Verweile doch, du bist so schön!
Se spune că aranjarea cărților într-o bibliotecă – una privată, aparținând unui cititor oarecare, nu una publică, unde criteriile sunt standard – este prima formă de critică literară. Pentru că e o alegere. Dată de preferințe individuale sau de modele cultivate de-a lungul timpului. Fie că le aranjăm după culoare, grosime, domeniu, alfabetic, cronologic, sau chiar după cele citite și necitite, fie puțin din fiecare, modul de așezare a volumelor pe rafturi spune ceva despre opțiunile noastre. E un lucru care trebuie înțeles și asumat. Iar în acest haos ordonat, acest pământesc mod de a ne apropia de ceva ce e dincolo de noi, există cărți și cărți. Romane care te intimidează prin dimensiunile lor, cărți cărora le admiri tehnica sau inventivitatea, cărți de care ai nevoie pentru dezvoltarea ta profesională și cărți mai mult sau mai puțin reușite, pe care le-ai ales din întâmplare într-o zi în care ai pășit în librărie și credeai că sunt potrivite pentru tine în acel moment, fără să știi nimic despre ele. Și chiar dacă nu speri să te poți apropia de toate în scurtul timp care ți-e sortit, simți că există unele pe care trebuie să le citești. Acelea sunt cărțile care contează, cărțile pe care nu le vei uita, ba chiar vei simți nevoia, poate, să le recitești, pentru ca ele să capete noi sensuri. Cărțile care, chiar dacă fizic sunt identice cu ele însele (poate doar marcate de trecerea inevitabilă a clipelor), se îmbogățesc și te îmbogățesc cu fiecare nouă lectură. Cărțile care te poartă cu ele.
Un astfel de roman este ”Dimineață pierdută” al Gabrielei Adameșteanu. O carte a cărei acțiune se petrece într-o zi (exceptând epilogul), dar te poartă prin tot Bucureștiul unui secol întreg. Un secol marcat de două războaie mondiale și zecile de ani de comunism. O zi mai lungă decât veacul. E mai mult decât o carte, e o călătorie. O carte de o amploare ce amintește de Tolstoi, dar care folosește senzorialul ca modalitate de declanșare a memoriei în felul lui Proust și tehnica monologului interior, acel stream of consciousness, pe care îl regăsim la Joyce. O carte despre care Monica Lovinescu spunea că ar fi unul din cele mai bune două romane postbelice din literatura română, alături de mult mai celebrul ”Cel mai iubit despre pământeni” al lui Preda. E ca o plimbare printr-un muzeu, dar nu unul cu exponate prăfuite sau unul al figurilor de ceară, ci mai degrabă un muzeu al oamenilor. Oamenii vii și plini, care sunt făcuți din carne, oase, dejecții, idealuri, speranțe, iubiri, frici și dezamăgiri. Oameni ca noi, oameni care țin minte totul și îți amintesc și ție lucruri și întâmplări pe care nu știai că le-ai ținut minte. Povestea se țese ca o pânză de păianjen în care, la final, nu poți decât să te simți o infimă musculiță fericită că o poveste de acest calibru te-a dus și pe tine în această imensă plasă. Oriunde te-ai mișca sau ai privi, orice personaj ar vorbi, în orice parte a poveștii te-ai afla, la orice pagină ai deschide, simți viața pulsând. Nu doar un scenariu care curge. Ci întâmplări. Întâmplări ale ființei, ca să-l parafrazăm pe Nichita Stănescu. Ce mirare că sunt!
Vica Delcă, personajul care deschide și închide romanul, pleacă dimineața de acasă, lăsându-și soțul, ”lighioana bătrână”(cum chiar ea îl numește), bodogănind în fața televizorului. Pleacă în vizite mai mult sau mai puțin așteptate, la rude sau cunoștințe. O femeie simplă, care n-a știut altceva în viața ei decât muncă și iar muncă, ”școala vieții, curs seral”. Simplitatea uneori aproape vulgară a monologului ei interior nu trebuie confundată sau redusă doar la mahalagism, căci profunzimile și dimensiunea tragică ni se vor dezvălui cu fiecare vizită pe care o face, cu fiecare sertar al memoriei care se deschide. Căci nu uită nimic. ”Și legată la ochi ar putea merge d-acasă pân-la tramvai, așa le ține minte pe toate, poa’ să-ți spuie fiecare casă, fiecare adâncitură de drum”. Iar fiecare nou personaj pe care îl întâlnește suferă de aceeași persistență a memoriei. Astfel ajungem să plecăm de acasă în plin comunism, iar în câteva zeci de pagini să nu ne dăm seama cum am ajuns la începutul primului război mondial. Fascinantă este trecerea de la o epocă la alta, aceasta alternanță a cronologiilor purtându-ne prin epoci din ce în ce mai depărtate, care par astăzi doar o pagină dintr-un manual de istorie. Dar autoarea reușește să umple cu viață fiecare din aceste epoci. Și nu numai atât. Reușește să construiască personaje atât de puternice, din medii sociale atât de diferite, cu o precizie uluitoare. Precizia unui chirurg care disecă un trup. Dacă am avea puterea să ne-o recunoaștem, ne-am putea identifica cu oricare din caractere și cu fiecare din ele în parte. Modul în care trece de la monologul interior al bătrânei care n-a cunoscut decât munca la cel al profesorului universitar care regretă că nu i-a strigat, faustian, clipei să se oprească, dovedește o impecabilă analiză a diverselor tipuri psihologice pe care ni le înfățișează. Cu fiecare strat al poveștii ce se decojește în fața noastră (mai degrabă în jurul nostru, căci acțiunea ne învăluie mai mult decât ne apare asemenea unei succesiuni de fotografii), cu atât intrăm mai mult în profunzimile – umane și politice – ”micului nostru stat”, care nu prea s-a schimbat în ultimul secol, după cum vom putea observa. ”Râsete, râsete, acea sănătoasă poftă de râs națională pe care am observat-o de-a lungul vieții că întovărășește dezastrele – și focul, și cutremurul și războiul, și holera, și destrămarea țării”, ne mărturisește autoarea prin una din vocile pe care le asumă. Acea formă de eschivă tipic românească, pe care Lucian Pintilie o numea ”bășcălia”. Puternic înrădăcinată în însăși structura noastră.
Un roman care nu e greu de povestit, dar care nu trebuie povestit. Trebuie citit. Trebuie trăit. O carte care merge citită cu un pahar de coniac scump, dar la fel de bine cu o felie de pâine cu zacuscă și o bucată de telemea. Vă las pe voi să decideți.
Maria Daniilescu și Alexandru Pavel,
Un notar stagiar și un actor, doi cititori, un cuplu, o invitație comună la o ”Dimineață pierdută”