici noi nu ne-am putut da seama ce nivel înalt etic domnea în casa noastră părintească, abia azi când familia pare că trosnește din temelie și țări cu principii sănătoase și patriote caută să o salveze și să-i dea iar o bază solidă, si abia azi după ce am avut într-o viață destul de lungă ocazia să cunosc atâtea familii, îmi pot da seama cu adâncă recunoștință cât de fericiți am fost că Destinul ni-a dat pe acei Părinți înzestrați cu toate virtuțile, suflet curat, inteligență superioară, altruism care mergea până la cea mai desăvârșită abnegațiune, spirit social creator și deschizător de orizonturi, patriotism neșovăitor și care nu cere nimic pentru sine. Totul numai pentru neamul din care face parte.”¹⁷

Studii și cariera muzicală

Lucia a urmat primele cursuri la Școala Civilă Primară de Fete din Sibiu. Dotată cu talent muzical, după o inițiere de 3 ani în tainele pianului, sub supravegherea profesoarei Hermann-Boenike, la 10 ani începe studiile muzicale cu ctitorul muzical al Ardealului de la sfârșitul veacului XIX și începutul celui al XX-lea, muzicianul Gheorghe Dima: „Cântăreț, pianist, compozitor, profesor,… care a răspândit o solidă și superioară cultură muzicală prin numeroase generații de studenți în teologie și alți elevi și eleve și dragostea pentru cântecul românesc pe care el mai întâi l-a armonizat și l-a ridicat la rang de muzică cultă, prin concertele impunătoarelor coruri ale Reuniunilor de Muzică din Sibiu și Brașov, izbânzi artistice neîntrecute nici azi…mi-a dezvoltat și desăvârșit muzicalitatea și talentele, ceea ce se poate studia la conservatoare faimoase cu atâția profesori de specialitate, eu îmi însușisem în micul Sibiu cu un singur profesor, dar acela cu adevărat maestru.”¹⁸ Pe lângă pian și canto, profesorul i-a cultivat interesul pentru literatura clasică și muzica de cameră.

Lucia Cosma era văzută ca o „fată frumoasă” care „dispune de multe calități (cultă, muzicală, sociabilă)”. De fapt, adolescentele Cosma atrăgeau în general privirea tinerilor care însă trebuiau să treacă de vigilența Mariei: „La masă bătrâna le mână din ochi, cum își mână vizitiul bun caii, cu ușoare atingeri de bici. Bătrânul, om înțelept, dar cu bătrâna, om să fie care va pricepe să o scoată la cale.”¹⁹ Potrivit memoriilor lui Alexandru Vaida-Voevod, o întâlnire la Karlsbad cu cele trei fete rămâne memorabilă: „Lucia ceru chelnerului «Leipziger Illustrierte Zeitung». În numărul marii reviste apăruseră portretele artiștilor de la Bayreuth (între ei și al Adelei). Tot timpul, până ce ne-am despărțit, tachinările la adresa mea nu au încetat, firește numai în aluzii, pe care eu ușor le puteam ignora, «făcându-mă prost, ca să trăiesc mult». Aceste două pățanii ilustrează elocvent lipsa de tact, care caracterizează femeile familiei Cosma. Căci muștele se prind cu miere, nu cu oțet. Eu am rămas însă și în retragere atent și gentleman, dar a venit în urma mea Goga și și-a găsit sacul petecul…”²⁰. După cum aminteam, Octavian Goga s-a căsătorit cu Tani Cosma, un mariaj nu prea fericit. Sentimentala și onesta Tani, după alții, plicticoasă și searbădă, nu a putut să stăpânească temperamentul vulcanic al poetului: „El nu-i canar de colivie,/Nici câine paznic de ogradă,/Nici cal de ham, bun de corvoadă,/Nici vultur de menajerie…“ (Octavian Goga, El nu-i canar de colivie). Relația ulterioară a poetului cu autoritara Veturia, i-a atras antipatia Luciei care i-a păstrat resentimente până la final. Se păstrează până astăzi comentariul ei malițios la adresa poetului, scris peste ani pe o scrisoare expediată surorii sale mai mici, în care îi cerea ajutorul în organizarea concertului de la Londra din anul 1912 și intervenții pe lângă Seton-Watson²¹ pentru a obține „press-succes” din partea ziarelor londoneze: „Am aflat după mulți ani că O.G. a interzis soției sale [Hortensia n.a.] orice intervenție la Setton-Watson deși acesta ar fi fost dispus să mă sprijinească”.

Hortensia în schimb îi va ierta lui Tavi trădarea sentimentală iar la înmormântarea acestuia va depune 14 trandafiri, în amintirea celor 14 ani ai căsniciei lor, înconjurați de „nu mă uita“ și legați într-o panglică pe care a brodat un singur nume: Tani.

De altfel, nici relația Luciei cu tovarășa sa de scenă – Veturia nu a fost una dintre cele mai bune, iar conflictul a fost întreținut inclusiv de periodicele vremii care le-au oferit ambelor titlul de „Privighetoarea Ardealului”.²² Într-o notiță pentru jurnalul său Lucia o descrie pe rivala sa ca pe o „ființă nefastă și ticăloasă” amintind că : „Nu vreau să pângăresc caetul meu și aceste amintiri scumpe cu numele și isprăvile ființei mizerabile Veturia Triteanu (mai târziu Goga) dar scriu pe aceste file”. Lucia aprecia că deși avea o carieră promițătoare, Veturia a ratat-o din propria-i vină și amintește de un eveniment curios petrecut la Săliște. Încercând să-l seducă pe Nicolae Iorga, viitoarea doamnă Goga s-a dat de-a berbeleacul pe coasta de la „Netedul” ajungând la picioarele marelui istoric.

Revenim la cariera muzicală a Luciei și reamintim că ea a început sub bagheta lui Gheorghe Dima. Ar fi putut face o strălucită carieră de pianistă, dar vocea sa de soprană lirică de calitate rară și impresionantă l-a determinat pe Dima să îi orienteze drumul spre un alt țel. Astfel i-a oferit în anul 1894 două debuturi ca solistă pian și voce în trio re-minor de Mendelssohn și Cântecul Clopotului de Romberg. Acesta avea să fie „începutul unei fericite cariere de diletantă devenită cu timpul artistă”²³.

Era anul în care zeița Fortuna i l-a scos în cale artistei pe Aurel T. Cosma, un tânăr cu studii universitare și doctorat în drept la universitatea din Budapesta, aflat la Sibiu pentru satisfacerea stagiului militar. Era fiul învățătorului Cosma din Beregsău-Timiș, „un bărbat zvelt și plăcut, însă blond, cu niște ochi mari de un albastru ciudat, cu o bună conversație în germană, dar complet inabil și nedotat pentru limba franceză, iar pe deasupra cu foarte subțiri aplicații pentru artă. Astfel, unele lucruri despre care oamenii își fac visuri atât de frumoase trebuia să sfârșească aici”.²⁴

În scurt timp, la 6 luni de la debutul muzical, pe 23 septembrie 1894, la Sibiu, Lucia se căsătorea cu viitorul prefect de Timiș, Torontal – Aurel Cosma: „nunta ei din dumineca aceea era ca în povești, ceremonia religioasă fiind ca un basm, în fruntea clerului aflându-se însuși mitropolitul Miron Romanul, unchiul ei”²⁵.

A fost o coincidență același nume de „Cosma”, pe care îl va avea soțul său Aurel și încă nu știm dacă într-adevăr căsătoria a fost văzută ca strategie de tânărul avocat timișorean, care provenea dintr-o familie oarecum modestă, de a intra astfel în mijlocul uneia dintre cele mai influente familii din Ardeal: „A fost însă o nespusă bucurie pentru învățătorul român din Topolovățul-Mare îndeosebi pentru soția sa care-și vedeau asigurat viitorul și cariera fiului cel mare iar când a venit Lucia Cosma la Timișoara a rămas plăcut impresionată de distincția acestei femei nobile care a devenit soacra ei și pe care a început să o iubească și să o admire cu respectul unei ființe pe care o datorează o fiică pentru o adevărată mamă”²⁶. Poate, într-adevăr, și în familia bănățeană Cosma căsătoria a fost „și ea așadar o strategie de investiție, oricât ar părea cuvântul de reprobabil, pentru că investițiile nu sunt neapărat de natură financiară, socială, politică sau culturală, ci și sufletească^”.²⁷

S-au stabilit în Timișoara, „orașul străin, centru industrial, în care românii erau o minoritate disparentă și viață muzicală aproape inexistentă”²⁸, în imobilul aflat astăzi la numărul 5 de pe strada Dr. Gheorghe Marinescu²⁹, în cartierul Fabric, un animat centru al vieții politice și culturale din secolul al XX-lea. Într-un articol din periodicul „Foaia Diecesana”, care apărea la Lugoj, aflăm că în 10/22 noiembrie 1894, în sala „Fabrikshof”, „damele române din Timișoara” au aranjat un concert și o petrecere de dans în favoarea copiilor săraci din școlile românești. Lucia este parte din program prezentând publicului bănățean: la pian, Chopin „Ballada op. 47 as-dur” și Lubicz (Skibonski) „Rhapsodie romaine”, iar la voce, acompaniată la pian de sora sa, Minerva, compozițiile lui Gheorghe Dima: „Sequidila și Mugur mugurel”³⁰.

Revenea des la Sibiu pentru a-și vizita familia și pentru a susține concerte organizate de Dima. În 1895, corul condus de Dima este invitat la București pentru un concert de binefacere. Lucia are ocazia să cânte la refren trio de Mendelssohn alături de violonistul Narice și profesorul compozitor Constantin Dimitrescu la violoncel, „o revelație pentru cercurile conducătoare, publicul și presa din capitala României, … un imbold și exemplu de cea mai mare importanță și cu urmări epocale în viața muzicală a României”³¹. Peste ani, în 1916, la Ateneul Român din București, marele George Enescu o va acompania într-un concert caritabil susținut în beneficiul răniților și orfanilor de război.

După ce finalizează stagiatura în birourile de avocatură ale fruntașilor bănățeni Emanuil Ungureanu și Pavel Rotariu, în anul 1896, Aurel își ia examenul de avocat și-și deschide propriul birou. Devine treptat o personalitate cunoscută și deosebit de respectată în Timișoara. Tânăra familie Cosma se implică din ce în ce mai des în viața culturală a românilor bănățeni și în activitatea pentru emanciparea românilor. Participă la extinderea Astrei în Banat, pe care o vor susține moral și material iar locuința lor devine locul de întâlnire a organizației Partidului Național Român din comitatul Timiș, pe care Aurel o va conduce din 1902 când este ales președinte.

Ocupat cu activitatea avocațială, Aurel stă tot mai mult despărțit de familie. Neglijată, se pare că Lucia se consolează în brațele unui ofițer aflat în garnizoana Timișoara, „un călăreț strașnic, dar și intelectual fin, cu spiritul deschis pentru toate influxurile superioare, care s-a priceput de minune să culeagă petalele unei flori atât de rare și de însingurate”³². Odată descoperită idila, tânărul ofițer este mutat în garnizoana din Lugoj unde moare după câțiva ani, luând și scrisorile Luciei în mormânt. Lucia, în schimb, „devenise femeie și nici un bărbat nu trecea pe lângă umărul ei fără să nu întoarcă privirile, fără să nu-i admire linia perfectă a trupului subțire și elastic. Acum știa foarte bine că e dăruită cu haruri ascunse și că bărbații văzând-o devin dintr-o dată exagerat de îndatoritori și de agili în gesturi, ca niște frunze de plop cutremurate subtil la cea mai ușoară bătaie de vânt.”³³ Nu cunoaștem alte eventuale relații extraconjugale ale sopranei dar, într-o scrisoare ajunsă la noi, datată iulie 1914, Lucia este amenințată cu dezvăluirea unor detalii compromițătoare: „Despre asta trebuie să mă crezi că jur pe fericirea copiilor mei și pe tot ce am mai scump pe lume! Dacă totuși voiești să faci scandal – poftește! Eu încă din întâmplare am câteva date contra moralei dumitale și le voi folosi: Fie dar scandalul dublu!!!” Amenințările veneau ca răspuns la o scrisoare cinică a Luciei, „neobișnuită la femei de așa naltă societate, la femei de inimă”, epistolă care mai expune însă și o altă imagine a acelor vremuri prezentată de autoarea acesteia (n.a. semnătura nu am putut să o descifrăm): „Asta o pot dovedi! Un flirt da, care însă avea de basă – recunosc – să ne ajute pentru câștigarea unei mari protecții la postul bărbatului meu! S-a dovedit însă, că nu poate prin urmare eu am rupt deja de mult orice legătură cu dânsul pentru totdeauna!”

Se concentrează pe muzică și are propriul program de concerte. Cântă la pian Balada de Chopin, în 14 ianuarie 1902, într-un spectacol dat la Timișoara, cu Dimitrie Popovici, Gheorghe Dima și Maria Dima. La 18 ianuarie 1902, apare într-un nou concert al Reuniunii Femeilor, în cadrul căruia cântă un ciclu de cântece germane Schön Gretlein de A.V. Fielitz. La 22 februarie 1906, este în concert cu Dimitrie Popovici, la Arad, cu un program format din cântece românești și aria Violetei din Traviata de Verdi. Urmează București și Craiova, cu același program completat și cu aria Floricăi din Moș Ciocârlan de Flondor, cu „Rugăciunea Elisabetei“ de Wagner, studiată sub îndrumarea lui Dimitrie Popovici-Bayreuth, precum și cu „Cântecul lui Solveig” de Grieg (în traducerea special făcută pentru ea, de I.U. Soricus). Anul următor susține un concert la Cluj, altul la Budapesta, încheiate la 29 noiembrie și la 8 decembrie cu concerte comemorative Grieg și Liszt, organizate în Timișoara. La 15 februarie 1908, la cazinoul militar din Timișoara prezintă lucrări de E. Nervin, J. Brull și Thomas, iar în 1909, în cadrul seratei Agatha Bârsescu, Lucia Cosma cântă lieduri de Schumann. Presa de specialitate apreciază că aceste concerte au fost ultimele din perioada de diletantism.

După ce talentul de actriță s-a evidențiat în interpretarea rolului Nera din piesa „Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri, jucată pe prima scenă de teatru românesc din Muzeul Asociației Astra, inaugurat în 1905, repertoriul de teatru crește și el cu roluri în: „Trei pălării de damă” de Eugene Labische, în „Crai nou” de Ciprian Porumbescu, în „Père Lebonnard” de Jean Aicard, „La Turnu Măgurele” de V. Alecsandri sau „Năpasta” lui Ion Luca Caragiale. Reia o mai veche pasiune din copilărie și participă la un concurs de proză pentru descoperirea tinerelor talente organizat de revista „Luceafărul” din Budapesta. Lucrarea Luciei apare într-unul din numerele anului 1905, fiind apreciată de Octavian Tăslăuanu și Octavian Goga care au felicitat-o și rugat-o să continue să scrie. Pasiunea pentru literatură se materializează și după Unire iar în 1919 publică în ziarul Românul foiletonul „Ghiboi”.

În culmea celebrității de ambele părți ale Carpaților, hotărăște să se perfecționeze. Cu acordul familiei pleacă pentru 2 ani la Paris, unde studiază la școala mondială de canto a celebrei profesoare Mathilde Marchesi. Elevele acesteia erau cu deosebire englezoaice, iar din mâinile profesoarei ieșise celebra cântăreață australiană de la Covent Garden, Melba. Urmează 2 ani la Londra cu Victor Beigel, acolo unde lecțiile erau predate uneori și de o fostă elevă a lui Zurmuhlen, norvegiana Kaja Eide. După ce ambele cursuri sunt absolvite cu diplome superioare, Lucia își va începe cu adevărat cariera muzicală profesionistă.

Reîntoarsă acasă, în anul 1909 hotărăște să se mute la București. Alături de Malvin, credincioasa ei fraulein din copilărie, care va rămâne lângă ea toată viața, trece Carpații, cu un cufăr plin cu toalete splendide, lucrate la casele Winter și Barobo din Viena: o rochie de culoarea champagne, brodată cu ader, alta de brocart verde cu roz și dantelă de aur, una neagră de tuil cu paiete, altele de după amiază; un ansamblu de voiaj, rochie și haină îmblănită cu burți de petit-gris; apoi pălării elegante, bluze, mănuși lungi, pantofi, ciorapi de mătase în culoarea fiecărei rochii, ceea ce era un lux mare și rar, multe cumpărate cu ajutorul Minervei.

Lucia Cosma debutează simbolic în ziua Unirii Principatelor Române alături de orchestra simfonică a Ministerului Instrucțiunii Publice condusă de Dimitrie Dinicu, cu un repertoriu format din lieduri de Brahms și de Grieg. Continuând succesul bucureștean, anul 1910 marchează un veritabil turneu cu concerte la Brașov și Focșani, Iași și Craiova, Galați, Brăila și Sibiu, cu programe alcătuite din câteva arii celebre din operele: Lucia de Lammermoor, Lakmé, Hamlet, lieduri de Schubert, Schumann, Brahms, Grieg, Hugo Wolf, Richard Strauss, César Franck, Massenet, Ceaikovski, Debussy, Gheorghe Dima, George Enescu, precum și din cântece populare românești, armonizate de Gheorghe Dima, Tiberiu Brediceanu, I. Nona Ottescu și Sabin Drăgoi.

Anul următor, bucură publicul meloman vienez în 2 concerte: „pe lângă muzică germană și franceză și muzica românească, pe care eu am făcut-o mai întâi să răsune în celebra sală Bosendorfer.”³⁴ Visul cel mare al Luciei se va îndeplini însă la 27 noiembrie 1912, la Bechstein-Hall, când acompaniată de austriacul Richard Epstein a prezentat partituri din Mozart-Schumann, Hugo Wolf, Duparc-Debussy și ale compozitoarei germane, din Sibiu, Berta Bock. Concertul londonez a fost un succes, iar cronicarul prestigioasei reviste de specialitate Musical News a afirmat: „Artista Lucia Cosma este de o desăvârșită puritate și de o misterioasă frumusețe.“³⁵ 

Implicându-se în promovarea muzicii românești și universale în mediul social local, Lucia Cosma cântă, în februarie 1913, din nou sub cupola Ateneului;urmează apoi, rând pe rând, concerte la Sibiu, Timișoara, Brașov, Galați, Brăila, Sibiu, Iași. Operele care au consacrat-o în acești ani au fost „Lucia di Lammermoor”, „Rigoletto”, „Floridor”, „Crai nou” opera lui C. Porumbescu sau „La șezătoare” de Tiberiu Brediceanu, prezentată în premieră timișoreană în anul 1912. Chiar dacă nu s-a bucurat de faima Haricleei Darclée sau a Elenei Theodorini, după ale căror concerte se deshămau caii de la trăsură și se înhămau în locul lor studenți extaziați, Lucia a fost și ea protagonista unui eveniment la fel de spectaculos. După un concert strălucit, când publicul o aștepta în stradă extaziat, ridicând-o pe brațe și purtând-o pe străzi de-a lungul orașului, studenții craioveni au furat un buchet din mâinile unei mirese și i l-au dăruit³⁶. Transformat peste ani într-un buchet de flori uscate, Lucia îl va purta cu ea de-a lungul drumurilor lungi, prin toată Europa, pentru că jurase în gând să nu se despartă de el toată viața.

Începe Prima Conflagrație Mondială și visul Luciei de a avea o carieră internațională se spulberă: „Am rămas deci acasă și am continuat să cânt numai pentru ai mei, România fiind mult timp încă în neutralitate. În orice caz, chiar dacă visul meu de carieră mondială s-ar fi realizat, nu m-aș fi înstrăinat de neam și țară. Elena Theodorini, Haricleea Darclee au fost «stele» care au strălucit numai pe cerul străinătății și s-au întors «în țară» numai simțind că li se aproprie sfârșitul. Dragostea mea de neam și țară împreună cu lupta pentru dreptul la o viață românească contra feudalismului maghiar nu m-ar fi lăsat să-mi uit neamul și țara, și nu m-aș fi înstrăinat cum au făcut aproape toți artiștii dramatici și lirici plecați dintre ai lor.”³⁷

Anul 1915 marchează începutul concertelor de binefacere pe fondul Primului Război Mondial: la Câmpulung, în folosul ardelenilor refugiați, anul următor la Ateneu unde îl are partener pe George Enescu și apoi pe Marioara Ventura, într-un spectacol dedicat grădinițelor de copii. În iulie, merge la Techirghiol și Eforie din nou pentru răniții transilvăneni, are diverse apariții la recepții și audiții în folosul unei case de ajutor pentru artiștii români. Seria de concerte se oprește brusc la mijlocul anului 1916: „Acum iată-ne pe toți în drum spre pribegie, cu aripile lovite dar nu înfrânte. Nu mergeam înspre un popas scurt. În urma noastră visul unei Românii a tuturor Românilor se cufundase în negură, dar nimeni nu credea că se spulberase. Drumuri noi trebuiau căutate…”³⁸

Exilul

Începând cu 1915, din cauza problemelor cu autoritățile maghiare „Vila Cosma” din Călimănești a devenit locuința permanentă a familiei sibiene Cosma. Partenie, amenințat cu un posibil arest, pleacă de la conducerea Băncii „Albina”, Remus renunță la cetățenia maghiară, iar Lucia Cosma aflată în București este prezentată de presa străină drept o „trădătoare” a Imperiului Austro-Ungar, o „spioană”³⁹. Aurel este mobilizat și trimis pe front la Cracovia, cu toate că avea aproape 50 de ani.

În pericol de a fi ocupată stațiunea, la fel ca Bucureștiul, de armatele Puterilor Centrale familia Cosma este sfătuită să părăsească Călimăneștii. Se vor refugia începând cu 1 octombrie 1916, la Iași, un oraș supraaglomerat, unde trăiesc zile grele, cu multe lipsuri, rabdă de foame și de frig. Pe 4 februarie 1917, la insistențele lui Tache Ionescu și I.G. Duca, 6 membri ai familiei Cosma: Partenie, Maria, Hortensia, Lucia, o nepoată și un nepot pleacă cu trenul parlamentarilor cu destinația Italia. În același an, Aurel revine în Timișoara în baza unui ordin care permitea soldaților trecuți de 50 de ani să revină în localitatea de domiciliu, iar Remus se înrolează în armata română. În baza pregătirii militare anterioare, soțul Luciei preia comanda lagărului de prizonieri din Timișoara.

De la Iași familia Cosma, în drumul spre Italia, ajunge la Odessa. Urmează capitala țaristă, Petrograd, „atât de plină de refugiați din provinciile baltice și alte părți, încât ne-a fost imposibil să găsim un adăpost. Având laisser-passer rus, mi-a permis poliția să petrecem noaptea în gară – singuri, singuri… A doua zi spre seară cu ajutorul unui englez, Henry Waltuck care trăise în România și îi iubea pe români, am găsit camere…Autoritățile noastre nu mi-au dat nici un sprijin, ministrul era absent, ceilalți indiferenți.”⁴⁰ La 12 februarie 1917, Partenie împlinea 80 de ani departe de casă.

Pe 9 aprilie pleacă spre Cristiania (Oslo), unde se întâlnește cu vechea cunoștință din Londra, Kaja Eide, acum primă soprană lirico-lejeră la Opera din Oslo, care îi primește cu desăvârșită prietenie. Alături de Kaja și un alt refugiat din România, tenorul Nicolae Livezeanu, Lucia participă la un concert de binefacere pentru un orfelinat care se susținea „numai din ofrande și concerte”, în seara de 18 aprilie 1917. Cântecul cel mai des cântat de Lucia, Solvejg de Grieg, „în recunoștința limbii norvegiene mi s-a propus să-l cânt cu text românesc și un lied francez, ca bis «Cine aude a mea guriță» de Brediceanu, de asemenea un cântec purtat de mine în lung și-n lat...”⁴¹

I se propune un angajament la opera din Stockholm dar, la 9 mai, din Bergen familia urcă pe vasul „Cesarea” care, protejat de 2 contratorpiloare, o duce pe coasta Scoției, la Aberdeen. Urmează 3 săptămâni la Londra, o lună la Paris iar după 5 luni de peregrinări, familia atinge destinația finală – Milano, acolo unde Lucia spera să lucreze cu maestrul Michele Wigley.

Stabiliți într-un apartament mic, dar civilizat, în vecinătatea marelui parc, aproape de centru, Lucia îl va avea alături pe Nicolae Livezeanu. O „societate pentru muzică de cameră” din Milano îi propune o sesiune de concerte, pe care le refuză, lipsindu-i „dispoziția și avântul din cauza tristei situații a României după pacea separată impusă, care apăsa în toate privințele asupra stării mele sufletești”⁴². Cântă totuși la Genova, într-un concert caritabil organizat pentru Crucea Roșie Română.

Fetele Cosma încearcă pe cât posibil să ajute companiile de voluntari formate din prizonierii de război români pentru care confecționează 19 cămăși românești pentru călușari. Hortensia se va angaja infirmieră într-un spital militar francez din Milano, unde lucrează zilnic între 12-14 ore, făcând, uneori, naveta între cele două orașe, îngrijindu-și și părinții. Lucia și Hortensia încearcă să obțină un ajutor pentru tratamentul aviatorului român Mircea Zorileanu care ajunsese în Italia cu „bronho-pneumonie tuberculoasă”, cu cavernă în plămânul stâng. Posibilul ajutor bănesc nu a ajuns la timp, Zorileanu stingându-se „de slăbiciune, fără (h)emoragie, fără să-și deie seama că s-a sfârșit benzina, cum o zisese înainte când l-a întrebat Lucia ce să le scrie la părinți”.⁴³

Vara, familia merge la Genova, locul unde Maria va organiza o expoziție de industrie casnică românească, cu puținele obiecte pe care le aveau în bagaje. Pe 4 august, Partenie Cosma este invitat să prezideze Congresul românilor refugiați din Paris. Din cauza vârstei înaintate, nu va onora însă invitația. În octombrie este ales membru în Consiliul Național pentru Unitatea Românilor din Paris, condus de Tache Ionescu.

Pe 10 octombrie 1919 reușesc să se întoarcă în țară: „Dreptate s-a făcut atunci, Providența ne-a făcut darul României Mari, mai mare, mai completă, decât îndrăznisem să visăm vreodată. O privire pe hartă ne arată conture de o perfecțiune rară. M-am întors acasă din locuri îndepărtate. Aveam acum și noi, Ardelenii, o patrie. O patrie mult dorită și mult iubită și pe care cei chemați trebuiau să o desăvârșească în spirit românesc.”⁴⁴

La întoarcerea acasă au însă parte de greutăți financiare: casele fuseseră devastate în timpul războiului, iar pensia lui Partenie Cosma nu ajungea pentru întreținerea întregii familii. În scurt timp, este ales deputat în primul Parlament al României Mari. Aurel ajunge ministru, iar Lucia se va bucura de privilegiile rezervate unei soții de mare demnitar.

Deși participă în continuare la numeroase concerte, Prima Mare Conflagrație Mondială din istoria omenirii produsese imense pagube materiale și umane. Își asumă un nou angajament social și preia conducerea Societății „Ocrotirea orfanilor de război” bănățene. Pentru următorii 5 ani, sub coordonarea Luciei, o apropiată a principesei Olga M. Sturdza, președinta Societății naționale, încă din timpul șederii la Iași, asociația va avea grijă de 27.000 „orfani de război”, victime nevinovate din cele trei județe care formau regiunea Timișoara: Timiș-Torontal, Caraș Severin și Arad.

Dar din nou nori negri se arătau în relațiile de familie: „… începea să resimtă în preajma ei, tot mai mult, golul imens al singurătății. În viața ei și a familiei sale se interpuse un stăvilar, și totul părea că începe să se clatine încet, făcând pasul ușor și nesigur. Cine a greșit? Unde se afla greșeala?.”⁴⁵

Divorțul și cariera de dascăl

Au urmat câțiva ani tensionați ceea ce a favorizat și mai mult ruptura, iar „în preajma zilei de 13 septembrie, soțul Luciei nu i-a mai oferit în dar nici broșă, nici lanț sau o inimioară de aur, nici medalion sau brățară și nici măcar un buchet de trandafiri, ca anul trecut, ci i-a spus cu tonul cu care te adresezi unei ființe oarecare:

-Peste câteva zile e ziua ta, draga mea. Eu voi avea iarăși treburi complicate la Minister, așa încât vreau să te felicit de-acum. Poți să-ți cumperi ceva de 20 de coroane. Bineînțeles, nu și-a cumpărat. A făcut apoi, ca orice femeie, încercări disperate de a reface în minte ceea ce nu făcuse niciodată suficient pentru căsnicie, care aluneca acum tot mai vădit în golul destrămării. Nu se știe dacă se lupta acum pentru a redresa o corabie intrată adânc în derivă, pentru temerile unei vârste ce se apropia de a 50-a primăvară, sau dacă se lupta pur și simplu cu orgoliul rănit al femeii care nu vrea și nu știe să piardă, neglijând chiar amănuntul esențial că pierderea aceasta i se datora în primul rând”.⁴⁶

După cinci ani, părăsește „Societatea de ocrotire a orfanilor din război” și pleacă din nou în capitala României unde spera să reia seria concertelor întrerupte în anul 1916. Decesul Carlottei Leria, profesoară la Conservatorul național de muzică și artă dramatică bucureștean, îi va spulbera visul la sfârșitul anului 1923. Ministrul Cultelor și Artelor, Alexandru Lepădatu, îi oferă catedra lăsată liberă și, deși Lucia refuză inițial ( „Lăsați-mă să cânt în fine și eu la operă, nu vreau să fiu profesoară, vreau să cânt”), insistențele ministrului și a altor apropiați care apreciau că „este datoria Dtale să dai mai departe ceea ce ai avut șansa să înveți în marile centre apusene” au făcut ca, la 1 ianuarie 1924, să devină profesoară cu titlu provizoriu la Conservatorul din București⁴⁷. Devine titulară anul următor după un examen susținut în fața unei comisii formate din 3 mari artiști și directori de Conservator: Gheorghe Dima, Dimitrie Popovici-Bayreuth, I. Nonna Otescu.

În anul 1925 se pronunță divorțul de Dr. Aurel Cosma care, aflat într-o situație materială dificilă, cu un credit ipotecar de un milion lei, o părăsea pentru totdeauna la 31 iulie 1931. Avea să spună pe patul de moarte: „M-am născut sărac și mor sărac”. Pe o scrisoare primită în anul 1906 din partea fostului soț Lucia va face următoarea mențiune: „Așa era el: proza personificată și neisteț.” Se pare că divorțul a afectat-o destul de mult întrucât într-o notiță datată Călimănești, 28 octombrie 1926, Lucia amintește de ce a părăsit temporar Bucureștiul: „Nu mai suportam atmosfera de la București… Mă gândesc la omul pe care l-am iubit și nu mai doresc să ne mai întâlnim vreodată mi-a devenit atât de străin încât soarta sa îmi este aproape indiferentă.”

Se axează pe munca pedagogică, iar pentru elevele sale, Lucia duce noțiunea de dascăl la aceea de „mentor”, de „model” și uneori chiar mai mult pentru că, în dese rânduri, își donează o parte din venit pentru ajutorarea celor cu mijloace materiale insuficiente sau bolnave: „Zburau înspre mine nenumărați «pui de privighetoare» spre a îmbrățișa pe mama lor în artă, care le ajutase să cânte frumos și să-și câștige pâinea de toate zilele”.⁴⁸ La opera din București erau angajate Florica Filimon, Lisette Dima, Maria Blejam-Basu, Anca Tălmăceanu-Dinescu, artistă emerită, Maria Moreanu, Irina Dogeanu. Alte două absolvente: Maria Moreanu și Stela Simionescu luau premiul II la un concurs internațional de la Viena. La operetă, Puica Alesandrescu, artistă emerită. Dar piatra neșlefuită a Luciei va fi Stella Roman, ovaționată ca soprană a teatrului Metropolitan din New-York timp de zece ani: „O strălucită elevă a mea, Stella Roman, stea cu renume mondial, a fost aleasă din toate cântărețele din Milano să cânte în Requiemul de Mozart sub bagheta lui Bruno Walter și într-o Cantată, tot de Mozart, la festivitățile de la Salzburg”⁴⁹.

Ține conferințe despre muzica românească la Sibiu, Brașov, Timișoara. Susține concerte sporadice la București și în provincie cu muzica populară a lui Tiberiu Brediceanu, precum și un turneu împreună cu orchestra Baziliu cu opera „Traviata”. Alături de Tani, organizează în locuința lor din București, situată pe strada Spiru Haret nr. 6, mai multe audiții muzicale cu invitați români și străini.

La 22 noiembrie 1936, participă și ia cuvântul în sala „Arta” din București la o mare întrunire de protest organizată de asociațiile feminine române împotriva mișcărilor revizioniste care se manifestau în epocă. Alături de Ortansa Satmary, Alice Voinescu, Filitti, Claudia Dinulescu, Cornelia Cornescu Achimescu, Florica Georgescu, Cuțescu-Storck, „în cuvinte înaripate, au combătut tendințele nesăbuite ale revizionismului, accentuând asupra drepturilor noastre imprescriptibile cucerite cu atâta jertfă”⁵⁰.

În anul 1938, din ordinul ministrului culturii, mai mulți profesori ai Conservatorului bucureștean sunt pensionați pentru limită de vârstă. Alături de Cecilia Lupu, Constanța Erbiceanu, Nicolae Soreanu, „nume ce trebuie să figureze pe tabla de onoare a Conservatorului”, și Lucia Cosma, aflată la apogeul carierei didactice, este îndepărtată de la catedră. Cu o pensie modestă de 280-300 lei, primește peste câțiva ani o consolare când i se acordă titlul de „profesor onorific”. Singurătatea o apasă și hotărăște să părăsească Capitala: „dragostea și datoria filială m-au îndemnat să mă reîntorc la Sibiu lângă mama și familia mea iubită”⁵¹. Ajutată de prietenul nelipsit, Nicolae Livezeanu, și de soția acestuia, Erika, încarcă 26 de lăzi cu porțelan, sticlărie și cărți pe care le duce la noua ei casă din Sibiu situată pe Strada Carmen Sylva nr. 19. Vinde câinii, iar cel care-i cumpără se angajează să-i crească cu biberonul. Miza, cea mai scumpă cățelușă a Luciei, murise în primăvară.

În orașul devenirii sale reînființează Corul/Reuniunea de Cântări „Gheorghe Dima” iar după 1940, când Universitatea din Cluj se refugiază la Sibiu, susține cursuri. Erau studenți care făceau concomitent medicina și studii de Conservator, în frunte cu Emil Mureșeanu, basbariton la opera din Cluj, cel care la „reîntoarcere la Cluj insista să mă fure și pe mine din nou Sibiului, dar am rămas fermă”.⁵²

În plin război, George Enescu ajunge la Sibiu unde primește titlul de membru de onoare al Reuniunii de cântări Dima: „Din parte-mi am socotit că e o datorie a Ardealului, refugiat acum la Sibiu, să-și exprime într-un dejun, recunoștința față de neobositul crainic al frumosului și al binelui, cu prilejul aniversării a 60-a a nașterii sale. În consecință, împreună cu Dna Lucia Cosma, cu vicepreședintele Reuniunii, Dr Simona Mitea și cu secretarul general, Dl Sandu Popa, am hotărât să-i decernăm, în mod festiv, Maestrului, titlul de Membru de onoare al acestei Reuniuni”. După concertul oferit în ziua de 28 aprilie 1942, „care a fost, ca toate concertele Maestrului, o sărbătoare, pe care nu mă încumet s-o analizez mai de aproape”, Enescu a participat la „o agapă, dimpreună cu o mână de prieteni și admiratori:…Ajutorul de primar al municipiului Sibiu și vicepreședinte a Reuniunii Gh. Dima, Dr. Simion Mitea, Profesor universitar Dr. Titu Vasiliu, pianistul Filionescu, Dr. Niculae Hozan cu Doamna, Dna Lucia Cosma, fiica noastră Ileana, Dr. Miricioiu…”⁵³.

Este neobosită. Își deschide o școală particulară de muzică, ține conferințe, un curs public de Istoria muzicii, scrie critică muzicală. În 1944, Maria – mama artistei, pleacă pe drumul fără întoarcere să se întâlnească cu dragul ei tovarăș de viață după o moarte bruscă: cade în plină stradă, împiedicându-se de sârmele care ieșeau dintr-o grămadă de moloz.

În anul 1947, i se propune Luciei postul de directoare a Conservatorului de muzică și artă dramatică „Timotei Popovici”, dar Lucia amintește că: „am fost nevoită însă să nu-l primesc pentru că îndatoririle de ordin administrativ ar fi absorbit partea cea mai mare a timpului și energiei mele și să primesc numai colaborarea în calitate de membru al colectivului de direcție și o catedră de canto, la care am adus elementele cele mai valoroase crescute în școala mea”⁵⁴.

Continuă să-și aducă contribuția la manifestările de ordin artistic și filantropic din Sibiu. Înaintarea în vârstă și situația de după 1948 nu o opresc pe Lucia din drumul profesional. Își canalizează eforturile spre noi proiecte, împovărată de greutăți și uneori, din cauza lipsei banilor, pentru a putea întreține familia, vinde lucruri valoroase.

În calitate de responsabilă artistică a ARLUS⁵⁵ organizează programele muzicale ale conferințelor, ia parte la primirea artiștilor sovietici, ține conferințe despre „Muzica clasică rusă și muzica sovietică” și despre Chopin. După restructurarea ARLUS-ului, începe colaborarea cu „Școala Populară de Artă” care, din inițiativa ei, este singura instituție de învățământ din țară care a comemorat centenarul nașterii lui Ciprian Porumbescu prin spectacolul operetei sale nemuritoare „Crai Nou”. Spectacolul este urmat de o petrecere în grădina „Veneția“ unde Lucia îi oferă „ca de obicei, șnițelul vienez, fratelui său Remy, pentru că ea nu mâncase carne de multe decenii, oprindu-și pentru sine cartofii, castraveții și cele două sticle de bere”⁵⁶.

În 1956, șeful statului, prietenul din adolescență – Petru Groza, vine personal la Sibiu pentru a o decora cu Ordinul Muncii cl. l, pentru merite deosebite și activitate îndelungată în domeniul învățământului artistic românesc, ocazie cu care ar fi rostit: „Să nu se uite că tovarășa Lucia Cosma nu a cântat pentru monetă sunătoare.”⁵⁷ În lunga sa viață primise deja numeroase medalii românești și străine: are Bene-Merenti cl. l, Crucea Regina Maria cl. l, Meritul Sanitar, cl. 1, etc. Anul următor înceta colaborarea cu Școala populară de artă din Sibiu.

Se retrage din viața publică, dar audiază în continuare concertele Filarmonicii de stat din Sibiu. Doi ani mai târziu, Remus „în vârstă numai de 76 de ani, un bărbat care a încercat multe în viața lui, dar n-a avut puterea să sfârșească nimic, cu tinerețea arsă iremediabil de flacăra unei iubiri fără noroc, un bărbat care a iubit mult cuvintele frumoase și prietenii zâmbitori, s-a stins pe un pat de spital și a fost dus în cripta familiei Cosma, ridicat pe umeri de colegi și de prietenii care i-au mai rămas”. Lucia a condus procesiunea „cu o siguranță de bărbat toate chestiunile unei asemenea procesiuni destul de complicate și de obositoare, și n-a avut vreme să cugete și să plângă.”⁵⁸ Minerva îi va mai fi alături încă câțiva ani pentru ca, într-o zi mohorâtă din 1965, să se stingă în spitalul de boli nervoase din Sibiu. Pleca astfel spre cripta familiei și dulcea Tani, înconjurată de trandafiri albi, florile ei preferate. Lucia nu va mai avea puterea să plângă vreodată.

Sfârșit

„Am prețuit întotdeauna mult prietenia, mai mult decât legăturile de sânge. Rudele le capeți și le suporți (dacă poți și vrei), dar prietenii îi alegi. Se apropie de tine atrași de afinități, se bucură cu tine în zile bune, sunt un sprijin în zile străbătute de dureri, te stimulează, dau un sens înalt vieții. N-am avut mulți prieteni în lunga mea viață, pentru că aceasta s-a depănat într-o epocă de continue prefaceri, de tranziție de la viața rustică la cea care evolua înspre bunuri spirituale, intelectuale, materiale”⁵⁹.

La 11 iunie 1972 Lucia Cosma trecea în nemurire și, după o viață dăruită muzicii și actelor caritabile, astăzi este amintită doar de o străduță periferică dintr-un cartier timișorean din Zona Torontal, cuprinsă între str. Gr. Alexandrescu și str. A. Rubinstein, de sporadice articole⁶⁰ – ca acesta, dar și de o controversată succesiune⁶¹.

„Vremurile sunt iar destin. Viața noastră, a furnicilor și a albinelor, nu are nicio importanță. Rostul omenirii e mare, e covârșitor. … Ne va ierta că a trebuit să o lăsăm singură”.⁶² „Lucia Cosma, această artistă fermecătoare, ca un meteor splendid a revărsat împrejurul său toată puterea luminilor…”. ⁶³

Note foto:

1. Afișul concertului Luciei Cosma de la Atheneul bucureștean, 1911, Arhiva CNPB

1b. Arhiva CNPB

2. Lucia Cosma în port popular românesc din Banat – 1901 – Institutul Național Al Patrimoniului, Romania – CC0.

https://www.europeana.eu/item/2048047/Athena_Plus_ProvidedCHO_Institutul_Na_ional_al_Patrimoniului

3. Scrisoare transmisă Oficiului vamal român din Predeal de către Maria Cosma, în calitate de președintă a Reuniunii Femeilor Române din Sibiu, Arhiva CNPB

4. Scrisoare primită de Hortensia Cosma, 1937, Arhiva CNPB

5. Surorile Cosma. Lucia și Hortensia, Arhivele Naționale-Biroul Arhive Tehnice și de Înregistrare, BU-FD-01073-1-08583.

6. Scrisoare Luciei Cosma adresată Hortensiei Cosma, 1912, Arhiva CNPB

7. Notițele Luciei Cosma, Arhiva CNPB

8a-c. Scrisoare trimisă Luciei Cosma,1914, Arhiva CNPB

8d.Afișul concertului Luciei Cosma din sala Bosendorfer, 1911, Arhiva CNPB

9. Scrisoare trimisă Luciei Cosma de Olga Sturdza,1921, Arhiva CNPB

10. Scrisoare trimisă Luciei Cosma de Aurel Cosma,1906, Arhiva CNPB

11. Notițele Luciei Cosma, Arhiva CNPB

12. Afișul concertului Luciei Cosma, 1926, Arhiva CNPB

13. Invitație primită de Lucia Cosma din partea Conservatorului de muzică și artă dramatică „Timotei Popovici”. Pe verso există mențiunea: Nu m-am dus și mi-am dat demisia, 1946, Arhiva CNPB

14. Scurtă autobiografie Lucia Cosma, Arhiva CNPB

---