Conservarea averii debitorului, protecția creditorilor și rolul notarului public
Septembrie 2024

Debitorul nu are o obligație generală explicită de a-și conserva patrimoniul, însă anumite norme din dreptul civil și penal sunt menite să protejeze creditorii împotriva acțiunilor frauduloase sau care ar putea duce la insolvabilitatea debitorului. Această protecție este echilibrată cu respectarea drepturilor și libertăților debitorului, în sensul că nu se poate interveni în mod arbitrar în gestionarea patrimoniului său decât în situații clar reglementate de lege, cum ar fi în cazuri de insolvență sau în cadrul procedurilor de executare silită.

Obligația de a nu aduce prejudicii creditorilor prin acte frauduloase este stabilită prin intermediul unor instrumente juridice precum:

• acțiunea revocatorie (pauliană), prevăzută de Codul civil, care permite creditorilor să conteste actele juridice prin care debitorul urmărește să-și diminueze sau ascundă bunurile, împiedicând astfel satisfacerea creanțelor;

• sancțiuni penale, reglementate de Codul penal, pentru situații în care debitorul încheie anumite acte aparent legale, dar care, privite în ansamblul patrimoniului său, dobândesc un caracter penal, circumscriindu-se unui scop fraudulos (cum ar fi înstrăinarea frauduloasă a bunurilor pentru a evita plata datoriilor).

În această dinamică și intersecție de reglementări, se pune întrebarea dacă notarul public joacă un rol crucial, având obligația de a verifica legalitatea și scopul actelor pe care le autentifică, prevenind astfel posibile fraude.

Considerăm că notarul public nu poate să aibă un rol de investigare a intențiilor părților sau de supraveghere a gestionării patrimoniului debitorului, atunci când, din actele depuse și declarațiile părților, rezultă că scopul procedurii solicitate este unul care nu poate conduce la un asemenea rezultat. Acțiunile notariale nu substituie atribuțiile instanței sau ale organelor de cercetare penală, iar verificarea amănunțită a scopului și efectelor unui act juridic revine, în ultimă instanță, acestor autorități.

Ce prevede Codul civil?

Conform art. 1562 din Codul civil, „dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate. Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate”.

Pentru a fi admisibilă acțiunea revocatorie (pauliană), creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii (art. 1563 din Codul civil), iar dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat (art. 1564 din Codul civil).

În cazul admiterii acțiunii, actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei [art. 1565 alin.(1) din Codul civil].

Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia îi profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător [art. 1565 alin.(2) Cod civil].

Acțiunea revocatorie a fost definită ca fiind acea acțiune prin care creditorul poate obține inopozabilitatea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea drepturilor sale¹.

Din punct de vedere subiectiv, în materia acțiunii revocatorii, frauda debitorului are un înțeles larg, cuprinzând nu numai intenția directă, de a-l prejudicia pe creditor, ci și simpla cunoaștere de către acesta a faptului că își provoacă sau își agravează starea de insolvabilitate. Cerința legală a participării terțului la fraudă este specificată exclusiv în privința contractelor cu titlu oneros sau a plății făcute în executarea unui asemenea contract. Cu referire la actele cu titlu gratuit, legea consideră că frauda debitorului este suficientă, întrucât terțul are de apărat un avantaj patrimonial gratuit, spre deosebire de creditor, care are de evitat un prejudiciu².

S-a mai arătat că frauda în persona terțului există atunci când acesta cunoștea faptul că debitorul îsi creează sau îsi măreste o stare de insolvabilitate. Rezultă că frauda terțului are de asemenea un înțeles larg, ca și în cazul debitorului, cuprinzând nu numai intenția directă, ci si simpla cunoaștere a prejudicierii creditorului³.

Prin urmare, din punct de vedere civil, dacă toate părțile unui act juridic cu titlu oneros sau dacă partea care înstrăinează în cazul unui act juridic cu titlu gratuit urmăresc ca partea care înstrăinează să îsi provoace sau își agravează starea de insolvabilitate, creditorii acesteia, care au o creanță certă, pot solicita instanței de judecată să declare actul inopozabil.

Ce prevede Codul penal?

Conform art. 239 alin.(1) și (3) din Codul penal, „fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (…) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.

Elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune ce se poate realiza în cinci modalități distincte: înstrăinarea, ascunderea, deteriorarea sau distrugerea în tot sau în parte a unor valori sau bunuri aparținând patrimoniului făptuitorului, respectiv invocarea de acte sau datorii fictive.

Pentru scopul prezentei teme de analiză, vom discuta doar despre modalitatea de săvârșire a infracțiunii prin înstrăinare.

Înstrăinarea este definită ca actul juridic prin care titularul unui drept real asupra unui lucru sau al unui drept de creanță transmite, cu orice titlu, acel drept altei persoane⁴. Actul juridic civil poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, important fiind acordul părților privind transmiterea proprietății asupra bunului⁵.

Pot fi astfel de acte: vânzarea, donația, schimbul, contractul de rentă viageră, contractul de întreținere etc⁶.

Elementul subiectiv constă în comiterea faptei cu intenție directă. Condiția atașată elementului subiectiv este ca făptuitorul să acționeze în scopul fraudării creditorilor. El trebuie să urmărească (nu doar să accepte) punerea în pericol a patrimoniului creditorilor⁷.

În doctrina de drept penal, s-a exprimat și opinia contrară, potrivit căreia fapta se comite cu intenție directă sau eventuală⁸.

Prin urmare, din punct de vedere penal, dacă partea unui act juridic cu titlu oneros sau gratuit înstrăinează valori ori bunuri din patrimoniul său în scopul fraudării creditorilor săi, aceasta poate constitui infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor.

Corelarea între acțiunea pauliană și infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor

Din analiza ambelor instituții juridice, rezultă că, în cazul ambelor instituții, esențial este scopul urmărit de părți la încheierea actului, rezultatul prejudicierii creditorilor nefiind suficientă. De asemenea, scopul fraudării intereselor creditorilor nu este nici el suficient în absența producerii unui prejudiciu creditorilor.

Cu toate acestea, în cazul acțiunii revocatorii, cel puțin în cazul actelor cu titlu oneros, este necesar și concursul celeilalte păți, în timp ce în cazul infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este suficientă existența intenției debitorului de fraudare a creditorilor.

În concluzie, sfera de aplicare a celor două instituții juridice se suprapune parțial, dar una nu o exclude pe cealaltă.

Ce obligații are notarul public?

Conform art. 9 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, „notarii publici (…) au obligaţia să verifice, în scopul prevenirii litigiilor, ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii şi bunelor moravuri, să ceară şi să dea lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte spre a se convinge că le-au înţeles sensul şi le-au acceptat efectele. În cazul în care actul solicitat este contrar legii şi bunelor moravuri, notarul public va refuza întocmirea lui”.

În mod similar, conform art. 80 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, „notarul public are obligaţia să desluşească raporturile juridice dintre părţi cu privire la actul pe care vor să îl încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea şi să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice”.

Prin urmare, în activitatea sa, notarul public are obligația să verifice scopul urmărit de părți la încheierea actului și să refuze încheierea actului dacă acesta este contrar legii şi bunelor moravuri.

Scopul (sau cauza actului juridic civil) este compus din două elemente: scopul imediat și scopul mediat. Scopul imediat este un element abstract, obiectiv și invariabil în aceeași categorie de acte juridice și constă în reprezentarea scopului direct și imediat al consimțământului (astfel, în cazul contractelor sinalagmatice, cauza imediată o constituie reprezentarea contraprestației celeilalte părți, în contractele reale – remiterea lucrului, iar în contractele cu titlu gratuit – intenția de a gratifica). Scopul mediat este mobilul principal care a determinat hotărârea de a consimți la încheierea unui act juridic civil. Acesta este concret, subiectiv și variabil de la caz la caz⁹.

Condițiile de valabilitate a actului juridic civil se raportează întotdeauna la scopul mediat, pentru că ele există întotdeauna în cazul scopului imediat¹⁰.

Prin urmare, ceea ce se cere notarului public este să verifice care este scopul mediat al părților, care este motivul pentru care vor să încheie respectivul act juridic civil.

Cum poate verifica notarul public scopul urmărit de părți?

În primul rând, cu ocazia autentificării actelor de înstrăinare, notarul public este obligat să verifice anumite registre publice (e.g. cartea funciară etc.), din care poate rezulta existența vreunui creditor ale cărui interese ar putea fi fraudate.

De cele mai multe ori, este vorba despre notări de urmăriri silite sau de intabulări de ipoteci în cartea funciară.

În măsura în care există astfel de indicii, notarul public este obligat să ceară explicații părților și să dea lămuriri.

Dacă scopul pe care părțile îl urmăresc la încheierea actului de înstrăinare nu este fraudarea creditorilor, simpla existență a creditorilor sau a unei ipoteci (spre exemplu) considerăm că nu ar trebui să conducă la refuzul încheierii actului, ci doar la explicarea de către notarul public a consecințelor juridice ale acestuia (e.g. prețul încasat în urma vânzării înlocuiește bunul în patrimoniul vânzătorului, putând fi urmărit de creditorii chirografari, ipoteca rămâne asupra bunului înstrăinat, putând fi urmărită de creditor în mâinile dobânditorului etc.).

Dacă scopul declarat de părți este sustragerea de valori sau bunuri din gajul general al creditorilor, notarul public este obligat să refuze încheierea actului, acesta fiind contrar legii.

În al doilea rând, există anumite categorii de acte care ar putea ridica prin ele însele un semn de întrebare asupra scopului încheierii acestora. De pildă, partajul între soți în timpul căsătoriei prin transferarea tuturor bunurilor unuia dintre soți fără a exista un scop clar determinat sau partajul care are o cauză aparent reală, cum ar fi divorțul, schimbarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei, atunci când toate bunurile sunt transferate unui singur sot, fără nici măcar o sultă sau înstrăinarea întregii averi prin diferite acte juridice simultane etc. Și în acest caz, notarul public este obligat să ceară explicații părților și să dea lămuriri, asigurându-se că scopul urmărit nu este acela de fraudare a intereselor creditorilor.

În al treilea rând, în cazul în care nu există indicii din care să rezulte urmărirea de către părțile actului a unui scop mediat contrar legii (e.g. actul este unul obișnuit, uzual, contraprestațiile par echilibrate etc.), nu considerăm că notarul public are obligația de face verificări suplimentare, fiind datoria părților să declare scopul real și să nu îl ascundă, în măsura în care acesta este altul decât cel firesc.

Nu considerăm că notarul public ar trebui să verifice dacă părțile actului au creditori sau dacă sunt părți în vreun litigiu. O sarcină de așa natură este nu doar împovărătoare, dar și inexactă. Spunem „inexactă” întrucât mijloacele de aflare a unor astfel de detalii sunt mai degrabă la dispoziția organelor de cercetare penală, a procurorilor, a instanței de judecată, a căror sarcină este tocmai investigarea tuturor aspectelor relevante unui potențial conflict, unei fraude sau unui litigiu.

Notarul public are obligația de a se asigura că actele pe care le autentifică respectă forma legală și voința părților, însă nu poate fi transformat într-un investigator al situației financiare sau juridice a acestora. O astfel de cerință ar depăși rolul său tradițional și ar putea crea confuzii sau chiar întârzieri în procedurile notariale, fără a aduce beneficii concrete în ceea ce privește siguranța actelor încheiate.

Raluca Chelaru, notar public

---

1 Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, 2012, p.1657.