I. Competența notarilor români în cauzele de divorț cu elemente de extraneitate
Competența notarilor români de a pronunța divorțul prin acordul soților, inclusiv atunci când există copii minori, este reglementată în dreptul intern de art. 375 alin.(1) și (2) din Codul Civil și dispozițiile art. 12 lit. (p) din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială. Procedura divorțului este reglementată de art. 136 din Legea nr. 36/1995, dispoziții particulare existând și cu privire la autentificarea acordului parental încheiat în procedura divorțului sau în alte situații. Astfel, potrivit art. 1001 din Legea nr. 36/ 1995, pentru valabilitatea acordului parental încheiat în procedura divorțului sau în orice alte situații, notarul public, cu ocazia autentificării, este obligat să obțină raportul de anchetă psihosocială şi să procedeze la ascultarea minorului în condițiile art. 264 din Codul civil, republicat, cu modificările ulterioare.
În cazul divorțului cu elemente internaționale, competența notarilor români de a proceda la desfacerea căsătoriei, inclusiv în cazul existenței copiilor minori, se fundamentează în primul rând pe dispozițiile Regulamentului (UE) 2019/1111. Astfel, potrivit Considerentului (14)1 din Regulamentul (UE) 2019/1111, notarii sunt în mod expres enumerați în termenul larg de instanță pe care legislativul european îl adoptă începând cu data intrării acestui act normativ în vigoare ( 01 august 2022) deoarece exercită competențe în materie matrimonială și a răspunderii părintești, atribuite prin legislația națională. Mai mult, actele aprobate de notari în materia divorțului și a răspunderii părintești, ca urmare a unei proceduri care presupune examinarea fondului cauzei în conformitate cu dreptul și procedurile naționale, sunt recunoscute și executate în state membre ca și hotărârile judecătorești. În conformitate cu definiția din art.2 (2) din Regulamentul (UE) 2019/1111, prin instanță se înțelege orice autoritate dintr-un stat membru competentă în materiile care intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ european.
De asemenea, potrivit criteriilor stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, notarii români intră în noțiunea de instanță judecătorească atunci când desfășoară o procedură de divorț sau legată de răspunderea părintească. În decizia pronunțată în cauza C-646/202, Curtea apreciază că ” acordurile de divorț, care au fost aprobate de o autoritate judiciară sau extrajudiciară în urma unei examinări pe fond efectuate în conformitate cu legislațiile și cu procedurile naționale, constituie „hotărâri judecătorești” în sensul articolului 2 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles IIa și ale dispozițiilor Regulamentului Bruxelles IIb care se substituie acestei dispoziții și că tocmai această examinare pe fond face să se distingă aceste hotărâri judecătorești de actele autentice și de acorduri, în sensul regulamentelor menționate. „
La nivelul legislației naționale, diversele măsuri legislative luate pentru a asigura punerea în aplicare a regulamentelor europene demonstrează și ele calificarea notarului în cadrul desfacerii căsătoriei cu elemente de extraneitate și a acordurilor dintre foștii soți cu privire la modul de exercitare a răspunderii părintești față de copiii lor minori3.
Certificatele de divorț emise de notarul român și acordurile dintre părinți cu privire la modul de exercitare a autorității părintești autentificate de un notar român sunt recunoscute în celelalte state membre ale Uniunii Europene, în aceleași condiții ca hotărârile judecătorești. În toate aceste proceduri, notarul român este ținut să respecte toate regulile naționale de procedură prevăzute de Legea nr. 36/1995 privind notarii și activitatea notarială și de Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi.
Pentru aceste motive, stabilirea unui mod de lucru simplificat care să permită notarilor să obțină cu celeritate ancheta psihosocială de la autoritățile străine, în conformitate cu art. 1001 din Legea nr. 36/1995, devine un obiectiv important de atins. Acesta se înscrie în cadrul legislativ european care prevede cooperarea între autoritățile naționale în materia divorțului și răspunderii părintești, prin intermediul unor autorități centrale desemnate potrivit actelor normative incidente.
Procedura de colaborare prin intermediul autorităților centrale este distinctă pentru minorii care au reședința într-un stat membru al Uniunii Europene și pentru minorii care au reședința într-un stat membru al Convenției de la Haga 19964 privind răspunderea părintească și protecția copiilor, ratificată de România prin Legea nr. 361/20075. Ea nu presupune încheierea unui acord statal sau a unui acord între autoritățile centrale, cadrul acestei cooperări și a obținerii de documente prin intermediul autorităților centrale este în mod obligatoriu prestabilit de prevederile Regulamentului (UE) 2019/1111, respectiv ale Convenției de la Haga 1996. Mai mult, toate statele membre ale Uniunii Europene sunt și state contractante care aplică Convenția Haga 1996 privind protecția copiilor, prin transpunerea Deciziei Consiliului 2003/93/CE din 12 decembrie 2002.
II. Regulile de competență internațională în cererile de divorț și de stabilire a răspunderii părintești pentru copiii minori în cadrul procedurii de divorț
În cadrul procedurilor de divorț cu elemente de extraneitate, cu privire la cererea de divorț, notarul își întemeiază competența internațională pe dispozițiile art. 3 din Regulamentul (UE) 2019/1111.6 În ceea ce privește stabilirea modului de exercitare a răspunderii părintești, competența internațională este stabilită potrivit art. 87-art.10 din Regulamentul (UE) 2019/1111. Având în vedere dispozițiile art. 10 din Regulamentul (UE) 2019/1111, este posibil ca notarul să devină competent cu privire la minori care nu au reședința obișnuită în România, ci într-un alt stat, ca urmare a acordului care intervine între soți cu privire la alegerea forului competent. În această situație, respectarea condițiilor impuse de art. 10 alin. (1) și (2) este esențială pentru încuviințarea divorțului.
În primul rând, notarul va evalua dacă există o legătură strânsă a copilului cu România, în special datorită faptului că cel puțin unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită în România, sau în România se află fosta reședință obișnuită a copilului sau copilul este resortisant/ cetățean român. În al doilea rând, notarul va evalua acordul intervenit între soți din punct de vedere al fondului (acordul trebuie să fi intervenit în mod liber între aceștia până cel mai târziu la data depunerii cererii de divorț) și al formei (acordul trebuie să fi fost încheiat în scris, datat și semnat de părțile în cauză, sau printr-o comunicare sub formă electronică care permite consemnarea durabilă a acordului). În plus față de aceste condiții, notarul trebuie să se asigure că exercitarea de către el a competenței cu privire la un minor care are reședința obișnuită într-un alt stat este în interesul superior al copilului.
Efectuarea tuturor acestor verificări face parte din etapa de stabilire a competenței internaționale a notarului. O dată ce a stabilit acest aspect, notarul poate să procedeze la obținerea anchetei psihosociale cu privire la minorul care are reședința obișnuită în străinătate, operațiune care, în ciuda cadrului de reglementare deosebit de generos, este în practică o etapă anevoioasă și de durată.
III. Procedura de colaborare în cazul obținerii anchetelor psihosociale pentru minorii care au reședința obișnuită într-un stat membru al Uniunii Europene.
În cadrul Regulamentului (UE) 2019/1111, este creat un sistem de colaborare între autoritățile naționale, prin intermediul autorităților centrale, desemnate în acest scop de fiecare stat membru, a căror listă poate fi găsită pe Portalul European de Justiție.8 Abordarea directă de către notari a unei alte autorități naționale sau a unei autorități centrale este deseori anevoioasă și contrară spiritului Regulamentului, care permite și chiar încurajează colaborarea autorităților naționale prin intermediul autorităților centrale. În plus, notarii nu beneficiază de prevederile Regulamentul (UE) 2020/1783 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2020 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială (obținerea de probe) (reformare), pentru a obține documentația necesară cu privire la un minor care are reședința obișnuită într-un alt stat membru.
Potrivit art. 78 (1) din Regulamentul ( UE) 2019/1111, autoritățile centrale, la cererea unei autorități centrale a unui alt stat membru, cooperează în cazuri determinate pentru realizarea obiectivelor menționate în acest regulament.
Potrivit alin.(2) din art. 78, cererile care se înscriu în aria de aplicabilitate a acestui mod de colaborare pot fi formulate de o instanță sau de o autoritate competentă. În această categorie se numără și notarul român, având în vederea atât calificarea sa ca instanță în această materie, cât și atribuțiile de verificare a fondului cererii. Cererile care sunt formulate în temeiul capitolului V din Regulamentul (UE) 2019/1111, care reglementează „Cooperarea în materia răspunderii părintești„, se adresează autorității centrale din statul membru al instanței sau al autorității competente solicitante sau în care solicitantul își are reședința obișnuită. România a notificat ca autoritate centrală cu atribuții conform capitolului V, potrivit dispozițiilor art. 103 lit. f) din Regulamentul 2019/1111: Ministerul Justiției, Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară, Str. Apolodor nr. 17 Sector 5 București 050741; Tel.: +40372041077; Fax: +40372041079; E-mail: ddit@just.ro.
În concret, procedura de obținere a documentației necesare în materia răspunderii părintești s-ar putea desfășura prin colaborare cu autoritățile naționale din statul membru unde minorul are reședința obișnuită, prin intermediul autorităților centrale din cele două state, mai ales în cauzele dificile în care colaborarea directă este anevoioasă.
În plus, art. 78 alin. (4) din Regulamentul (UE) 2019/1111, permite în mod expres atât autorităților centrale, cât și autorităților competente să încheie cu autoritățile centrale sau cu autoritățile competente din unul sau mai multe alte state membre acorduri sau înțelegeri care să permită comunicări directe în cadrul relațiilor lor reciproce.
Avantajul acestui tip de colaborare este subliniat de prevederile art. 79 lit. f) și g) din Regulamentul (UE) 2019/1111, care instituie în atribuțiile specifice ale autorităților centrale solicitate luarea de măsuri directe, sau prin intermediul instanțelor, al autorităților competente sau al altor organisme, pentru a obține și facilita schimbul de informații relevante în procedurile în materia răspunderii părintești în temeiul articolului 80 și pentru a facilita cooperarea transfrontalieră în cazul în care titularii răspunderii părintești recurg la mediere sau la alte mijloace de soluționare alternativă a litigiilor ( cum este, în cazul nostru, procedura divorțului prin acord în fața notarului public român).
La rândul său, primind o cerere motivată, autoritatea centrală din statul membru în care copilul își are sau își avea reședința obișnuită sau în care acesta se află ori se afla, direct sau prin intermediul instanțelor, al autorităților competente sau al altor organisme, furnizează (în temeiul art. 80 din Regulamentul (UE) 2019/1111) dacă este disponibil sau elaborează și furnizează un raport referitor la situația copilului, precum și orice alte informații relevante pentru procedurile în materia răspunderii părintești din statul membru solicitant.
Pentru o comunicare eficientă, atât cererea instanței sau autorității, cât și eventualele documente suplimentare trebuie însoțite de o traducere în limba oficială a statului solicitat sau, dacă în statul membru respectiv există mai multe limbi oficiale, în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale locului în care trebuie soluționată solicitarea sau în orice altă limbă pe care statul membru solicitat a acceptat-o în mod expres. Prin colaborarea la nivelul autorităților centrale se poate asigura celeritatea procedurii de divorț cu minori în cazurile cu elemente de extraneitate, deoarece art. 80 alin.(4) din Regulamentul (UE) 2019/1111 impune respectarea unui termen de maximal de trei luni pentru transmiterea către autoritatea centrală solicitantă a informațiilor menționate la alineatul (1), printre care și raportul privind situația copilului. Pentru colectarea informațiilor necesare din statul membru solicitat, autoritatea centrală dispune de mijloacele și garanțiile enumerate de art. 87 din Regulamentul (UE) 2019/1111.9
IV. Cooperarea prin intermediul autorităților centrale în cazul minorilor care au reședința obișnuită într-un stat semnatar al Convenției de la Haga 1996.
Pentru minorii care au reședința obișnuită într-un stat semnatar al Convenției de la Haga din 1996 asupra competenței, legii aplicabile, recunoașterii, executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor, dar care nu este un stat membru al Uniunii Europene, competența autorităților cu privire la autoritatea părintească este stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 5 și următoarele din convenția sus-menționată, cu rezervele formulate de România prin Legea nr.361/2007.
Dispozițiile Convenției de la Haga 1996 nu influențează aplicarea prevederilor din Regulamentul (UE) 2019/1111, sus-menționate, cu privire la competența notarului român de a desface căsătoria, nici cu privire la încheierea unui acord între părinți și alegerea de către aceștia a autorității competente în conformitate cu dispozițiile art. 10 din același Regulament. Potrivit art. 97 alin.(2) din Regulamentul (UE) 2019/1111, o hotărâre pronunțată de o instanță dintr-un stat membru este recunoscută și executată în condițiile prevăzute de acest regulament, pe teritoriul unui alt stat membru, inclusiv atunci când hotărârea privește un copil care își are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat care este parte contractantă la Convenția Haga 1996 în care acest regulament nu se aplică.
Din aceste argumente rezultă că, în cazul divorțului cu minori care au reședința obișnuită într-un stat terț semnatar al Convenției de la Haga 1996,pentru care notarul român și- a stabilit competența potrivit Regulamentului (UE) 2019/1111, este și mai dificilă obținerea anchetei psihosociale, deoarece nu există mecanismele simplificate prevăzute de legislația europeană.
Cu toate acestea, și Convenția de la Haga 1996 creează un sistem bazat pe comunicarea autorităților centrale, care ar putea să fie utilizat în cazuri concrete în care este dificil pentru o instanță sau autoritate competentă să determine care este autoritatea locală pe care trebuie să o sesizeze, sau atunci când aceasta solicită documente complexe care să statueze competențele notarilor în cauză sau când autoritatea locală sesizată refuză emiterea documentelor solicitate de notarul român.
Astfel, potrivit art. 29 din Convenția de la Haga 1996, fiecare stat contractant şi-a desemnat o autoritate centrală care are sarcina de a duce la îndeplinire obligaţiile care îi sunt impuse prin convenţie. Lista autorităților centrale, pentru fiecare stat contractant în parte se găsește pe site-ul oficial al Conferinței de la Haga, la adresa: https://www.hcch.net/en/instruments/conventions/authorities1/?cid=70Articolul 30.
Potrivit notificării României, autoritatea centrală potrivit art. 29 este: Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse.
Printre atribuțiile autorităților centrale se numără, potrivit art. 30 alin. (1) din Convenție, și promovarea cooperării dintre autorităţile competente în statele lor în scopul realizării obiectivelor Convenţiei. În concret, autoritățile centrale trebuie să ia măsurile potrivite pentru a furniza informaţii cu privire la legislaţia proprie, precum şi cu privire la serviciile disponibile în domeniul protecţiei copiilor.
Astfel, procedura de obținere a documentației necesare în materia răspunderii părintești s-ar putea desfășura prin colaborare cu autoritățile naționale din statul membru unde minorul are reședința obișnuită, prin intermediul autorităților centrale din cele două state, mai ales în cauzele dificile în care colaborarea directă este anevoioasă.
Autoritatea centrală din statul contractant unde copilul își are reședința obișnuită și unde acesta se află în prezent poate fie direct, fie prin intermediul altor organisme sau cu ajutorul autorităților publice, să furnizeze un raport privind situația copilului la cererea motivată a autorității centrale sau a unei alte autorități competente dintr-un stat contractant cu care copilul are strânse legături. ( Art.32 din Convenția Haga 1996).
Or, premisa competenței notarului român în cauzele de divorț cu minori situați într-o altă țară este tocmai existența unei legături strânse între minor și România, exprimată prin criteriile enumerate în art. 10 din Regulamentul (UE) 2019/1111.Într-un asemenea caz, o cerere privind ancheta psihosocială formulată de un notar român cu privire la un minor cu reședința obișnuită într-un stat terț contractant este pe deplin întemeiată și ar putea să fie soluționată prin mijloacele de cooperare puse la dispoziție de Convenția Haga 1996, enumerate mai sus.
V. Rețeaua Judiciară Europeană, un instrument (încă) inaccesibil notarilor în obținerea de informații și rapoarte în cadrul procedurilor de divorț
Rețeaua Judiciară Europeană în materie civilă și comercială reunește autoritățile naționale cu responsabilități în domeniul oferirii de asistență instanțelor și a fost creată pentru a facilita cooperarea judiciară și juridică între statele membre. R.J.E. (în materie civilă și comercială) a fost instituită prin Decizia 2001/470/CE a Consiliului din 28 mai 2001 și a început să funcționeze la 1 decembrie 2002. Acest temei juridic a fost modificat în 2009 (versiunea consolidată este disponibilă aici). Toate statele membre, cu excepția Danemarcei, participă la R.J.E. (în materie civilă și comercială).
Ca urmare a modificării cadrului legislativ, Rețeaua Judiciară Europeană (în materie civilă și comercială) s-a extins prin includerea asociațiilor profesionale naționale, printre acestea numărându-se și Uniunea Notarilor Publici din România,10 ca asociație profesională care reprezintă la nivel național practicienii în domeniul dreptului care sunt implicați în mod direct în aplicarea instrumentelor comunitare și internaționale privind cooperarea judiciară în materie civilă și comercială. Avantajele acestei participări sunt considerabile, având în vedere misiunea propusă a R.J.E. de a asigura „funcționarea corectă a procedurilor cu impact transfrontalier și facilitarea cererilor de cooperare judiciară dintre statele membre, în special acolo unde nu este aplicabil nici un act comunitar sau instrument internațional, precum și aplicarea efectivă și practică a instrumentelor comunitare sau a convențiilor în vigoare între două sau mai multe state membre.„11
Cu toate acestea, obținerea de soluții în cazuri concrete, precum și transmiterea de cereri de informații sau de documente de către notarii publici nu sunt posibile în prezent prin intermediul R.J.E. (în materie civilă și comercială) deoarece, potrivit prevederilor Art. 5a alin. (3) din Decizia Consiliului 2001/470/CE, versiunea consolidată, asociaţiile profesionale, spre deosebire de autoritățile judiciare, nu pot solicita informaţii din partea punctelor de contact cu privire la cazuri individuale.
În continuare însă, R.J.E. (în materie civilă și comercială) rămâne un instrument util pentru accesul la informații cu caracter general în materia aplicării regulamentelor europene și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, cât și pentru o eventuală uniformizare a practicii notariale și judiciare în materii comune, cum ar fi divorțul cu elemente de extraneitate. De asemenea, pagina R.J.E. aflată pe Portalul European de Justiție oferă acces la o serie de informații relevante în materie civilă, cum ar fi: fișe informative privind legislația națională sau documentele și ghidurile elaborate de R.J.E. pentru cetățeni și practicieni pentru a facilita soluționarea cazurilor transfrontaliere care intră sub incidența regulamentelor europene.
Nota Redacției: Această expunere de motive a fost pregătită de dr. Ioana Olaru la solicitarea conducerii Camerei Notarilor Publici București, ca urmare a întrebărilor primite de la colegii notari, urmând a fi înaintată Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România și Ministerului Justiției.
dr. Ioana Olaru
formator la Institutul Notarial Român
1 (14) În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, termenului „instanță” ar trebui să i se atribuie un înțeles larg, astfel încât să cuprindă și autorități administrative sau alte autorități, cum ar fi notarii, care își exercită competența în anumite chestiuni în materie matrimonială sau în materia răspunderii părintești. Orice acord aprobat de instanță în urma examinării fondului în conformitate cu dreptul și cu procedurile naționale ar trebui să fie recunoscut sau executat ca o „hotărâre”.
2 pct. 59 din decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-646/20, disponibilă la adresa: https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=267974&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=7742788
3 Potrivit Art. I3 alin. (2) din Ordonanța de Urgență nr. 119/2006, „în cazul certificatului de divorţ emis de notarul public în conformitate cu prevederile art. 375 din Codul civil şi pentru care se solicită recunoaşterea sau încuviinţarea executării într-un alt stat membru al Uniunii Europene, competenţa de a emite certificatele prevăzute în anexele I, II şi III din Regulamentul nr. 2.201/2003, potrivit art. 39 şi art. 41 alin. (1) din acelaşi regulament, aparţine notarului public.”
4 Albania, Germania, Armenia, Australia, Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Costa-Rica, Croația, Danemarca, El Salvador, Ecuator, Spania, Estonia, Federația Rusă, Finlanda, Franța, Georgia, Grecia, Honduras, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Maroc, Monaco, Muntenegru, Nicaragua, Norvegia, Paraguai, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Dominicana, Cehia, Romania, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Serbia, Slovacia, Slovenia, Suedia, Elveția, Turcia, Ucraina, Uruguay.
6 „SECȚIUNEA 1 Divorț, separare de drept și anulare a căsătoriei
Articolul 3 Competență de fond
Sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele din statul membru:
(a)pe teritoriul căruia se află:
(i)reședința obișnuită a soților;
(ii)ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo;
(iii)reședința obișnuită a pârâtului;
(iv)în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți;
(v)reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii; sau
(vi)reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și este resortisant al statului membru respectiv; sau
(b)de cetățenie a celor doi soți.
7 „SECȚIUNEA 2 Răspunderea părintească
Articolul 7 Competență de fond
(1) Instanțele dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în respectivul stat membru la momentul sesizării instanței.
(2) Alineatul (1) din prezentul articol se aplică sub rezerva articolelor 8-10.”
9 Articolul 87 Colectarea și transmiterea informațiilor
(1) Autoritatea centrală solicitată transmite orice cerere, solicitare sau informațiile cuprinse în acestea în materia răspunderii părintești sau în materia răpirii internaționale de copii, după caz, în temeiul prezentului regulament, instanței sau autorității competente din statul său membru ori oricărui intermediar, după caz, în conformitate cu dreptul și procedurile naționale.
(2) Orice intermediar, instanță sau autoritate competentă căruia/căreia i-au fost transmise, în temeiul prezentului regulament, informațiile prevăzute la alineatul (1) le poate utiliza numai în sensul prezentului regulament.
(3) Intermediarul, instanța sau autoritatea competentă care deține sau care este competent/ă să colecteze în statul membru solicitat informațiile necesare pentru a soluționa o solicitare sau o cerere în temeiul prezentului regulament furnizează respectivele informații autorității centrale solicitate, la cererea acesteia, în cazurile în care autoritatea centrală solicitată nu are acces direct la informații.
(4) În funcție de necesități, autoritatea centrală solicitată transmite informațiile obținute în temeiul prezentului articol autorității centrale solicitante, în conformitate cu dreptul și procedurile naționale.
10 Articolul 2 din Decizia Consiliului 2001/470/CE, versiunea consolidată:
Alcătuire
(1) Rețeaua este compusă din:
(a) punctele de contact desemnate de statele membre, în conformitate cu alineatul (2);
(b) instanțele și autoritățile centrale prevăzute în actele comunitare, instrumentele de drept internațional la care statele membre sunt parte sau normele de drept intern în domeniul cooperării judiciare în materie civilă și comercială;
(c) magistrații de legătură cărora li se aplică Acțiunea comună 96/277/JAI din 22 aprilie 1996 privind un cadru pentru schimbul de magistrați de legătură pentru ameliorarea cooperării judiciare dintre statele membre ale Uniunii Europene ( 7 ), care au responsabilități în domeniul cooperării judiciare în materie civilă și comercială;
(d) orice altă autoritate juridică sau administrativă corespunzătoare care are responsabilități legate de cooperarea judiciară în materie civilă și comercială a cărei calitate de membru al Rețelei este considerată utilă de către statul membru de care aparține;
(e) asociațiile profesionale care reprezintă la nivel național în statele membre practicieni în domeniul dreptului care sunt implicați în mod direct în aplicarea instrumentelor comunitare și internaționale privind cooperarea judiciară în materie civilă și comercială. ( s.n.)
11 Art. 3 (2) lit.a) și b) din Decizia Consiliului 2001/470/CE, versiunea consolidată
Comments are closed.