O poveste de dragoste ascunsă în pagini de scrisori
Septembrie 2024

Corespondența din arhive reprezintă adevărate comori istorice și literare, care oferă o privire intimă asupra vieții și sentimentelor oamenilor uitați, o moștenire emoțională care continuă să captiveze inimile și mințile celor care le descoperă. Documente unice, găsite de multe ori întâmplător, scrisorile dezvăluie detalii despre relații, evenimente sau gânduri personale care nu au fost destinate privirii publicului. Ele aduc la lumină o secvență din trecut și ne oferă ocazia să cunoaștem mai bine convingerile și experiențele celor care au trăit înaintea noastră. Scrise de oameni obișnuiți sau de celebrități, cuvintele transmise de emitent destinatarului capătă o semnificație specială odată cu trecerea timpului, fie că este vorba despre scrisori de familie, scrisori de dragoste sau simple notițe personale. Fiecare pagină are o poveste de spus, o emoție de transmis și continuă să inspire și să fascineze, aducându-ne mai aproape de esența umană.

O astfel de apropiere s-a întâmplat ordonând colecția Octavian Rogojanu, atunci când, printre dosare prăfuite și documente îngălbenite de vreme, o scrisoare împăturită cu grijă mi-a atras atenția. Deși intenția inițială a fost de a nu acorda multă atenție conținutului, destinul îmi pregătea o altă traiectorie. Caligrafia elegantă în cerneală violet, pe o hârtie fină, parcă parfumată, m-a prins în capcană. Parcă fără voia mea, am deschis-o cu emoție și am început să citesc:

1893 Maiu 24, București

Puiul meu

Ce noapte nesfârșită am petrecut; credeam că n-o să mai ajung, n-am putut închide ochii un minut, îți poți închipui ce chin, degeaba aș căta să-ți mai descriu;… tu care mă iubești trebuie să fi suferit asemenea puiu, puiu dragă.

Sunt 7 ore dimineața; abia sosit, am luat condeiul să-ți scriu, m-apasă ceva nespus de greu pe inimă și în zadar caut să-mi stăpânesc lacrimile. Ce-i fi făcând tu?..

Imediat după ce te-am pierdut din vedere, nu știu ce-am făcut; nu știu cât am așteptat, nu știu când m-am suit în tren; atât îmi aduc aminte că mașinalicește am aprins o țigară, și că alături de mine era un domn.

Nu-mi dau cont cât am stat într-un fel de neștiință completă; știu că am tresărit de-odată. Ce era?…Dormisem, .. visasem…halucinație?…nu știu! Dar mi s-a părut în minutul acela că ești lângă mine, și nu mai puteam de necaz ca am dormit tot drumul -(așa mi se pare mie) – și am pierdut un timp așa de prețios; curând însă mă dezmeticii; domnul de- alături sforăia cumplit, și peste vreo 5 minute ajunsesem la Slatina.

Cu cât mă apropiam de București, cu atât gândul se îndepărta; nu-l puteam smulge de la tine puiul meu; căutam să-mi închipui ce-ai făcut imediat după despărțire; iată cum te-am văzut în mintea mea: după ce m-ai pierdut din vedere ai stat încă puțin la fereastră; îți făcea bine răceala serii; ai intrat în cabină cu fruntea încrețită, cum o încrețești tu la cazuri și împrejurări; te-ai așezat pe canapea, te-ai gândit… te-ai gândit…cu ochii ficși, ți-au curs încet două lacrimi pe care le-ai lăsat să curgă; ai mai stat puțin așa, ș-apoi ai făcut … eh!!.. ți-ai șters repede lacrimile, ai învelit pe Marioara și te-ai culcat; atunci au năvălit stoluri de gânduri în mintea ta, și parte din ele, sunt sigur, erau și pentru puiu tău care e atât de singur și de trist fără tine.

Puiu dragă, mi-ai spus să-ți scriu tot ce gândesc, tu poți să râzi citind liniile de mai sus, dar eu te-am ascultat; tu să-mi răspunzi daca e așa cum am gândit eu.

Acum puișor o să mă duc la Conservator, pe urmă la repetiție pentru Giurgiu, și după asta o să mângâi pe puiul meu cum i-am promis; tu știi cum….Scrie-mi Puiu în fiecare zi, te rog, un singur cuvânt măcar…

Mi-ești dragă și mi-e dor.

Mii de sărutări…

Scrisoarea fără plic dezvăluia o poveste de dragoste uitată în timp, o mărturie fragilă ale unor sentimente eterne. Cine erau acești doi îndrăgostiți? S-au reîntâlnit ei, oare? Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți? Cine era Marioara? Poate rodul dragostei lor? Atâtea întrebări fără răspuns …

Curios, am continuat să mă afund în lectură și nu mică mi-a fost surpriza să găsesc, legată cu o panglică de mătase decolorată, o întreagă colecție de scrisori vechi care, spre satisfacția mea, încă aveau plicurile cu care au fost expediate acum 130 de ani. Scrisul elegant și cerneala „trădau” același expeditor. Animat de plăcuta descoperire, am început să citesc scrisorile. Destinatarul lor mi s-a dezvăluit de la primul plic: o doamnă, Maria Ciucurescu, nume care sincer în acel moment nu îmi spunea nimic, aflată în perioada mai-iunie 1893, alături de fiica sa Marioara, în stațiunea austriacă Marienbad¹. Deși aveam locurile de unde erau expediate: București și Giurgiu, expeditorul îmi rămâne străin. Eram captivat de cuvintele pline de pasiune și dor ale autorului însă un detaliu mă intriga profund: îndrăgostitul nu-și menționa niciodată numele. Finalul scrisorilor se încheia cu același apelativ tandru: Puiul tău.

Eram gata să dezleg misterul acestui îndrăgostit anonim. Am analizat cu atenție caligrafia, stilul de exprimare și orice detaliu care m-ar fi putut ajuta să-l identific printre alte documente aflate în dosar. Am început să caut indicii infime în scrisori. Îmi era clar un lucru: scrisorile reprezentau o fereastră prețioasă către trecutul teatrului românesc făcând referire la actori și regizori de la Teatrul Național, la profesorii și examenele Conservatorului bucureștean de la sfârșitul secolului al XIX-lea, aminteau momente legate de piesele de teatru care se jucau pe scenele acelor vremuri, inclusiv despre publicul celebru care frecventa cele două instituții de cultură și aici mă refer la membrii Casei Regale: «În adevăr azi dimineață a fost o mică producțiune la Ateneu, la care a asistat Regele, Prințul moștenitor și suitele lor; nimeni străin în sală afară de profesori și elevi. Am zis scena din „Tartuffe” cu Pepi Moor și Cocri; s-a cântat apoi mai multe bucăți de canto, vioară, violoncel…etc. De la Declarație a mai zis numai Conduratu cu Gheorghiu o scenă din „Hoții”. Am zis bine bucata. Pe la 12 ore s-a terminat toată comedia și cu trenul de la 5 plecai spre Giurgiu nerăbdător de a ști dacă am vre-o (sic!) scrisoare de la tine».

Deci era cu siguranță actor. Cu aceste informații în minte, am început să caut în arhive documente care să facă referire la locurile și evenimentele menționate în scrisori. Am petrecut ore întregi răsfoind ziare vechi, reviste culturale și programe de teatru din perioada respectivă. Într-un final, am dat peste un articol din 1893 care făcea referire la absolvenții Conservatorului din acel an și premiile pe care aceștia le câștigaseră. Descrierea momentului mi s-a părut familiară iar când am verificat datele menționate în articol, am realizat că se potriveau perfect cu cele din scrisorile de dragoste: «Erau 12 ore când am isprăvit acolo și m-am dus direct la examen. A fost o lume, Puiule, cum nu a fost nici o dată. Nu-ți mai vorbesc de locuri, care erau toate ocupate, dar stăteau în picioare pe la toate intrările, printre staluri, printre loji, pe lângă scenă, pretutindeni ce să-ți mai spun: nu se mai putea circula, și o căldură de speriat.

Tată-meu îmi spusese că nu vine, dar nu s-a putut răbda și cu tot doliu lui a venit. Tu știi că singura mea bucată era monologul: „Musca”, pe lângă asta am avut trei replici: „Orgon” din „Tortuffe”, „Cimbru” scena cu C.C. Zinca și „Sganarelle” pentru Lilly…Toate îmi erau cunoscute, zise și rezise; n-a fost greu de loc de a avea succes; toată grija era la bucata mea, care lungă, foarte obositoare și o zic fără sufleur, mi-am pus toată ambiția mea, mai ales că Velescu o lăsase la urmă, ca să încheie examenul cu ea…Puișor mumos, păcat că n-ai fost să m-asculți; păcat și pentru tine și pentru mine că între toate felicitările ce am primit, m-am gândit la glasul tău scump care să-mi zică un cuvânt, ce-aș fi prețuit mai mult de cât ori ce.

Lilly a avut și ea un succes foarte frumos, a zis bucata mai bine ca totdeauna, dar nu mai putea de frică înainte, nu-și găsea loc; se învârtea, se plimba, își făcea curaj de pâslă, dar la urmă tot tremura. Când a isprăvit mi-a sărit de gât și m-a pupat, era în al 7 lea cer, s-a însărcinat ea ca să dea telegrama din partea noastră amândurora. Să-mi scrii dacă ai primit.

Băieții anul ăsta s-au întrecut unul pe altul; a fost luptă strașnică între Demetriad, Achil și Conduratu. Cu toții au dat dovadă de talent, mai mult decât s-ar fi putut crede. Fetele afară de Jianca care a fost bine de tot și Gheorghiu care iar n-a fost rău, au fost în general slabe.

Rezultatul examenului neașteptat, mai ales la dramă. Iată: Premiul I la Dramă nu s-a dat; Pr. II Demetriad; al III lea nimeni. Mențiune Conduratu și Achil. Asta a fost lovitură de trăsnet, Conduratu mergea la sigur ca ia premiul I. La comedie Premiul I … ghici cine?… Spune de, nu mai umbla cu mofturi… Nu vrei?… Nu-ți spun nici eu. Al II lea nu s-a dat; al III lea Cesar care s-aștepta și el la al II lea. Mențiune: Coeri și Schmetan!!! Minodora nimic. Dintre toți ea și cu Achil erau mai supărați. Conduratu nu zicea o vorbă, făcea pe scepticul, dar trebuie să-l fi costat mult.

În definitiv nu s-a dat la declamație anul ăsta de cât un singur premiul I, pe care l-ai luat tu Puiu, cu nota 10. Primește felicitările mele și la mai mare Puiu dragă, cum te-aș săruta acum. Am vorbit cu Velescu și mi-a spus că am plăcut foarte mult și regelui și prințului. Mai mult ca ori ce i-a plăcut regelui figura și înfățișarea mea. Asta nu mi-a spus-o Velescu, dar mi-a spus-o Gheorghiu, zicându-mi că Velescu i-a spus-o ei».

Ulterior, o altă scrisoare găsită și care avea un alt expeditor decât Puiul tău și anume Lilly mi-a confirmat bănuiala. Însă, despre misteriosul expeditor vom afla mai multe detalii în numărul următor.

Revenind la epistole găsite, acestea descriu o poveste de iubire uitată, ținută departe de ochii curioșilor, inclusiv membrii familiei: „Fiind în București o să stau acasă și nu prea am încredere să primesc scrisorile tale acasă, nu de alt-ceva, dar mi s-a întâmplat de multe ori să-mi deschidă tata scrisorile din greșeală, fiind-că nu s-a uitat pe plic la adresă. Decât să pățim ceva mai bine postesc și eu câte-va zile de scrisori; dacă tu te hotărăști să-mi mai scrii până la 26 atunci eu numai 3 zile și o să am vești de la tine: de la 30 Iunie la 3 Iulie, când ne-om vedea”. Emoții intense și detalii personale care altfel s-ar fi pierdut în negura timpului. O formă intimă și personală de comunicare dintre doi influenți artiști ai vremii lor – după cum aveam să aflu ulterior, un mod de a împărtăși gânduri, dorințe și neliniști profunde care uneori erau greu de exprimat în cuvinte rostite. Scrisorile găsite ne amintesc că, dincolo de strălucirea scenei, actorii își trăiesc viața cu emoții, melancolii și temeri, caută dragostea și conexiunea umană.

Amintiri tangibile ale unei perioade din viața protagoniștilor corespondenței, pe care o putem rememora peste ani recitindu-le și retrăind emoțiile care i-au legat, ele sunt dovada că dragostea, în toată complexitatea și frumusețea sa, poate transcende timpul și spațiul. Într-o epocă în care schimbul epistolar era forma principală de comunicare intimă (sau oficială) la distanță, scrisorile sunt pline de expresii de afecțiune, dorință și admirație, reflectând intensitatea unei relații care s-a construit și consolidat în umbra luminilor rampei, departe de privirile curioase ale lumii. Faptul că aceste scrisori au fost păstrate în secret, deși destinatara lor întrebată fiind, după mai bine de 30 de ani de când le-a primit, dacă mai „păstrează, relicvă a unor sentimente cândva impresionante, vreo scrisoare a unui admirator”, răspundea sec: «nici una! nici nu se prea scriau și-apoi eu nu prea eram amabilă cu adoratorii și de aceea îmi trimiteau o petală de trandafir pe care scriau: „e păcat că ești femeie, și păcat că ești frumoasă!…”»², sugerează nu doar dorința de a proteja intimitatea relației, ci și teama de a nu expune viața personală la posibile speculații sau critici. Acest aspect adaugă o dimensiune suplimentară poveștii de dragoste, accentuând drama și complexitatea emoțională a relației lor.

Micile jocuri amoroase, adevăruri dure, gelozie sau dragostea, încrederea, oboseala sau blazarea sunt liniile generale în cadrul cărora se desfășoară corespondența celor doi. Fiecare cuvânt și fiecare rând trădează emoție, nostalgie, pasiune și reflectă efortul și timpul investit de autor în exprimarea sentimentelor sale, făcând ca fiecare scrisoare să fie unică. Autorul scrisorilor își deschide sufletul în fața Puiul lui, descriind cu detalii emoționante cum absența ei îi influența starea de spirit, creativitatea scenică sau modul în care pregătea examenul pentru Conservator, suferind cumplit că aceasta nu îi scrie. El scrie despre dorul său și despre cum prezența ei era esențială pentru echilibrul său emoțional și profesional. Limbajul său este adesea poetic, indicând o dragoste idealizată, dar profundă și sinceră, după cum sperăm să observați și dumneavoastră. Acesta este și motivul pentru care în cele ce urmează vom transcrie o parte din epistole pentru că, dincolo de vremuri și de împrejurări, rămâne un singur adevăr cunoscut de la începuturile lumii: iubirea este cel mai frumos sentiment.

Pentru a reda întocmai atmosfera sfârșitului de secol XIX, nu am intervenit asupra scrierii și limbajului, aceste aspecte având farmecul lor în scenografia poveștii de amor.

1893 Maiu 25, București

Iubită Marie

(…) Sufer mult, puiu; am două ființe scumpe, una departe pe care n-o pot vedea și nu știu încă nimic de la ea, și alta aproape lângă mine, pe care o văd plângând și suferind amar. Bietul tata! Îți face milă să-l vezi. (…)

Te sărut, la revedere.

Puiul Tău

1893 Maiu 28, Giurgiu

Puișorul meu

Ești în fața mea, și-mi închipui că chiar vorbesc cu tine. Ți-aduci aminte, când ne-am despărțit la Piatră, voiai să mă mângâi pentru necazul care mi l-ai făcut în tren și mi-ai spus să-ți scriu o scrisoare și să te cert. Să știi că acum te cert, dar nu pentru lucruri trecute ci pentru prezent.

Bine, puiule dragă, puișorul meu, de ce nu-mi scrii..? (…)

Nu cred să fii așa de rea, mai ales că la despărțire, nici vorbă nu era de asta; din contră îmi promiseseși să-mi scrii pe fiecare zi măcar un cuvințel.

Iată două zile încă de când sunt în Giurgiu și nimic, nimic de la tine. Care să fie cauza?

Îmi trec multe prin cap, și din toate ideile mă opresc la cea mai rea, la cea mai puțin de crezut, judecând bine, dar care cu toate astea nu mi-o pot scoate din cap: Știi ce cuget?Că departe de puiul tău, nici nu te mai gândești la el, iar dacă te gândești din când în când, nu te gândești cu atât drag în cât fără să vrei să pui mâna pe condei și să-mi scrii, cum fac eu în fiecare seară.

(…) Scrie atât: „Mă gândesc la tine Puiu”, „nu te doresc”, … și eu mă voi mulțumi și cu atât dacă nu vrei să-mi scrii mai mult.

Te rog: îmi trebuie un semn de la tine; te asigur că am nevoie: tu știi cum m-ai lăsat, tu știi tot ce se petrece în inima mea și cred că convins că destul o apasă lipsa ta, nu o mai lovi și cu tăcerea ta…

Noapte bună, Puiu, mă culc; te sărut mult și cu drag; pe mâine.

Sărută pe Marioara.

Puiul Tău

(…)

1893 Maiu 29, Giurgiu

Puiule dragă

Azi de abia am primit două scrisori de la tine; una la prânz și alta seara. Îți poți închipui bucuria ce am simțit.

Mă cutremur și acum când mă gândesc că erai să pleci Sâmbătă; putea să ți se întâmple cine știe ce nenorocire; dacă nu rămâneai pentru puiul tău azi mai mult, erai și tu în trenul deraiat. Ce fericit sunt că din pricina mea, fie chiar indirect, fie chiar pe neștiute, ai scăpat de un pericol.

A doua ta scrisoare m-a cam întristat .. Îmi spui ca n-ai primit nimic.. Dar bine, Puiule, îți jur că imediat ce am ajuns cu trenul în București; nici nu m-am spălat și ți-am scris o scrisoare;(…) De atunci în fiecare zi și-am scris câte o scrisoare; scrieam seara și o puneam la cutie a doua zi dimineață; ba chiar în ziua de 25 ți-am scris două. Nu înțeleg cum se face de n-ai primit. Pe cinstea mea asta e a 7 a scrisoare ce ți scriu; cum ai crede Puiule că eu care te doresc așa de mult nu ți-aș scrie în fiecare zi; nu pot eu face alt fel; dorul mă împinge la asta (…)

Tu te-ai și grăbit ca să nu mi mai zici puiu în a doua scrisoare; vezi ce rea ești și ce rău mi-a făcut. (…)

Te sărut Puiu și la revedere

Puiul Tău

P.S. Pune dată la scrisorile tale.

1893 Iunie 1, București

Marie dragă

Sunt de eri dimineață în București. Nu ți-am putut scrie eri seară, din cauză că-mi era odaea ocupată de unchii mei; eu am dormit într-un antret unde n-aveam nici masa nici scaun; te rog să mă scuzi, că eu am lipsit o zi de la datorie; să crezi că și mie par-că mi-a lipsit ceva, că nu ți-am scris o zi.

Să-ți spun acuma, Puiule pentru ce am venit în București. Sunt două motive: Am vrut mai întâi să mai stau cu tată-meu măcar o zi sau două, după nenorocirea asta, ce i s-a întâmplat și al doilea am fost chemat și de Velescu pentru a fi prezent la vizita ce-o va face regele la Conservator. (…)

Eri, Puiu meu, am făcut repetiție de două ori; (…) mâine seară plec înapoi la Giurgiu. Ce fericit aș fi să găsesc câteva scrisori de la tine. Davidescu mi-a făgăduit că mi le ia și mi le păstrează el.

Am trecut și eri și azi pe la tine pe-acasă. Mi se strângea inima. Cât de mult te doresc! Dar tu? Spune-mi, scrie-mi, tot ce faci, tot ce gândești.

M-am întâlnit și cu Lilly; n-are nici o știre de la tine; ea e bine.

Acum sunt 12 ore; îți pun scrisoarea chiar în astă-seară la cutie, și pe urmă mă culc.

Ce face Mărioara? O doresc și pe ea.

Primește, Puiule, multe sărutări și îmbrățișări.

Mâine am să-ți scriu cum am reușit.

La revedere. Puiul Tău.

1893 Iunie 2, Miercuri, Giurgiu

Puișorul meu mic și mumos

În fine, în fine mi s-a luat o piatră de pe inimă. Azi am primit vești de la tine, azi am avut și eu o zi bună, care ți-o datorez ție Puiu meu drăguț și pentru care-ți mulțumesc din tot sufletul, îți sunt recunoscător.

Iubita mea Maria, azi am avut 4 scrisori de la tine: una venită alaltăeri, doua eri și una azi; îți închipui 4 scrisori deodată; nu mi venia să cred ochilor, prea era mare bucuria ce simțiam.

Îți scrisesem eri pentru ce am venit 2 zile în București. În adevăr azi dimineață a fost o mică producțiune la Ateneu, la care a asistat Regele, Prințul moștenitor și suitele lor; nimeni strein în sală afară de profesori și elevi. (…) Pe la 12 ore s-a terminat toată comedia și cu trenul de la 5 plecai spre Giurgiu nerăbdător de a ști daca am vre-o scrisoare de la tine.

Întâlnind trenul de Giurgiu vezui în el pe Davidescu care se ducea înspre București; care nu-mi fu bucuria, fericirea, când imi dete 3 scrisori de la tine, sosite în lipsa mea. Simții lăcrămi în ochi de bucurie, îmi venia să-i sar de gât lui Davidescu. Mă suii în vagonul meu și imediat ce trenul pleacă, le deschisem rând pe rând și le citii cu lăcomie. Puiu, puiu meu drăguț…dacă ai ști cum îți mulțumiam în sufletul meu pentru dulceața momentelor ce-mi procurai tu, eram fericit, în adevăr fericit și la fiecare rând te diesmerdam cu gândul și te mângâiam ca și când ai fi fost lângă mine. Eram numai cu Jianu în tot compartimentul; conducătorul: un Moldovean care mă cunoștea de la Iași fusese așa de amabil să ne lase singuri. Mă tachina Jianu întru una dar ce voiam eu s-aud; l-am rugat și m-a lăsat pe urmă în pace să citesc în liniște și să gust în pace mulțumirea.

Marie scumpă, rând cu rând am cetit de 2-3 ori drăguțele tale scrisori; n-am lăsat să scape o literă și rândurile tale care cu ori ce preț nu vor să știe ce-i linia dreaptă- îmi erau cu atât mai dragi cu cât erau mai încurcate; asta mă făcea ca să citesc scrisoarea mai încet, și-mi prelungea deliciul unor asemenea momente când te simțiam aproape că-mi vorbești.

Abia sosit la Giurgiu, la 8 ore și Curierul îmi dete o altă scrisoare; a 4 a pe ziua de azi. Nu, nu mai pot să-ți descriu tot ce am simțit, uite acuma scriindu-ți îmi simt încă genele umede. Puiu, puiu meu drăguț, îmi ești dragă mult și fericirea ce am simțit-o azi, după atâta nenorocire, numai tu ai fi putut să mi-o dai, și mi-ai dat-o; te-aș iubi și mai mult dacă ar fi posibil. (…)

Îmi spui că-ți îngrijești de sănătate și că te gândești la mine. Nici eu nu cer mai mult Puiu; nu doresc de cât să te văd complet restabilită. Ce fericit o sa fiu când voi ști că ești sănătoasă și că nu mai suferi! Că te gândești la mine, la Puiu teu, nu mă îndoesc acum: judec după scrisorile tale și judec și după mine, care neîncetat sunt cu gândul departe, departe la tine.

Ce plăcere mi-a făcut și Marioara cu scrisoarea ei, spune-i că de ce-a băut tată cerneala și te lasă să scrii cu creionul!

Să nu crezi Puiu că-ți fac vreun reproș, poți să scrii și cu cărbune, numai de la tine să fie; am vrut numai să fac o glumă. Din contră eu prefer creionul, de ore ce cu el poți să-mi scrii și-n pădure, atunci când gândul iți zboară mai în voe. O scrisoare scrisă și cu cerneală și cu creionul e și mai drăguță fiind-că e întreruptă și-mi pare că te văd cu ochii când te duci la masă, sau la cură sau în pădure, și pe urmă reiei condeiul și te pui din nou să-mi scrii.(…)

Îți mulțumesc din suflet pentru fotografie, o să-ți fac și eu cum ți-am promis; deocamdată să ne mulțumim cu care le avem… Eu pe ale mele le sărut mereu, mărturisesc că mai mult pe acea mică. Și acum puișorul meu să vorbim puțin de o chestiune gravă pe care ai atins-o tu în scrisoarea ta de la 24 Mai. Poți fi încredințată Puiule, că întrerup scrisoarea pentru o secundă, scot mănușile de la locul lor, le sărut cu drag, și le pun iar la loc, unde vor sta cu drept până ce ne vom întâlni iar, și de unde le vei scoate tu singură ca să le pui pe mesuța ta…(…)

Dragă Puiu, pote să mă creadă tată lumea nebun, eu te iubesc cum știu eu și cum nu știe alții. Ori ce abatere, mi-ar face mie mai mult rău decât ție. Trăesc într-o lume de visuri eu, pe care n-aș voi să mi-o pătez pentru nimic în lume, și dacă tu care mă cunoști sper puțin, tu îmi faci necinstea de a te îndoi, fără să vreau îmi vin gânduri rele, amintiri dureroase…și uite acuma chiar, scriind aceste rânduri, dacă ai putea să-mi vezi ochii, sunt sigur că nu ți-ar plăcea, mi-ai zice: „uită-te alt fel, Puiu, te rog!” Despre Dna. care-mi scrii, te rog să nu mai trăiască pentru Dta., pentru mine nu trăiește. Dealtminterelea o să te încredințezi de la alții, dacă cuvântul meu de cinste nu prețuește nimic. Mă culc acum, e 1 și ½, sunt forte obosit. La revedere Puiul meu mic, mumos și răutăcios, pe mâine la spectacol. |(…)

Încă o dată la revedere, Puiu.

Sărută pe Marioara.

Și tu primește o dulce strângere în brațe și mii de sărutări de la Puiul teu.

1893 Iunie 6 Duminică, Giurgiu

Puișor drăguț

După o zi întreagă de grijă, de oboseală, de încordare, îți poți închipui ce plăcere simt acum singur în odăița mea, stăpân pe toate gândurile mele, în fața dulcelui tău chip care-mi stă înainte și citind cu nesățiu ultimele tale două scrisori pe care le-am primit în astă-seară. E singura fericite ce pot să gust de când ne-am despărțit unul de altul.

Dar mai întâi, Puiu, să-ți spun ziua de azi. M-am sculat la 9 și jumate. Imediat m-am îmbrăcat în frac și fuga la fotograf. Eri n-am putut să mă fotografiez fiincă ploua. Am pozat în trei feluri: mai întâi cum mi-ai zis tu, pe carton mic de tot și toată figura; pe urmă am făcut 6 cabinet: 3 de față și 3 de profil. Imediat ce vor fi gata, am să trimit puiului meu scump câte una din fiecare. Dar tu când îmi trimiți?

Erau 12 ore când am isprăvit acolo și m-am dus direct la examen. A fost o lume, Puiule, cum nu a fost nici o dată. (…)

Puișor mumos, păcat că n-ai fost să m-asculți; păcat și pentru tine și pentru mine că între toate felicitările ce am primit, m-am gândit la glasul tău scump care să-mi zică un cuvânt, ce-aș fi prețuit mai mult de cât ori ce. (…)

Acum la revedere Puiule, e târziu mă culc cu gândul la tine. E deja o jumătate de lună de când nu ne-am văzut. Mi-e dor mult de tine dulce Puiu.

La revedere Puișor mic și mumos, fii liniștită; te sărut mult; sărut ochișorii, părul, gurița, peptișorul și.. fetița. Aici mă opresc… Cazuri și împrejurări, ce să le faci?! Pe mâine

Puiul tău

1893 Iunie 9 Miercuri Giurgiu

Puiu scump și drăguț

Azi am primit o scrisoare de la tine cu data de 6 Maiu, care m-a mâhnit forte mult. Îmi scrii că n-ai primit de cât 9 scrisori de la mine și asta e a 17 a care ți-o scriu.

Mai întâi, ca să fii liniștită, află că eu am primit tote scrisorile tale, adică 12 cu asta de azi; (…) Din contră ți-am scris înainte pe fie care zi câte o scrisoare. De sigur că până azi ai primit deja și cele-l-alte scrisori ale mele, și ai văzut că ai fost nedreaptă să te superi pe Puiul teu, în loc de a te supăra pe Poștă. Puiul teu, drept pedeapsă, te imbrățișează și te strânge la pept mult, mult sărutându-te pe ochișori și pe guriță.

Acum, dragă Puiu, să-ți spun un lucru: află odată pentru tot-de-auna că-ți scriu în fie care zi seara, și dimineața îți pun scrisoarea la cutie când mă duc la repetiție.

Dacă ar trece o zi fără să pot să-ți scriu, cum s-a întâmplat la 31 Maiu numai, imediat prin a doua scrisoare te-aș anunța.

Cum ai crede tu puiule dragă, că aș putea să las să treacă o zi, fără ca să stau de vorbă cu tine. Parcă scriindu-ți și având chipul teu în fața mea, mi se pare că tot nu ești așa departe, și astea sunt singurele minute mai dulci care le gust aci, unde sunt atât de singur. Puișor drăguț și scump, de ce te îndoești de mine; cum ai crede că aș evita eu plăcerea de a-ți scrie și a primi scrisori de la o ființă care-mi este atât de scumpă. (…)

Mie îmi lipsește pentru ziua de 5 Iunie, pentru care m-ai înștiințat. Dar motivul?.. Se poate să-l știu?.. E supărarea pe mine?… Spune, nu-l lăsa pe Puiul teu, care te iubește, în nedumerire. La revedere pe mâine, sărută pe Marioara.

Puiul teu,

Care schincește că l-ai certat degeaba, și care te sărută mult, mult dacă-l ierți și-i dai voe. Puiu

1893 Iunie 12 Sâmbătă Giurgiu

Dragă puișor

Dacă crezi tu că e bine așa, fie cum vrei tu; dacă crezi că ori ce întârziere a poștei, sau a curierului, sau a portarului tău, care pote mai uită scrisorile prin buzunar să o sufer pe nedrept eu, care sunt mai regulat ca ceasornicul în ce privește corespondența ta, bine mă supun, fă tu puișor cum crezi; un lucru însă: nu-mi zice că-ți scriu din când în când și că ochii care nu se văd se uită; de ce ești răutăcioasă, puiu; tu știi bine că nu pot, nu e posibil să te uit. Vezi eu sunt alt-fel; dacă nu primesc într-o zi o scrisoare, de și mă întristez, nu mă grăbesc însă a-mi închipui că nu mi-ai scris; dacă ochii tei dulci nu-i pot vedea, nici tu puiu mic și mumos, nu-i vezi pe-ai mei; să-mi închipuesc oare și eu, când nu primesc vești de la tine, că m-ai uitat?.. Spune?… Vezi bine că zicătoarea se poate întoarce și alt-fel ca să-mi serviască și mie; cu atât mai mult că din ultima ta scrisoare văd că ai lăsat o zi să treacă, fără să-mi spui nimic de la tine, eu, dragă puiu, nu pot face asta; fără să-mi spui tu chiar, dacă nu ți-aș scrie într-o zi mi s-ar părea că-mi lipsește ceva; mi s-ar părea că sunt și mai departe de tine, m-aș simți și mai nenorocit.

(…) mănușile tale au primit sarutările ce ți le trimeteam în minutul acela.

Acum sunt singur în birt; (…) aștept să treacă ploia asta torențială (…) Tu primește mai multe sărutări de cât picăturile astea de apa care cad în minutele astea. Puiu Tău

1893 Iunie 16 Miercuri Giurgiu

Puișorul meu scump

Mă dorești tu într-adevăr atât?.. N-am nici un motiv să mă îndoesc. Te cred din toată inima și mă simt nespus de fericit. O, dragă Puișor, pe fie ce zi ce merge, m-apasă și pe mine tot mai greu dorul; n-am decât să judec după inima mea și să-mi închipui ce trebuie să sufere și a ta. Eu am ajuns că nu mai pot ceti dulcile tale scrisorele fără să simt că-mi vin lacrimile-n ochi. Ultima ta scrisoare, de Duminică, era de-o drăgălășenie, de-o duioșie nemărginită…. Am citit de nenumărate ori și tot aș fi voit să nu se mai sfărșiască.

Nu știu cum ți-aș spune, Puiu, nu știu cum ți-aș descri aceia ce simt: sunt fericit, forte fericit când văd că tu te gândești la mine, și că mă dorești atât, dar o fericire care mă face să plâng.

Uite, acum, Puiu, chiar, când îți răspund, deabia mă stăpânesc. Îți scriu un rând, două, și las condeiul, mă plimb prin casă; reiau și iar întrerup, și tot așa până la sfârșit.

Sărut ochișorii pentru floricică; am pus-o la colecția mea, lângă Puiu care râde.

Care e fericirea mea?… Să te fac fericită pe tine… Ce n-aș da!?… Răbdare.

La revedere Puișor scump și iubit, te sărut cu totă dragostea posibilă în lume. Puiul teu.

1893 Iunie 17 Joi Giurgiu

Puișor iubit

De ce e așa de rea lumea asta? Dacă ai ști ce amărît sunt în minutele astea, când îți scriu, mi-ai plânge de milă.

O, puiu, puiu dragă, de ce nu ești aci să nu plâng singur, să-mi spui o vorbă mânâetoare să nu sufer ca un nenorocit. Ce are cu tine?… Ascultă-mă, Puiu, ascultă-mă bine, Dora e o scorpie.

Uite ce mi s-a întâmplat: Astă seară după spectacol m-a invitat Mircea Petrescu, (…) să merg cu el acasă să mâncăm. Acolo era și Singurof; stând la masă cu toții, nu știu cum a venit vorba de tine; și Dora n-a scăpat ocasia să te insulte. Știam dinainte că nu poate să te sufere; (…) dar astă seară a pus vârf, prea era pe față. N-a spus vorbe grosolane, e drept;(…) dar modul ei de a se exprima față de tine m-a jignit în suflet și mi-a făcut mult rău. (…) Să-și permită a te insulta! Și cine?… Dora!! Mi-am luat pălăria imediat, mi-am, luat bună seara de la toți și am eșit; din ușă i-am aruncat Dorei următoarele cuvinte: să nu-ți permită a-mi adresa de aci înainte o vorbă; am plecat și am lăsat pe Mircea certând-o pentru neghiobia ei.

Era aprope 1 după miezul nopții; am umblat jumătate de oră (…) ce-am suferit în timpul ăsta nu doresc la nimeni, și mi-am jurat pentru prima oră în viața mea, o resbunare teribilă.

Puiule dragă, lumea, lumea te face să fii rău.(…)

Dragă, puișor, te rog să nu te supere cele ce-ți spun; tu știi bine, mi-ai spus-o și ți-am spus-o: avem mulți dușmani, răbdare, ne vom întâlni și vom închide gura la toți; mai cu seamă persoana din astă seară să nu credă vr-o dată c-am s-o uit.

Îmi scrii că te vei întoarce mai curând, în scrisoarea ta de Luni 14; (…)

Tu știi bine că aș vrea să te văd cât de curând, acum chiar dacă s-ar putea; numai gura ta să nu sufere; (…) un lucru e sigur cu tote astea: când te-oi vedea, am să fiu cel mai fericit om.

Îmi pare rău de fotografii că nu poți să-mi faci; nu face nimica însă, le am pe ale-l-alte și te rog să-mi promiți că mi-o vei da și pe aceia care voiai s-o dai la retușat. Te rog, puișor scump, nu mă refuza; ți-o cer d-atâta timp. Eu îți voi trimite pe ale mele, imediat ce le voi scote, adică cel mai târziu, Luni când voi pleca la București.(…)

La revedere, Puișor scump, sunt mâhnit în astă seară, dar chipul tău îmi îndulcește chinul; te sărut de mii de ori, te doresc mult, mult de tot și abia aștept momentul întâlniri. Te sărut încă o dată.(…)

Puiul Teu.

1893 Iunie 18, Vineri Giurgiu

Puișorul meu iubit

Astă-seară eram între culise așteptându-mi replica, când am primit scrisoarea ta; nu mai puteam de bucurie și de nerăbdare: după grosimea scrisorei vedeam, fără a deschide, că-mi scrii mult cum îmi place mie. N-am deschis-o până acasă; am voit să gust fericirea în liniște și imediat după spectacol eram în odăița mea cu scrisoarea și portretul tău pe masă. Am citit rândurile tale cu cea mai nespusă plăcere și dragoste… Am citit-o, am recitit-o și m-am pătruns bine de cele ce-mi scrii.

Dacă cred că au răspuns rândurile tale?! O, Doamne, dragă Puiu, cum îmi scrii! Negreșit că au; dar tu în fundul inimei tale nu-l prevezi acel răspuns, faptele mele nu ți-l spun, frustrarea mea, de când mă cunoști nu ți-l arată? Vrei să-l mai auzi odată?… Ei, da, da, da; ca și tine suport cu greutate viața de grija ce o ducem și nu doresc, n-am dorit vre-o dată alt-ceva, de cât a fi nedespărțiți, Puișorul meu scump; spune singură dacă m-am desmințit vre-o dată, și dacă chiar în momentele cele mai triste…. nu ți-am dat dovezi de iubire nemărginită. (…)

Mă întrebi ce fac? Puiule dragă, dacă simți câte o dată ca o stâncă pe suflet, dacă rămâi ceasuri întregi cu ochii pironiți, dacă simți deodată lacrimi în ochi și n-ai puterea a le opri, dacă numeri zilele, ceasurile și minutele, în fine dacă aștepți o scrisore ca singura și cea mai mare fericire, îți poți face o idee exactă de ce fac eu de când ne-am despărțit.

1893 Iunie 20, Duminică Giurgiu

Dragă Puiu

S-au întâmplat zile în care nu primeam nici o scrisoare de la tine; (…)

Nu știu de ce azi, neprimind nimic, m-am simțit mâhnit atât de tare în cât a trebuit să mă ascund de cei-l-alți, nu-mi puteam stăpâni durerea. Puiule dragă, eu cred în presimțirile mele, și rare ori m-au înșelat; poți să-mi spui cauza care te-a împiedicat să-mi scrii Joi?!

Miercuri îmi scrii o scrisoare de câte-va cuvinte, Joi de loc, ce să fie? Nici odată nu mi-au venit asemenea idei rele prin cap. Nu faptul că scrisoarea ta de Miercuri nu conține de cât vreo două rânduri, mă neliniștește, dar nu știu cum parcă chiar acele rânduri sunt scrise în silă, în grabă, de mântuială. Iartă-mă puiule, dar dacă n-aș spune tot ce am pe inimă, aș pierde una din calitățile mele pe care mi-o recunoști și tu. (…)

Încă odată iartă-mă puiule, și mai cu seamă te rog sa nu iei astea ca un reproș. Aș fi un ingrat dacă ți-aș reproșa ție ceva; dar cine e stăpân pe simțimentele sale, pe presimțirile sale, Tu știi ce va să zica a iubi, trebuie să știi și cât de chinuitoare sunt presimțirile rele; nu mă condamna pentru supărarea ce ți-ar aduce cuvintele mele, înainte de a mă judeca bine. Gândește-te că e mai mult o inimă care suferă de cât o minte ce judecă, care-ți vorbește acum. Adevărat e oare?… „Ochii care nu se văd, se uită?” Eu nu credeam … fiind că judecam după mine. Sau pote unde eu n-am văzut alți ochi care să-mi atragă atenția; și nici nu mai e posibil să văd…Ochișorii care i-am sărutat atât de mult au stins luminile tuturor celor-l-alți ochi de pe pământ.

Înainte de a-ți scrie rândurile ce urmează, m-am plimbat mult prin odae; m-am gândit să rup scrisoarea de față și să fac alta unde să nu-ți pomenesc nimic din cele de mai sus; (…)

La revedere Puiu

1893 Iunie 23, Miercuri Giurgiu

Puișor scump

Azi dimineață m-am întors în Giurgiu. Abia am pus scrisoarea ta, care-o scrisesem eri, la cutie, și primii ultima ta scrisoare cu data de 20 Iunie. A ce draguță e Puiu, și ce nostimă ești tu când me iei la răfuială; află dar puișor mic și bănuitor că nu există în trupă la noi nici o Dnă. Florescu și nici n-a fost vre-o dată; Aș vrea să știu cine-ți dă informațiuni? Nu ți le dă juste: este o Dnă. Florescu, actriță, dar e în trupa lui Vlădicescu, numita Dna. (…) Vrei să știi dac-o cunosc? Da, e din Iași și am fost camarad în anul 1 de Conservator cu ea. Vrei să știi dacă am vorbit cu ea? Da a venit la teatru la noi și tocmai eram în seara aceia la control. De ce nu ți-am scris? Pentru că nici o dată nu ți-am scris: azi am vorbit cu Brezeanu sau cu Marin Florian, un prieten d-aici, sau cu Dnu. Costescu, sau cu … etc…etc. Pentru mine persoana Dnei. în chestie e absolut indiferentă. De ce ți-aș fi scris dar? Nu era nimic extraordinar și nici nu m-am gândit măcar că faptul ăsta ar putea fi comentat în rău.

Cum îmi voi așterne așa voi dormi;…ce bine am să dorm, puiule, nu mi-e teamă de nimic, sunt cu conștiința foarte curată și aș sfida pe ori cie să spune ceva de mine. Și cum ar putea fi alt fel, Puișor scump, tu singură ești încredințată că nimeni nu-ți pote ține locul, ei bine ți-o mai spun și eu încă o dată: așa e, nu pote fi înlocuit Puiul meu cu nimeni pe lume, și când ne-om întâlni o sș vezi în ochii mei dacă-ți mint și când…la cazuri și împrejurări…ai să scoți mănușile tale de la locul ce l-am păstrat cu credință, sper că o să fii încredințată, dacă ai puțină încredere în cuvântul meu de cinste.

(…) Îți spun lucrurile astea ca și cum aș vrea să-mi fac singur laude, dar spunânduți-le ție, e ca și cum mi le-aș spune mie Puișor. N-ai zis tu singură: eu sunt tu, și tu ești eu. Așa dar nu mă laud, tot cu aceiași sinceritate ți-aș spune și când aș face vre-o neghiobie clasică.

(…) Te sărut mult, mult și te îmbrățișez pe inima mea chinuită de dorul tău. La revedere, sărut și fetița ca să nu se supere. Am început s-o iau cu binișorul că s-apropie cazuri și împrejurări.

Puiul tău

1893 Iunie 24 Joi Giurgiu

Iubit puișor

Asta e ultima scrisore ce-ți scriu, de ore ce de mâine încolo dacă ți-aș mai scrie, n-ar mai fi vreme să-ți sosiască scrisorile. (…) În ori ce caz, Puișor, mai avem câte-va zile pînă să sosiască momentul mult așteptat al revederei. O, dragă Puișor, când ai ști cu câtă nerăbdare îl aștept. O să te văd iar, am să te strâng în brațe, am să te sărut. Și asta în curând…o, dragă Puisor, ce fericit am să fiu. Uite, gândul ăsta îmi mai îndulcește acum urâtul în timpul ce mi-a mai rămas să-l mai sufăr departe de tine.

(…) Puișorul meu iubit, e târziu, sunt 2 trecute, me culc, uite îți sărut chipul teu drăgălaș care e aci în fața mea…și-ți zic la revedere în curând. Te doresc din tot sufletul, nimic nu mă mai preocupă acum decât numai tu și iar tu. Te sărut, mult, mult, mult, la infinit, la revedere, Puiu mic, mumos și adorat.

Puiu teu

---

Maria Ciucurescu

Prezentarea unei actrițe faimoase, care a animat ani de-a rândul scena teatrului românesc, este un subiect captivant și poate, de ce nu, instructiv… Fascinant, pentru că în câteva fraze, ai prilejul de a cunoaște nostalgia unei lumi care numai există, dar care a trăit poate cu o intensitate tot atât de mare ca și cea de azi, și instructiv, pentru că după o viață întreagă dedicată teatrului, plină de faimă dar și decepții, ai posibilitatea de a cunoaște o filozofie a vieții, amară și totuși plină de tainice arome. O frântură din intimitatea celei care s-a născut pentru a da naștere unei serii nesfârșite de alte vieți fictive, o sinteză a carierei Mariei Ciucurescu, căsătorită Bulfinski, destinatara scrisorilor considerată: «cea mai mare actriță de comedie din teatrul nostru … a avut norocul să facă parte din marea falangă, care a format epoca de aur a dramaturgiei românești: Liciu, Vasile Leonescu, Aristide Demetriade, Const. Nottara, Aristița, Vasile Toneanu, Belcot, Ion Petrescu, I. Niculescu … Ce nume! Ce fiori îți dădeau când le citeai pe afiș! Vorba lui Mikede din „Vlaicu-Vodă”, „Nume ce sparg ziduri”…»¹

S-a născut în București, în ziua de 6 august 1866, în familia lui Ștefan și a Elenei Ciucurescu care va mai oferi scenei românești încă trei actrițe: Eugenia, Alexandrina Carmen (Carmina) și Rodica. Nu provenea dintr-o familie înstărită precum viitorii ei colegi: Aristizza Romanesca, C. I. Nottara, Ar. Demetriad, Petrache Sturza sau Petre Liciu, iar la vârsta de 7 ani a fost obligată să părăsească capitala pentru Dobrogea. Se vor stabili în Silistra, oraș la care vor renunța după Războiul de independență. Ajunge la Medgidia unde, la un bal, face cunoștință cu doi frați dintr-o familie de conți polonezi Cinsky (Kinsky), „conți de sânge, nu dăia… Pe unul îl chema Cazimir, pe altul Eduard și semănau leit. Și ce s-au vorbit ei?… sa-și bată joc de mine. Și mă pomenesc cu unul că mă invită la cadril. Eu i-am promis că voi juca. Începe muzica, vine dă mă ia la joc, și la urma tronc, vine celălalt la mine. Păi se poate, zice, să-mi promiți că joci cu mine și joci cu frate-meu. Când i-am văzut pe amândoi unul lângă altul m-am dumirit. Ei, pe urmă ne-am împrietenit și Eduard mi-a cerut mâna.”²

Avea 14 ani și opt luni când, în ciuda opoziției tatălui său, se mărită cu Eduard (Edward) Cinsky cu care va avea o fată, Marioara Cinsky³, mama cunoscutei actrițe și regizoare contemporane Migry Avram Nicolau dispărută, din păcate, azi dintre noi.

Mare iubitor de teatru, Eduard părăsise școala și făcea parte din trupa lui Zaharia Burienescu.⁴ După numai 3 zile de la căsătorie, Maria debuta în teatru la Brăila: «Prima grijă a bărbatului meu (Cinsky din trupa lui Burienescu) a fost să mă facă și pe mine artistă. Nu văzusem teatru în viața mea, așa că trupa Burienescu era pentru mine o revelație. Mai cu voie, mai fără voie, mai mult fără decât cu, mă pomenii astfel într-o zi cu un rol în Baba Hârca. Vă puteți închipui ce s-a petrecut cu mine în seara debutului. Când să intru în scenă, s-a încins o adevărată luptă între mine. Burienescu și Cinsky, până mi-au dat un brânci și m-am pomenit astfel pe scenă.“⁵. Unica sa replică a fost: „Iacă, Hârco, un loc!”…. Peste o lună de zile era artistă și cânta rolul Smărăndiței din Baba Hârca cu o voce de sopran, care a făcut furori.»⁶

Revenită în capitală în vara anului 1883, după câteva reprezentații în grădina Rașca⁷, atrage atenția mai multor oameni de teatru, prin frumusețea și talentul său. După unele surse, actorul și impresarul Al. Leonescu (cunoscut între artiștii vremi sub porecla de „Vampiru”) a remarcat-o și propus-o Conservatorului: „Dobrogeancă foarte tânără și superbă, venea din acel amestec de rase care vestesc Asia cu cele o mie și una de legende, căutându-și, cu o garoafă-n dinți, destinul bucureștean. Și 1-a găsit foarte curând și acest destin i-a fost magnific”.⁸ Alții îl numesc pe regizorul Paul Gusty ca fiind protectorul bucureștean al Mariei Ciucurescu. Regizor de culise la Teatrul Național a observat într-o seară, în loja actorilor, „o fată frumoasă pe care nu o știa din teatru: – Domnișoara? – Pardon, doamnă! – Mă rog. – Doamna Cinsky…- Îmi pare bine. Sunteți din teatru, că nu vă cunosc? – Nu m-oi fi cunoscând dumneata, dar sunt. – Bine domnișoară! – Doamnă! -Pardon, dar atât de repede? V-ați cam grăbit.”⁹ Scena era povestită și de Maria: «Păi prima oară când am venit, ca spectatoare la Teatrul Național, Paul Gusty, care era un „coneseur” cu reputație, zdup! în loja mea. Eram cu primul meu soț. Eu stăteam în loje, iar el se oprise la ușa lojii, -Cine-i dama? – se interesă înflăcărat Gusty.- E nevastă-mea! – Ne…ne…va…vastă-ta?!! Să-ți trăiască, dom-le, că frumoasă mai e!»¹⁰

Tot de la actriță aflăm împrejurările în care a rămas în București: «Întâi m-am decis, și pe urmă m-am divorțat. Ca să mă pot decide a trebuit să mă divorțez. Văzusem la Național „Nazat”, un fel de revistă de Petre Grădișteanu. Atât de mult mi-a plăcut felul cum se juca teatru la Național, că din clipa aceia i-am spus lui Cinsky: Eu nu mai plec din București. Decât actori mari la Burienescu, mai bine cei mai mici aici… Cinsky n-a vrut nici în ruptul capului să rămână. Și într-o bună zi mi-am luat talentul, legăturica și am șters-o de la bărbat. Așa am iubit eu teatrul…»¹¹

Fără a fi urmat alte studii, Maria Ciucurescu este înscrisă la Conservatorul de Artă dramatică și lirică, cu dispensă, devenind eleva profesorului Ștefan Vellescu. La examenul de admitere, „Velescu proceda în felul acesta: candidatul era examinat mai întâi după înfățișare; dacă avea atitudine și ținută de scenă, dacă avea organul vocal fără defect; îi cerea apoi să recite versul său, proza și dacă nu memorase nimic, i se da candidatului o carte din care să citească o poezie sau o descriere în proză numai dacă știa debita sau ceti cu înțeles, era admis; altfel, respingerile erau în mare majoritate a cazurilor”¹². După 3 ani, în sala Bossel, în fața unui public numeros și în prezenta delegatului Ministerului Instrucțiunii Publice, precum și a directorilor teatrelor, obținea la absolvire premiul al doilea (premiul întâi nu a fost acordat în acel an).

Împinsă de o vocație puțin obișnuită, este angajată la Teatrul Național încă din stagiunea 1883-1884: «Pe atunci se muncea-nu glumă în Teatru! Astă-seră apărea în Eolin din Fata Aerului, mâine seară „cu mâinile pe piept” figura în „Hamlet”, poimâine cânta italienește, în cor, la operă, iar în seara următoare ținea un prim rol de comediană! Așa zi și noapte a muncit Maria Ciucurescu șapte ani și jumătate…»¹³.

Interpretează rolurile ce îi sunt încredințate cu un instinct teatral natural ca și Ion Petrescu, ca Marioara Voiculescu sau ca Elvira Popescu. Devine societară a Teatrului Național din București. Maria face echipă cu celebrii C. Costescu, V. Leonescu, V. Toneanu, I. Brezeanu, F. Ventura, A. Ciupagea, dar și cu tinerii actori Petre Liciu, Ion Cuțarida și Ion Livescu¹⁴: „Sprintenă, vioaie, pasionată, viforoasă, domina publicul cu elanul ei comunicativ, cu temperamentul ei impetuos. Maria Ciucurescu avea ceva demonic. Rar s-a văzut la o actriță acumulate atâta energie, atâta vehemență. Toate rolurile ce interpreta aveau pecetea temperamentului ei dinamic. Pentru Ciucureasca a juca era artă, însă arta nu era joc, era o voluptate. De aceea a fost de o susceptibilitate nebănuită.”¹⁵

La 11 noiembrie 1893, pe scena teatrului Național, era prezentată piesa „Microbii Bucureștilor”, adaptare de Paul Gusty după vodeviliștii Oskar Blumenthal și Gustav Kadelburg cu Maria Ciucurescu și Petre Liciu în rolurile principale, ceea ce ne indică faptul că trecuse peste problemele de sănătate care o obligaseră să meargă la clinica doctorului I. Calinciuc din Marienbad.

Jucată cu vervă, comedia în care e vorba despre atracția pe care o exercită Capitala asupra provincialilor și oroarea bucureștenilor pentru micile așezări provinciale, a făcut ceea ce se numește serie: „Microbii Bucureștilor este făcută numai în vederea succesului. Acest lucru face ca piesa să ajungă, o farsă șarjată, iar actul al doilea un adevărat mozaic. D-na Ciucurescu în special a făcut din cucoana Uța una din cele mai frumoase creațiuni. Publicul a aplaudat-o mult. D-na Ciucurescu este inteligentă și nici talentul nu-i lipsește, cu puțină muncă și căutând să se ferească de exagerări, care îi răpesc delicatețea, ar avea tot-d-a-una succes.”¹⁶

După unele surse ulterioare perioadei, în anul 1896, Petre Liciu și Maria Ciucurescu erau trimiși la Paris cu bursă¹⁷, informație care nu a fost confirmată însă de presa vremii. Avem confirmarea doar că Take Ionescu, ministru al Instrucțiunii, încredințat de talentul tânărului actor Petre Liciu, i-a acordat acestuia o bursă pe termen de trei ani începând cu anul 1894, în scopul completării studiilor la Conservatorul din Paris.

În anul 1896, presa relata însă din nou despre anumite probleme de sănătate ale Mariei: „D-ra Ciucurescu, una dintre cele mai simpatice artiste ale Teatrului Național, a căzut greu bolnavă. Pentru a-i înlesni mijloacele de a se duce într-o climă mai caldă, a fost vorba un moment ca direcțiunea teatrelor să dea o reprezentație în folosul artistei bolnave. Nu știm din ce pricină, însă, s-a revenit asupra acestei idei și artista atâta vreme sărbătorită de publicul capitalei n-are nici cu ce pleca din București. Se zice, însă – și sperăm că știrea este întemeiată – se zice că colegii săi din Teatrul Național și-au însușit idea direcțiunii și în curând vor da o reprezentație în beneficiul d-rei Ciucurescu.”¹⁸

Treptat, devine o remarcabilă interpretă a eroinelor lui Caragiale (Zița și Veta), cărora le-a dat conturul psihologic fidel intenției autorului, tot așa cum a creat subretele din teatrul molieresc („Bolnavul închipuit”, „Tartuffe”) și a redat caracterul exuberant al eroinei lui Regnard (Lisette din „Nebuniile amoroase”) sau Shakespeare („Noaptea regilor”): „Câtă vreme va fi la Teatrul National, râsul se va adăposti între zidurile acestei instituții. Când Ciucureasca nu va mai fi, se va putea zice că a murit și râsul în Teatrul Național. Când a plecat din teatru Dăneasca și Frosa Sarandy, Maria Ciucurescu s-a ivit ca o continuatoare vrednică. Când va pleca însă Ciucureasca, nu vedem talentul care o va înlocui.”¹⁹

În anul 1913, Maria se alătura trupei lui Victor Antonescu care, cu ajutorul guvernului Titu Maiorescu și cu intervenția personală a lui Take Ionescu, obținuse o concesiune de a juca în Transilvania. Peste ani, coana Mița reamintea că „învoirea” de la Budapesta era opera ei, fără a da însă alte detalii: „În paranteză fie spus: învoirea am obținut-o eu!”²⁰. În autorizație se preconiza o perioadă de șase săptămâni cu câte trei reprezentații în multe orașe transilvănene.

Turneul s-a bucurat de un succes enorm: „Piesele alese erau ascultate într-o tăcere de biserică iar orcanele de aplauze umpleau ochii de lacrimi. Ce tonice sufletești pentru zilele de restriște în care trăiam! Cum ne simțeam cu toții una, străbătuți de fiorii emoției sufletești ai artei dramatice care înnobilează!”²¹ Maria Ciucurescu a fost în fruntea elementului feminin.

Ziarul „Adevărul” anunța în ediția din 18 decembrie 1913 că Regele a semnat decretul prin care se acorda eminentei fruntașe a Teatrului Național din București, d-na Maria Ciucurescu medalia „Răsplata muncii pentru învățământ”, clasa I-a, „distincție pe care toți admiratorii marii artiste o vor aplauda, mai cu seamă în urma prețiosului concurs pe care l-a dat reprezentațiunilor de teatru în toate centrele culturale românești de peste munți”²², după ce cu an înainte o premiase cu medalia Bene-Merenti Clasa a I-a alături de Cella Delavrancea, Ion Bacalbașa, Paul Gusti, I. Niculescu, D. Anghel, E. Mezetti, E. Gârleanu și Ion Anestin.²³

În viața personală, se apropie de colegul de scenă Romald Bulfinski (Bulfinsky)²⁴ cu care se va căsători, deși era cu 12 ani mai tânăr. Acesta divorțase de Iosefina R. Bulfinsky cu care avea 3 copii, după ce fosta soție l-a acuzat de părăsirea domiciliului conjugal și insulte grave.²⁵

În relația cu colegii „i se dusese buhul Coanei Mița că-i femeie rea, însă ce inimă de aur avea! Era rea ca majoritatea actorilor, un ceas două, atâta tot. După ce-și descărca nervii însă, tot ea plângea și te căuta să-ți ceară iertare”²⁶. Victor Antonescu rememora într-un articol dedicat Mariei de o „răfuială” din timpul turneului din Ardeal: «La Sebeșul-Săsesc, se certase cu Brezeanu; seara o văd tristă și abătută. – Ce-i, Coană Mițo? Ce să fie măi băiatule, m-am certat cu Iancu și-mi pare așa de rău, că-mi vine să plâng. – Ei și d-ta, pentru atâta lucru, lasă că vă împăcați dv.! – Eu m-aș împăca îndată, că nu pot să rabd, dar Brezeanu e sanchiu și al dracului, n-o să vrea. Nu-i vorbă că și eu sunt de vină, i-am spus o vorbă grea: – Ce vorbă Coană Mițo ?- Ei… una de-ale mele. Du-te tu la el și spune-i că-mi pare rău și caută de-l împacă. M-am dus la Brezeanu, care cum m-a văzut, mi-a luat-o el înainte. -Ascultă mă Victore, deseară la banchet, să faci așa, să mă așezi lângă Ciucureasca, că vreau s-o împac. – Dar ce, v-ați certat? – Fiindcă, am făcut-o „gaiță“ și dacă nai mă împac, să știi că o să fiu tot timpul mahmur, n-o să pot bea nici un strop de vin… și-i păcat! La masă, după ce s-au împăcat, i-a tras Coana Mița o doină haiducească de i-a zăpăcit pe comeseni. Asta era răutatea actoricească.»²⁷

Din cauza războiului, actorii Teatrelor Naționale din București și Craiova se refugiază la Iași unde vor susține spectacole și vor trăi realizarea Marii Uniri. Mărioara Davidoglu, societară a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, a descris acel moment unic: „În capul coloanei (care se formase pentru a juca Hora Unirii), alături de Ionel Brătianu și Nicolae Iorga, erau cei trei generali, adică francezii și generalul Broșteanu, împreună cu ambasadorii Saint Aulaire al Franței și Sir Berkely al Angliei. După ei urma Ion Manolescu, artistul nostru, care era în uniformă de căpitan, Maria Filotti și Maria Ciucurescu cu Bulfinschi, Mărioara Cinski și Constantin Tănase, în uniformă de soldat, Mihail Sadoveanu, căpitan în Regimentul Infanterie Fălticeni, Aurel Atanasescu, fostul, soț al Elvirei Popescu, Tanți Cutava Barozzi, Gheorghe Ciprian și ceilalți artiști, care se aflau pe acolo. Săreau, plângeau, cântau și se bucurau cu toții, așa cum o făceam fiecare în parte… Lăcrimam de bucurie și strigam: Bine că am ajuns să trăim și această clipă!”²⁸

În anul 1924, Teatrul Național sărbătorea patruzeci de ani de carieră artistică a Mariei Ciucurescu. Era prezentată „Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale. La final, „scena a fost împodobită de apariția, tuturor artiștilor Naționalului, strânși în jurul venerabilei lor camarade. In numele lor, decanul Naționalului, d. C. Nottara, a adus salutul camarazilor, amintind tot trecutul teatrului Național și cariera sărbătoritei (…) iar publicul s-a asociat prin lungi ovații la sărbătorirea artistei iubite. Activitatea prodigioasă a d-nei Maria Ciucurescu se confundă cu înseși începuturile teatrului Național. Comediană de rasă, stăpânind scena cu daruri și humor firesc, sărbătorita de azi ocupă un loc, ce cu greu își va găsi înlocuitoare. Ea a fost singura femeie care alături de Liciu, Soreanu, Brezeanu, Niculescu, Belcot, Toneanu și alții a făcut marea falangă de comici, care a fost gloria neajunsă a Naționalului de ieri. Talent rar și încă în deplină vigoare teatrul mai are încă mult de așteptat de la Maria Ciucurescu.”²⁹

După ce părăsește Teatrul Național, joacă sporadic în diverse trupe pe scenele unor teatre mai mici. Una din ultimele piese pe care le joacă este pe scena Teatrului Orășenesc din Sibiu cu ocazia comemorării lui Caragiale. În 25 noiembrie 1937 era prezentată piesa „O noapte furtunoasă” cu aportul mai multor actori care au lucrat sub directa coordonare a lui Caragiale: «Poate ni se vor părea prea bătrâni, prea legați de trecut. Va fi însă cel mai veritabil spectacol. „O noapte furtunoasă“ așa cum a înțeles-o autorul, legată de parfumul amintirilor. (…) Veta în interpretarea lui Maria Ciucurescu, o veți cunoaște așa cum a conceput-o marele dramaturg, așa cum nu s-a mai putut juca. Maria Ciucurescu în Veta, Maria Giurgea la Spiridon, Soreanu în Venturiano, Morțun în Chiriac, sunt creații fără rivali, creații la înălțimea cărora nu s-a mai putut ridica nimeni»³⁰.

Ultima apariție o are în cadrul unui spectacol radiofonic, piesa de act a lui Ion Mincu-Lehliu: „Acceleratul 109”, radiodifuzată în premieră pe 18 decembrie 1938.³¹

„Cine a dat primului teatru al țării patruzeci de ani de așa strălucire, aceea și-a cucerit printr-o sfântă muncă și sfinte daruri, onoarea de a muri într-o seară în cabina lui, sau în scenă – ca Molière”³². Era 10 februarie 1939, o zi de sâmbătă. În vârstă de 72 de ani, Maria se stingea din viață, în urma unei duble pneumonii, la spitalul militar „Regina Elisabeta”: „La căpătâiul decedatei au vegheat până în ultimul moment surorile decedatei, Eugenia Ciucurescu și Ortansa Bulandra făcând și toate preparativele înmormântării, deoarece fiica decedatei, Marioara Cinsky Nicolau, fiind în turneu, nu a putut veni decât Duminică seara”³³. „Maria Ciucurescu a iubit, a fost iubită, a trăit viața din plin, a cunoscut bucuriile de mamă și de bunică, s-a risipit cu dărnicie și-a rămas tânără până-n cele din urmă clipe”.³⁴

Cunoscută contemporanilor ca o femeie carismatică, subiectul multor speculații și controverse, pentru a face lumină asupra acestor aspecte, este important să ne bazăm pe faptele cunoscute, dar să prezentăm și versiunea celebrei artiste povestită chiar de ea.

Maria despre…

Ea:

– Ești religioasă, Coana Mițo? – Cred în Dumnezeu dar nu mă miorlăiesc și nici nu blestem, fiindcă de multe ori se realizează. Vorbesc din experiență… – Superstițioasă? – Oribil de superstițioasă! Am carte de vise. Când visez pisică, bagă cineva intrigi să mă cert eu bărbatul meu; câini – dușmănie; când visez că umblu pe o șosea, scap de o greutate, apă însemnează grijă și e rău când visezi bani. – Ce părere ai despre d-ta? – Aoleu, părerea mea e c-am fost o proastă, o mare proastă. Acum e prea târziu.³⁵

Contemporanii săi celebri:

despre I.L. Caragiale

«Fotografii – zeci și sute – în toate rolurile aproape. Decorații și albume omagiale câte nu se pot înșira. La oglindă, fotografia lui Caragiale. – Uite, îl vezi, cu el am stat de vorbă toată noaptea… Și dimineața până acum… Ce-ar fi zis sărmanul, dacă-ar fi trăit, să nu mă fi văzut jucând eu, la un spectacol comemorativ, pe Veta lui dragă?

Ce om, domnule, ce om – și cum n-a putut el uita nici odată neplăcerea pe care mi-o făcuse la începutul carierei. Eram doar de vreo trei în teatru, când iată-l pe Caragiale director la Național. La închiderea stagiunii face o listă de actorii pe care – pentru motive de economie trebuie să-i dea afară. Printre ei și eu. Foarte tânără, fără protecție, eram sortită șomajului. Până la urmă însă am rămas. Și-am început să-i joc repertoriul. De atunci pentru el nu exista altă interpretă a rolurilor lui și mai ales pentru „Veta”. De câte ori venea după vreun spectacol să mă felicite eu îi spuneam:- Ei, mai mă dai afară, acum? Dă-mă dacă-ți convine! Și bietul se rușina și nu știa cum să-și ceară scuze, deși trecuseră ani și ani de la data penibilă… Eu îl tachinam numai însă îl iubeam și-l admiram cât se poate de mult. Și cât mai țin încă la el poți singur vedea. Ia te uită colo pe biroul meu. „Biroul” este o măsuță de oglindă, cu perii multe, borcănașe, sticluțe de parfum, cutii de pudra și-n mijlocul lor fotografia lui Caragiale, într-o splendidă ramă de aur și prinsă într-o coroniță de flori proaspete.»³⁶

«- Cum dacă l-am cunoscut pe Caragiale? Păi eu cu ei mi-am trăit viața de teatru, maică dragă, cu Caragiale, cu Delavrancea, cu ăștia… Pe Caragiale numai ca sufleur nu l-am cunoscut. Dar cu el mi-am început eu succesele în teatru.. Ce… i-am pus fraze întregi în piesele de care-mi vorbiți voi. La început credeam că se supără că spun, așa de la mine cuvinte în rol, dar el mi-a zis :- „Lasă-le, Mițo, așa și zi-nainte”… Pe urmă când s-a reluat „Scrisoarea pierdută” frazele mele au rămas și au trecut și în edițiile lui Caragiale. Că să vezi cum se-ntâmpla: Eu și cu Mia Teodorescu n-aveam la început rol în „Scrisoarea pierdută”, într-o zi ne-am îmbrăcat amândouă băiețește și în scena scandalului din actul al treilea am dat buzna printre bătăuși și moftangii strigând: Cinci parale „Națiunea” de mâine…Era un haz!… E, pe urmă sigur am jucat și eu pe Zița și după ce a murit Dăneasca, am jucat și pe Veta… Lui Caragiale i-a plăcut ceva grozav, și când a venit a doua oară director, mi-a zis: – Mițo, trebuie să joci „Scrisoarea pierdută”… Aaah, ce om bun și de inimă… L-am cunoscut pe când era berar… că, știi, a avut berărie, cam pe unde e azi strada Șelari… Veneam acolo toți: Gherea, Brezeanu, Aristița Romanescu… Venea și tânărul Eminescu…».³⁷

despre Mihai Eminescu și Veronica Micle

„– Cum să nu ! Ce băiat delicat și timid, Eminescu. Cam bea, săracul! Se făceau serate, pe ici, pe colo, pe la unii, pe la alții… Venea și el – dar el nu dansa. Bea bere și spunea versuri la cuconet. Sau dacă nu spunea, mă ridicam și-i ziceam rugător: Ia spune, maestre, spune-ne o poezie. El nu voia și atunci izbucneam: Ia mai dă-o dracului, maestre, și zi-ne ceva…Și ne zicea, că mult era bun. Acum dacă vreau să citesc ceva, tot pe Eminescu îl citesc. Pe el și pe Veronica Micle… îi am pe amândoi…

– Era frumoasă Veronica, ca-n poeziile lui Eminescu. Nu era rea cum credeți dvs, dar el era ciudat… Uite, eu îl adoram, îl ascultam ca pe un sfânt când vorbea, dar dacă mi-ar fi cerut dragostea, nu i-o dădeam… Aș fi fugit mâncând pământul.”³⁸

Despre avere

„Au fost zile când mâncam de 20 bani parizer și de 10 bani franzelă, hrana pentru mine și pentru alte guri. Mi-au eșit ochii din cap, până m-am văzut și eu la un cost. Și?…

…pe moxul meu (n. N.: Romald Bulfinsky) l-a ferit D-zeu de parale… – Și cât e de mare pensia? – Acum, după ce au mai zdrențuit-o ăi mari, mai primesc în mână vreo 11.000 de lei pe lună. Și nu-mi ajunge deloc, că toate-scumpe și eu gospodină cum sunt, îmi place berechetul… Ehei, mult bănet am avut eu odată!… – Și dacă nu sunt prea indiscret, cum s-a prăpădit! -Bine! Jocul împrejurărilor. Am avut casă în Berzei, casă în Știrbey-Vodă, casă în 11 Iunie, și pe toate le-am vândut, iar banii s-au risipit în cele patru vânturi (…). Și acum, din proprietară, am ajuns chiriașă cu dor de ducă… – Te muți de-aici? – Mai e vorbă? Opt mii de lei chirie pe lună! Cum o să mai stau, copilule?”³⁹

Despre gospodărie

«-Ce faceți în timpul liber ? – Uitați-vă ce fac. Un maldăr de perne – minuni de broderie și împletituri de mătase (nu știm dacă asta e termenul tehnic) se rostogoli pe covor, în sgomote moi. – Asta fac… Brodez, cos, lucrez… Tot ce vedeți aici e făcut de mâinile mele… Și-apoi mă ocup de gospodărie… Gospodăria e pasiunea mea mai mare – imediat după teatru. Sunt o gospodină reputată.. Am însă, o rivală de temut… Pe nevasta lui Brezeanu… Ne luam la întrecere… Care gătește mâncări mai gustoase și în special, care face murături mai bune… Întrebați pe Brezeanu, ce murături a mâncat el la mine… și dacă se compară cu cele „puse“ de nevastă-sa.

Din cauza reputației mele de gospodină, foarte multe din „dulcile“ mele camarade, spun despre mine: Biblioteca Miții, e coada tigăii, îmi reproșează că știu să fac chiftele și sarmale neîntrecute și dulceți de pomină… E-adevărat! Fac !… Fac de-ți lingi degetele când le guști… – Dar vişinaă nu faceţi ? – Ba fac… Cine v-a spus că este specialitatea mea ? Să vedeţi ce e la mine de Moş Ajun… Păi înainte veneau la mine actori, elevi, toţi cu moş-ajunul – Făceam borcane de 25 de chile de vişinată…Şi acuma fac, dar nu mai vine nimeni cu moş-ajunul… Alte timpuri… »⁴⁰

«Am parcurs cu ascensorul înălțimea celor cinci etaje din cele șapte ale impunătorului imobil din Bulevardul Domniței nr.7, sunând apoi la ușa elegantului apartament pe care-l ocupă la această altitudine, Maria Ciucurescu Bulfinski… Nu mai fusesem de multă vreme pe aici. Dar am găsit toate neschimbate… Din hall se înșiră expoziția de fotografii teatraliste și lângă ele stau suspendate șiruri nesfârșite de ardei iuți. .. cărțile de vizită ale artistei și ale gospodinei… Câțiva pași mai încolo, pe o masă, un platan de borcane pântecoase, gata să ia drumul podului, din care compotul, vișinata și murăturile, aruncă ocheade șirurilor de legume ce le escortează și cari mărturisesc cu prisosință „Violon D-Ingres”-ul amfitrioanei… Ce vrei sa știi, ia spune! Vrei să știi câte kilograme de compot de caise am făcut pentru la iarnă? Vrei să-mi guști murăturile?

Tare-ași vrea să mai joc un rol, unul singur, și apoi, pe deplin încântată, ca după realizarea unui ideal, să mă reîntorc, cu gând de tovărășie pe veci, la gospodăria mea… La vișinata, la sarmalele, la compotul și la murăturile mele… – Dar de ce faci atâtea borcane cu murături și cu dulceață? – Ca să aibă hoții ce să fure…Că toată lumea a auzit de murăturile și de dulcețurile Coanei Mița și-mi cere… D-aia fac mai mult, să am să le dau… Dar știu eu cine merită să se înfrupte din bunătățile mele. Că acum câteva zile a venit în vizită la mine o cucoană și surprinzându-mă, că spăl murăturile și curăț piersicile mi s-a adresat surprinsă: – Vai, madam Bulfinsky, d-ta te ocupi cu lucruri dintr-astea? Asta-i lucru de servitoare. Auzi tu, mă flăcăule, judecată! Servitoarea să curețe bunătate de piersici și să spele murăturile! Auzi d-ta ce minte de cucoană modernă! Și să te mai miri de ce li se zaharisesc compoturile de iarnă și li se fleșcăiesc murăturile! Păi eu, pe vremea mea, veneam noaptea de la spectacol, și atunci reprezentațiile se terminau târziu, după orele 1, și mă apucam de dulceață sau de făcut prăjituri pentru a doua zi.”⁴¹

Despre modă

„Cucoanele de azi nu știu decât să se dezgolească și să toace banii bărbaților… – E indecentă moda, Cucoană Mițo? – Încalțe cu rochiile astea de acuma, hai, treacă-meargă, deși la teatru vin cucoanele pe trei sferturi goale. Dar erau, anul trecut, rochițele scurte, de nu mai rămânea nimic secret din ce are femeia. Și rochiile de bal. Se duce dracului tot misterul, toata atracția. Aăăă are fiecare femeie, dar dacă-și păstrează poezia prin îmbrăcăminte, nu e aia, ci e altfel…Așa, vorba aceia, te saturi privind și nu mai ai ce râvni. – Vra să zică: înapoi la moda veche? – Sigur, mă băiete! Păi înainte puteai să dezbraci o femeie numai cu privirea, cum poți face astăzi? Și cât prețuia atunci o gleznă descoperită! N-o să mint, spunând c-am fost o ușă de biserică, – și nici o femeie, s-o știi de la mine, flăcăule, nu e ușă de biserică, dar nu mai țin minte să fi făcut un sfert din ceea ce face astăzi o femeie… cinstită.”⁴²

Despre presă și critici

«Bețe în roate, nu mi-a pus niciunul și de încurajat, m-au încurajat toți, de la început și până la sfârșit. Când am fost scoasă la pensie Britnișteanu a scris un articol foarte frumos, intitulat „Dreptate”. Protesta contra pensionării mele… »”⁴³

„– Ai fost ..înjurată de presă în toată cariera? – Nici măcar o singură dată. Nu-mi amintesc decât de o răutate a unui critic fără scrupule, care, într-o piesă în care trebuia să joc pe o contesă Negrini și purtam o rochie bleu, iar eu era foarte brună, a scris: d-na Maria Ciucurescu a fost mai degrabă contesa Negroaica. Asta a fost tot, încolo, numai cuvinte bune, pentru că n-am fost lipsită de bun simț și nu m-am repezit la roluri mari, ci numai la acelea care erau ale mele.”⁴⁴

Despre fani

«Un album enorm, legat în piele venețiană oferit la Alba-Iulia – de către admiratori – „marii artiste române, Doamnei Maria Ciucurescu”.

Ca de astăzi tot cu Tine; Cum ni-e dorul noi să fim; Vezi, pe filele acestea; Noi cu toții te însoțim…Ca să auzim de-apururi; Graiul care ne-a vrăjit; Și-a ta artă neîntrecută; Ce inima ne-a robit. Dâmboviței cu dulci ape; Să îi spui mare artistă; Că pe-a Mureșului maluri Dornic, românul, există; Și a Thaliei române; Strălucire de mult preț; S-o cunoască, a învățat-o; După jocul tău măreț…

Versurile sunt semnate de cunoscutul patriot din Bălgradul Ardealului, protopopul Ion Teculescu.

Sute de semnături, adunate din toate colțurile ardelenești, împodobesc paginile satinate ale prețiosului album. Într-un loc, o pagină plină de semnături ungurești… O cercetăm cu atenție… De-asupra e scris cu litere stângace: „Plecăm arma, musei române”. Semnăturile sunt ale ofițerilor dintr-un regiment unguresc.

De pe ultima pagină, transcriem aceste rânduri luminoase: „Ai venit tu sol al muzelor, ai venit să ne dai din strălucirea aureolei ce înconjoară fruntea celor consacrați, ca risipind ceața suferințelor mute, să radieze odată și sufletele noastre. Ah! Tu ai venit ca un apostol ce-și jertfește totul pentru a trezi credința binelui de mai târziu în sufletele celor obidiți. Iar noi, ți-am aruncat flori în cale, ți-am dat flori înlăcrimate în care se oglindește acum strălucirea ariei tale. Vioara din Bihor.»

CIUCEREASCA, Număr unic, Iași, 25 April 1912. Redactat de un cerc de admiratori ai Măriei Ciucurescu. Numărul a fost tipărit cu ocazia reprezentării, la Iași, a cunoscutei comedii „Trei pălării de damă”. Iată cum anunțau ieșenii, acest eveniment artistic: „Vine Ciucureasca la Iași! Toate durerile: acelea sufletești, de măsele, de Sf. Gheorghe, de criză; anemia, clorosa, ftisia, boala soacrelor, melancolia, legea pensiilor, legea meseriilor, suprimările, toate vor dispărea la debutul Ciucureascăi pe scena teatrului din Iași. Cine n-are sa râdă la spectacolul ei, are dantură falsă și-i va fi teamă s-o arate…”

În „Evenimentul”, „Viitorul” și „Liberalul! apăreau, cu aceeași ocazie versuri ca acestea: „Cine Te-a făcut pe tine; Așa mândră și subțire; Și la trup făcută bine; Parcă m-a întrebat pe mine” sau „Ah! Ce natură; Ce statură; Ce figură; Ce făptură; Ah! ce nas; Ce ochi, ce gură!…”⁴⁵

Despre plecarea din teatru

„Ai văzut statuia care mi-a ridicat-o în Piața Teatrului? N-ai văzut-o? E acoperită… E… invizibilă…”⁴⁶

«Artista a fost exilată din teatru ca dintr-o tară. Aceasta durere a rămas și azi, o durere vie, rană deschisă iremediabil în sufletul artistei…„E? Ce e cu tine, coană Mițo?… De!… Ce sa-ți fac?… Ești pensionară, cocoană, ești pensionară!…Și ia uitați-vă colo… alea sunt „trofeele” mele… Trofeele pe care mi le-au dat, la reprezentația pentru mine, din 1924… Uitați-vă ce-am pus în ele…întoarcem privirea după mâna d-nei Maria Ciucurescu și admirăm 2 vase, enorme, somptuoase, în care odihnesc jerbe grandioase de mărăcini. Iacă-așa!… Mărăcini am pus în ele…»⁴⁷

«– Mă vezi? Ei ce zici? Nu mai puteam eu să joc? Adică cele tinere sunt mai mobile decât mine? Am fost considerată bătrână și nimeni nu mai vrea să pomenească de mine. Mă lasă să vegetez… eu care-aș putea încă foarte bine juca. Mai ales în Caragiale… N-a venit nimeni să mă vadă… n-a venit nimeni să vadă cum arăt. Dacă mai am glas, sau l-am pierdut, dacă mă mai pot mișca sau nu. Mi-a dat certificat de bătrânețe și cu el am rămas. Tot așa crezi dumneata, că ar fi procedat englezii și francezii cu artistele lor, mai ales când e vorba de piese ce le-am în sânge?…- Și de ce mă rog, adaogă, fără putința de replică, Mistinguette ar juca la șaptezeci și unu de ani – că atât are și ea ca și mine – și eu nu? Drăgăstoasa și sentimentala „coana Veta” devenise agresivă… În orice caz, după felul cum își spunea durerea, am înțeles destul de bine că temperamentu-i dramatic nu-i este absolut deloc în declin.»⁴⁸

Ultima dorință

«Ultima mea dorință domnilor doctori e să fiu înmormântată în rochia „Coanei Zoițica” din „Scrisoarea pierdută” au fost cele din urmă cuvinte ale marei artiste, adresate medicilor care vegheau la căpătâiul ei. Respectându-i-se ultima dorință, artista Maria Ciucurescu a fost condusă la groapă, ieri după amiază, la orele 3, la Cimitirul Bellu, purtând rochia „Coanei Zoițica”.»⁴⁹

Cosmin Mihailovici, Directorul Direcției Arhivă

---

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•