Provocări în implementarea măsurilor de protecție în procedurile succesorale
Martie 2025 

Mădălina Ardeleanu, notar public

Despre speaker

Șerban Diaconescu este decan al Facultății de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca începând cu anual 2020. Din anul 2015 este conferențiar universitar în cadrul aceleiași facultăți. Anterior, între 2012-2020, dl. Șerban Diaconescu a fost prodecan al Facultății de Drept din din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, lector universitar între 2005-2015, asistent universitar între 2000-2005, preparator universitar între 1998-2000.

Conferențiar doctor Șerban Diaconescu este avocat în cadrul Baroului Cluj din anul 1998 și a fost consilier în cadrul Baroului Cluj în perioada 2010-2022.

Acesta este, totodată, membru în Consiliul Științific al Institutului Național de Magistratură din anul 2021 și membru în Consiliul Științific al Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților din Cluj începând cu anul 2012. În perioada 2012-2020, acesta a fost lector formator în cadrul Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților din Cluj, fiind coordonatorul departamentului de drept civil.

Nu în ultimul rând, începând cu anul 2007, dl. Șerban Diaconescu este arbitru al Curții de Arbitraj de pe lângă de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Cluj.

Contextul problematicii expuse

“Această prelegere are ca scop prezentarea unor perspective diferite ale prevederilor Legii nr. 140/2022 în ceea ce privește consecințele asupra tuturor actorilor implicați (notar public, instanța de tutelă, autoritatea tutelară) în relația – eram obișnuiți până acum cu minorul – dar, în contextul noii legi, sunt minorul și persoana ocrotită iar problemele sunt mult mai multe la persoana ocrotită decât la minor.” – astfel și-a început prezentarea dl. conf.dr. Șerban Diaconescu reușind să capteze atenția întregului auditoriu.

Acesta a continuat prin a indica faptul că, în contextul noilor prevederi legale, profesioniștii dreptului se confruntă cu situații la care nu s-au gândit inițial dar practica le-a adus la suprafață deoarece nici Legea nr. 140/2022 și nici Codul civil nu oferă lămuriri suficiente pentru a putea determina, fără putință de tăgadă, care ar fi conduita corectă.

În aceeași ordine de idei, dl. Diaconescu a prezentat câteva situații juridice care au generat practică neunitară în aplicarea Legii nr. 140/2022:

1. Competența în numirea curatorului în cazul unor interese contrare între tutore și minor / persoană ocrotită;

2. Momentul numirii curatorului;

3. Actul de lichidare a mostenirii (chiar și în cazul în care soțul supraviețuitor și succesibilii defunctului, printre care si minorul declară o cotă de contribuție egală – cea prezumată) cu întrebarea dacă este întotdeauna acesta un act de dispoziție;

4. În ce condiții s-ar putea considera că există interese contrare între minor și tutore?

5. În ce situații sunt aplicabile dispozitiile art. 150 alin. 3 din Codul civil?

Pentru aceste probleme, domnul profesor și-a propus să ne ofere câteva soluții concrete.

Rezumatul prezentării orale și al materialelor expuse

1. Competența în numirea curatorului în cazul unor interese contrare între tutore și minor / persoană ocrotită

Problema competenței numirii curatorului, deși esențială pentru soluționarea procedurilor care implică prezența curatorului, nu a fost tranșată de către Legea nr. 140/2022 astfel încât a rămas în continuare deschisă discuției.

Potrivit art. 150 Cod civil: (1) Ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelă va numi un curator special. (2) De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează, instanţa de tutelă va numi un curator special. (3) Pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanța de tutelă.

Totodată, însă, prevederile art. 229 alin. 3 ind. 2 din Legea 71/2011 (scăpat cenzurii de constituționalitate) dispune, ca norme tranzitorii, că: până la intrarea în vigoare a dispozițiilor din legea de organizare judiciară referitoare la organizarea și funcționarea instanței de tutelă, numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziție sau la dezbaterea procedurii succesorale se face, de îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmă caz nefiind necesară validarea sau confirmarea de către instanță.

Astfel, întrebarea la care trebuie găsit un răspuns în materia competenței este dacă această atribuție revine instanței de tutelă sau revine în continuare autorității tutelare?

Această întrebare persistă cu atât mai mult cu cât soluțiile oferite de jurisprudență oferă argumente atât în ceea ce privește competența instanței de tutelă cât și competența autorității tutelare. Totodată, a subliniat dl. Diaconescu, această întrebare e cu atât mai importantă cu cât actul instrumentat de notarul public folosindu-se de curatorul astfel numit, poate fi, în viitor, expus unor critici de validitate în măsura în care o instanță ar determina că procedura numirii curatorului nu a urmat litera legii. În acest context, susține dl. conferențiar, într-o soluție de desființare a actului pentru numirea curatorului de către o autoritate necompetentă sau pentru numirea unei persoane nepotrivite pentru această calitate, notarul public ar putea fi expus din punct de vedere al răspunderii profesionale.

Pentru a putea acorda un răspuns temeinic cu privire la autoritatea competentă să desemneze curatorul, dl. Diaconescu a propus o explorare a dispozițiilor legale dintr-o perspectivă mai largă, subliniind că dificultatea de aplicare a art. 150 Cod civil sub imperiul Legii nr. 140/2022 se datorează modificării paradigmei în materia ocrotirii persoanelor lipsite de capacitatea deplină de exercițiu. Astfel, de la binomul capabil / incapabil, Legea nr. 140/2022 a dispus trecerea la un regim juridic guvernat de subsidiaritate, proporționalitate și necesitate prevăzându-se prin art. 171 C. civ. că regimul juridic al tutelei minorilor trebuie să poată fi aplicat și la majorii ocrotiți prin tutelă specială, consiliere judiciară sau regim hibrid. În acest caz, întrebarea ridicată de prezentarea dlui conferențiar este: mai pot fi interpretate textele Codului civil doar în sensul unui regim juridic pentru minori aplicabil ocazional majorilor?

• Atribuțiile curatorului sub reglementarea Legii nr. 140/2022 și drepturile persoanei ocrotite

Prevederile Legii nr. 140/2022 au implementat dispozițiile Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 26 noiembrie 2010, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 601/2020 şi cu prevederile din Constituţia României (cu precădere art. 4 C. civ. – prioritatea tratatelor internaționale privind drepturile omului).

Astfel, art. 104 alin. (3) Cod civil dispune că măsurile de ocrotire a majorului şi deciziile cu privire la persoana sa asigură respectarea demnităţii, a drepturilor şi libertăţilor acestuia, a voinţei, nevoilor şi preferinţelor lui, precum şi salvgardarea autonomiei sale. În aceeași ordine de idei, art. 168 alin. (4) Cod civil dispune că prin hotărârea prin care a fost instituită consilierea judiciară sau tutela specială, instanţa de tutelă stabileşte, în funcţie de gradul de autonomie al persoanei ocrotite şi de nevoile sale specifice, categoriile de acte pentru care este necesară încuviinţarea actelor sale sau, după caz, reprezentarea ei. Instanţa poate dispune ca măsura de ocrotire să privească chiar şi numai o categorie de acte. De asemenea, instanţa poate dispune ca măsura de ocrotire să se refere numai la persoana celui ocrotit sau numai la bunurile sale.

Acest ultim text permite, în opinia speaker-ului, ca instanța să dispună în cazul unor persoane care sunt afectate doar de o alterare parțială a facultăților mintale, eventual în legătură cu anumite activități, să fie reprezentate doar la încheierea unor categorii de acte, eventual legate de acele activități, pentru orice alte categorii de acte având regimul juridic al unei persoane cu capacitate de exercițiu deplină. Art. 937 alin. (2) C. pr. civ. prevede în mod expres că cererea va cuprinde și date referitoare la situația familială, socială și patrimonială a persoanei, orice alte elemente privind gradul său de autonomie, precum și numele medicului curant al acesteia, în măsura în care ele sunt cunoscute de reclamant.

În acest context, trebuie subliniat că și înlocuitorul tutorelui – deci curatorul – trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și tutorele. Astfel, instanța poate dispune ca reprezentarea unor persoane care suferă doar de o afectare parțială a facultăților mintale să fie reprezentate doar în legătură cu anumite activități sau doar pentru o anumită categorie de acte.

Dl. Diaconescu a arătat că la momentul actual nu există jurisprudență cu privire la o astfel de situație și se poate observa o reticență a magistraților în dispunerea unor măsuri individualizate, preferându-se să se dispună fie aplicarea consilierii judiciare fie cea a tutelei speciale, după caz. Dl. conferențiar a subliniat că acest aspect se datorează mai ales faptului că, în societatea actuală, doar persoanele lipsite integral de capacitate de exercițiu ajung în fața judecătorilor pentru a fi dispuse măsuri de ocrotire. Cu toate acestea, dl. conferențiar a menționat că situația se va schimba în viitor iar aceste măsuri de ocrotire vor deveni principalele instrumente de protejare a celor care suferă, de pildă, de bolilele bătrâneții.

Alte exemple de situații speciale care pot să cadă sub incidența art. 150 C. civ. pot fi după cum urmează:

➢ Persoană majoră, cu patrimoniu diversificat (portofoliu acțiuni, participații la societăți proprietăți imobiliare), afectată de boli ale bătrâneții, pus sub măsura tutelei speciale, dar care are încuviințarea de a decide vânzări de acțiuni sau a lua decizii de afaceri, asistat, atunci când discernământul îi permite;

➢ Major cu tulburări psihice fluctuante pus sub măsura consilierii judiciare care ia decizii cu privire la negocierea vânzării unor părți sociale / imobile aflate în coproprietate cu tutorele;

➢ Persoană lipsită de capacitate de exercițiu se solicită numirea unui curator rudă apropiată, care ar putea ajunge în situație de contrarietate de interese;

➢ Mandat de ocrotire încuviințat de instanță – ocrotitul își rezervă posibilitatea de a decide la anumite acte de dispoziție, de exemplu în legătură cu bunuri amintire de familie sau anumite decizii de afaceri.

Totuși, atrage atenția dl. Diaconescu, dat fiind automatismul creat în practică cu instituțiile implicate în acest domeniu, se dovedește dificil a convinge actorii implicați în domeniul măsurilor de ocrotire de a face lucrurile altfel decât erau ei obișnuiți până acum deși legislația permite la acest moment particularizarea măsurii de ocrotire în funcție de voinţa, preferinţele şi nevoile persoanei ocrotite.

Totodată, dl. Diaconescu a atras atenția cu privire la faptul că deși persoana este reprezentată, notarul public și/sau instanța de tutelă ori autoritatea tutelară trebuie să țină cont de voința persoanei ocrotite și să o informeze în modalităţi adaptate stării acesteia, despre efectele încheierii actului sau, după caz, ale îndeplinirii procedurii notariale, precum şi despre utilitatea şi gradul de urgenţă al acestora (art. 80 alin. 4 ind. 1 din Legea nr. 36/1995).

Plecând de la prevederile legale arătate în cele ce preced s-au conturat, în viziunea Institutului Național al Magistraturii, două opinii: una majoritară și una minoritară.

• Opinia Institutului Național al Magistraturii cu privire la competența numirii curatorului

Prin minuta din 24 septembrie 2024, Institutul Național al Magistraturii (“INM”) și-a exprimat opinia majoritară în sensul competenței de soluționare a cererilor având ca obiect numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale în favoarea autorității tutelare. Participanții la întâlnire și-au însușit opinia I.N.M., în mare parte, dar a existat, totuși și o opinie minoritară care a a considerat că cererile având ca obiect numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale sunt de competența instanțelor judecătorești.

Argumentele opiniei majoritare au fost cu precădere de natură tehnică, magistrații arătând că dispozițiile art. 229 alin 3 Legea 71/2011 au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională a României (“CCR”) prin Decizia nr. 795/2020 în timp ce dispozițiile art. 229 alin. 3 ind. 2 din Legea 71/2011 nu au făcut obiectul unui astfel de control constituțional, motiv pentru care acesta rămâne în vigoare. Astfel, INM a arătat că, deși argumentele Curții Constituționale prezentate în cuprinsul Deciziei nr. 795/2020 ar putea fi reținute și cu privire la dispozițiile art. 229 alin. 3 ind. 2 Legea nr. 71/2011, este necesară o decizie care să constate neconstituționalitatea expresă a acestei prevederi legale acesta fiind singurul mecanismul apt să conducă la încetarea efectelor juridice a acestei dispoziții, instanțele având posibilitatea să invoce, din oficiu, excepția de neconstituționalitate a dispoziției analizate.

Argumentele opiniei minoritare au reținut, însă, argumente de fond arătând că, prin Decizia 795/2020, CCR a reținut că în temeiul normei tranzitorii criticate (art. 229 alin. 3 Legea 71/2011 – n.n.), un organ administrativ, aflat în subordinea autorităţii publice locale, respectiv autoritatea tutelară, se pronunţă asupra exercitării tutelei cu privire la bunurile interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia, fără ca partea interesată să poată contesta decizia organului administrativ în faţa instanţei judecătoreşti, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţie privind accesul liber la justiţie. Astfel, potrivit art. 171 din Codul civil, regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel, (…). Or, potrivit art. 155 din Codul civil, doar minorul care a împlinit 14 ani, (…), are posibilitatea de a ataca în justiţie actele vătămătoare ale tutorelui (…) Totodată, menţinerea sine die în fondul activ al legislaţiei al unei norme tranzitorii, contravine scopului unei dispoziţii tranzitorii, care trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea a două reglementări succesive, ceea ce este de natură să încalce cerinţele de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, prin lipsa de previzibilitate a reglementării.

Astfel, având la bază considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 795/2020, s-a conturat opinia minoritară potrivit căreia cererile de numire a curatorului special sunt de competența instanțelor judecătorești indicându-se faptul că s-a reținut de către Curtea Constituțională a României că, dat fiind rolul sporit al tutorelui, în cadrul măsurilor de ocrotire a persoanei fizice, atribuit acestuia prin dispoziţiile Codului civil, legiuitorul a apreciat că este necesar să înlocuiască atribuţiile de control ale autorităţii tutelare, ca instituţie administrativă, subordonată autorităţii publice locale, cu cele ale unei instanţe specializate, respectiv instanţa de tutelă. În egală măsură, dată fiind importanţa identificării rapide a unor soluţii optime pentru problemele specifice unei persoane pentru care se solicită punerea sub interdicţie judecătorească, cu consecinţa lipsirii acesteia de exerciţiul drepturilor civile, legiuitorul a prevăzut în mod expres, în art. 107 alin. (2) din Codul civil, soluţionarea cu celeritate a cererilor de competenţa instanţei de tutelă, în acord cu dreptul la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen optim şi previzibil.

Odată cu analizarea celor două opinii, dl. Diaconescu a precizat că în susținerea argumentului opiniei majoritare se pot invoca inclusiv prevederile normelor tranzitorii pentru aplicarea Legii nr. 140/2022 care au abrogat în mod expres prevederile art. 229 alin. 3 ind. 3 Legea 71/2011, alegând să păstreze, însă, prevederile art. 229, alin. 3 ind. 2 în vigoare.

Cu toate acestea, a continuat prezentarea prin sublinerea faptului că “implementarea în legislația națională a principiilor stabilite prin convenția de la New York din 2007, privind drepturile persoanelor cu dizabilități, deziderat la care face trimitere în considerente și decizia Curții Constituționale nr. 601 din 16 iulie 2020 precum și expunerea de motive a Legii nr. 140/2020 impune o schimbare de paradigmă privind interpretarea textelor Codului civil privitor la realizarea ocrotirii, inclusiv prin curatela specială.”

În acest sens, au fost prezentate prevederile art. 12 din Convenția de la New York din 2007 privind drepturile persoanelor cu dizabilități (care au fost transpuse și în legislația națională prin prevederile art. 168, art. 174 Cod civil și art. 80 Legea nr. 36/1995), care dispun după cum urmează:

1.Statele părţi reafirmă că persoanele cu dizabilităţi au dreptul la recunoaşterea, oriunde s-ar afla, a capacităţii lor juridice.

2.Statele părţi vor recunoaşte faptul că persoanele cu dizabilităţi se bucură de asistenţă juridică în condiţii de egalitate cu ceilalţi, în toate domeniile vieţii.

3.Statele părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilităţi la sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea capacităţii lor juridice.

4.Statele părţi se vor asigura că toate măsurile legate de exercitarea capacităţii juridice prevăd protecţia adecvată şi eficientă pentru prevenirea abuzurilor, conform legislaţiei internaţionale privind drepturile omului. O astfel de protecţie va garanta că măsurile referitoare la exercitarea capacităţii juridice respectă drepturile, voinţa şi preferinţele persoanei, nu prezintă conflict de interese şi nu au o influenţă necorespunzătoare, sunt proporţionale şi adaptate la situaţia persoanei, se aplică pentru cea mai scurtă perioadă posibilă şi se supun revizuirii periodice de către o autoritate competentă, independentă şi imparţială sau de către un organ juridic. Măsurile de protecţie vor fi proporţionale cu gradul în care asemenea măsuri afectează drepturile şi interesele persoanei.

5. În conformitate cu prevederile prezentului articol, statele părţi vor lua toate măsurile adecvate şi eficiente pentru a asigura dreptul egal al persoanelor cu dizabilităţi de a deţine sau moşteni proprietăţi (…).

Având în vedere prevederile legale arătate anterior, dl. Diaconescu susține că se poate trasa, cel puțin în materia competenței numirii curatorului special, o concluzie clară, prezentată în cele ce urmează.

• Concluzii

Curatela specială este o măsură de ocrotire punctuală, care trebuie să respecte standardele comune pentru măsurile de ocrotire.

La ipotezele reglementate de art. 150 C. civ. se adaugă cele prevăzute la art. 119 alin. (6) C. civ., art. 157 alin. (3) C. civ., art. 159C. civ., art. 160 alin. (2) teza a II-a C. civ. şi art. 167C. civ. Astfel, măsura de ocrotire punctuală prin curatelă specială are în reglementarea Codului civil un regim unitar și, prin urmare, trebuie să fie la fel și pentru situația minorilor (unde problemele care pot să apară în viitor sunt, însă, cu totul excepționale) și pentru cei ocrotiți cu privire la care automatismele și uzanțele aplicării dreptului acum se stabilesc și se construiesc – mai întâi de cei care solicită, de practicienii dreptului (fie că este vorba de avocat, fie că este vorba de notarul public) și apoi de cel care decide (fie autoritatea tutelară, fie instanța de tutelă) iar ulterior de către legiuitor care, în funcție de ceea ce se va contura in practică va trebui să ajusteze legislația.

În concluzie, subliniază dl. Diaconescu, efectele Convenției de la New York asupra situației persoanelor cu dizabilități reclamă o schimbare de paradigmă în interpretarea legislației, care să implice, pe cât posibil, pe cei vulnerabili în adoptarea deciziilor care îi privesc, atât în ceea ce privește viața personală cât și în ceea ce privește administrarea patrimoniului.

Normele tranzitorii care deleagă competența instanței de tutelă la autoritatea tutelară pentru numirea curatorului vizează intrarea în vigoare a noului Cod civil și nu conflictul dintre dispozițiile Codului civil între 2011 – 2022 și Legea nr. 140/2022. Noua legislație impune standarde superioare de protecție, care nu pot fi garantate de o autoritate administrativă precum autoritatea tutelară.

Drept urmare, cerințele privitoare la protecția persoanelor ocrotite prin tutelă specială, consiliere judiciară sau regim hibrid trebuie respectate și la aplicarea art. 150 C. civ. cu privire la numirea curatorului pentru încheierea actelor de dispoziție și doar instanța de tutelă poate să analizeze și să răspundă pentru numirea unei persoane aptă să îndeplinească atribuțiile tutorelui la standardele impuse de noua reglementare.

În susținerea concluziei conturate mai sus, dl. Diaconescu a evidențiat existența unor cerințe noi pentru curatorul cu atribuții de tutore și anume:

➢ Curatorul trebuie numit după analiza situației personale a celui ocrotit, pentru a răspunde cerinței de a fi cel mai potrivit la situația celui ocrotit;

➢ Curatorul trebuie să fie apt să încerce să implice ocrotitul la luarea deciziei și să implice ocrotitul la formarea voinței sale conform prevederilor art. 174 alin. (2) C. civ.;

➢ Curatorul trebuie să poată cunoaște și analiza nevoile și preferințele persoanei ocrotite, în funcție de natura actului de dispoziție;

➢ Curatorul trebuie să poată asigura informarea și lămurirea persoanei ocrotite, adecvat situației sale, atunci când este cazul;

➢ În ipoteza în care actul de dispoziție este complex și presupune negocieri sau decizii de afaceri – vânzări părți sociale, participări la AGA, să poată fi corespunzător realizată ocrotirea, cu respectarea preferințelor (eventual anterioare) ocrotitului.

Drept urmare, în opinia dlui conferențiar, numirea curatorului la încheierea actelor de dispoziție poate fi realizată la standardele impuse de noua lege și Convenția de la New York doar de către instanța de tutelă iar norma tranzitorie analizată în cele ce preced, este, în opinia sa, fie implicit abrogată fie căzută în desuetudine.

2. Momentul numirii curatorului

În ceea ce privește momentul numirii curatorului, în opinia dlui Diaconescu, aceasta se impune a fi solicitată odată cu încuviințarea actului de dispoziție. Asta deoarece odată cu analiza oportunității încheierii actului instanța de tutelă are obligația de a analiza, urmărind asigurarea respectării drepturilor ocrotitului, calitatea persoanei care urmează a fi numit curator și eventual obiectivele care trebuie urmărite pentru ocrotirea celui lipsit de capacitate deplină.

În plus, a fost atrasă atenția cu privire la faptul că este de o importanță covârșitoare și modalitatea în care a fost formulată cererea către instanță. Astfel, atunci când s-a solicitat încuviințarea încheierii unui anumit și confirmarea unui curator deja numit de către autoritatea tutelară, instanțele au încuviințat actul și au confirmat, de regulă, curatorul deja desemnat. Pe de altă parte, însă, atunci când s-a solicitat numirea unui curator, în majoritate covârșitoare, instanțele au desemnat un curator fără a ridica problema necompetenței – în acest sens, dl. Diaconescu a arătat că a avut astfel de soluții la instanțe din toată țara exemplificând cu Judecătoria Sectorului 1 București, Judecătoria Sectorului 4 București, Judecătoria Cluj-Napoca, Sibiu, Oradea, Baia Mare, Târgoviște. Cu toate acestea, tot el a arătat că multe instanțe din zona Munteniei ridică din oficiu excepția necompetenței în desemnarea curatorului și resping acest petit chiar și atunci când el a fost solicitat odată cu petitul de încuviințare a încheierii actului de dispoziție.

Totuși, dl. Diaconescu consideră că, procedând astfel, se evită criticile de nelegalitate cu privire la desemnarea curatorului întrucât instanța, în funcție de actul sau succesiunea de acte a căror încuviințare se cere, va fi ținută să desemneze o persoană care să aibă cunoștință de situația personală și nevoile persoanei ocrotite și care, totodată, să țină cont de preferințele acesteia. În măsura în care instanța ar considera că este necompetentă să numească curatorul, profesionistul în drept care a solicitat asta instanței va avea, totuși, siguranța faptului că el a urmat calea legală pentru această procedură iar dacă instanța a considerat în respectiva situație că el trebuie să se adreseze autorității tutelare atunci nu îi rămâne decât să se supună hotărârii judecătorești astfel pronunțate.

3. Actul de lichidare a mostenirii (chiar și în cazul în care soțul supraviețuitor și succesibilii defunctului, printre care si minorul declară o cotă de contribuție egală – cea prezumată) este întotdeauna un act de dispoziție?

Pentru a răspunde acestei întrebări, dl. Diaconescu consideră că e necesar să ne întoarcem la esență – acolo unde actul de dispoziție este clasificat astfel în raport cu atributele dreptului de proprietate sau a drepturilor reale și a arătat că orice act prin care se exercită atributul de dispoziție juridică pe care proprietatea o conferă titularului său este un act de dispoziție.

Ca atare, chiar și în situația în care actul de lichidare a regimului matrimonial urmează prezumția de cotă de contribuție egală, se exercită atributul de dispoziție juridică întrucât prezumția reprezintă doar un mijloc de probă iar părțile vin să confirme că realitatea este conformă acestei probe. Într-o astfel de situație se exercită întotdeauna atributul de dispoziție juridică cu atât mai mult cu cât, arată dl. Diaconescu, este puțin probabil ca în realitate ambii soți să fi avut venituri perfect egale toată viața și, astfel, să fi avut realmente cote de contribuție egale.

Consecința este că lichidarea moștenirii nu poate fi realizată decât de cel care are atributul de dispoziție juridică, exercitând acest atribut al dreptului real. Drept urmare, la încheierea actului de către persoane fără capacitate deplină de exercițiu reprezentantul/ocrotitorul legal sau curatorul care îi înlocuiește exercită/asistă la exercițiul atributului de dispoziție juridică chiar și atunci când se consimte la recunoașterea cotei de contribuție egală.

În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 58/2024 (analizând caracterul de act de dispoziție al actului de acceptare a moștenirii de către minori) arătând că:

“96. În prezent, cu titlu de noutate care marchează schimbarea viziunii de până acum, potrivit art. 1.114 alin. (2) din Codul civil coroborat cu art. 1.155 alin. (1) din Codul civil, moştenitorii universali şi cu titlu universal sunt ţinuţi să răspundă de pasivul succesoral numai cu bunurile din patrimoniul succesoral şi numai proporţional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia.

100. Având în vedere modalitatea unitară de reglementare, prin aplicarea principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem) se decelează că acceptarea moştenirii are natura juridică a unui act de dispoziţie, neavând relevanţă existenţa sau întinderea capacităţii de exerciţiu a succesibilului.

101. În acest sens nu poate fi reţinută argumentarea instanţelor care au susţinut că natura actului juridic de acceptare a moştenirii este diferită în ipoteza succesibilului minor, fiind, în realitate, un act de conservare sau de administrare, şi nu de dispoziţie, întrucât acesta va răspunde numai intra vires hereditatis, neexistând pericolul de a i se produce vreun prejudiciu patrimonial.

102. În combaterea acestei interpretări se invocă şi consacrarea acceptării moştenirii, ca un drept absolut de a alege, potrivit art. 1.106 din Codul civil. Alegerea presupune a avea reprezentarea faptelor şi consecinţelor acestora, la care se adaugă caracterul de act juridic unilateral şi irevocabil al acceptării moştenirii, precum şi obligaţia de a răspunde pentru datoriile succesiunii, care include obligaţii patrimoniale asumate de de cujus, obligaţii a căror stingere nu implică, în mod exclusiv, plata cu bunurile din patrimoniul succesoral, potrivit cu cota succesorală ce revine fiecăruia, ci inclusiv transmiterea unei calităţi procesuale în cadrul unui proces, prin aplicarea dispoziţiilor art. 38 şi 39 din Codul de procedură civilă, cu toate consecinţele juridice care decurg din această participare procesuală. De asemenea, creditorul ar putea avea dreptul de a pretinde moştenitorului să execute o prestaţie. Aceste aspecte justifică includerea actului de acceptare a moştenirii în categoria actelor de dispoziţie.”

Astfel, subliniază dl. Diaconescu, natura actului de dispoziție poate fi decelată inclusiv din perspectiva consecințelor pe care le implică, fiind esențial ca partea să înțeleagă pe deplin consecințele juridice ale actelor pe care le încheie. În acest sens, Î.C.C.J. a evidențiat că, de pildă, actul de acceptare a succesiunii, nu este doar despre dobândirea unor bunuri care alcătuiesc masa succesorală ci și despre transmiterea răspunderii care vine odată cu aceste bunuri.

4. În ce condiții s-ar putea considera că există interese contrare între minor și tutore?

Răspunsul, arată dl. Diaconescu, este: “oricând la luarea deciziei pot să influențez situația mea fie personală, fie patrimonială, de principiu, este o contrarietate de interese care este bine să fie evitată atât pentru cel ocrotit cât și pentru ocrotitor. “

În prezentarea susținută, dl. Diaconescu a evidențiat, totodată, că, potrivit Convenției de la New York, trebuie ținut cont de voința persoanei ocrotite chiar și atunci când aceasta nu poate exprima o voință producătoare de efecte juridice. Astfel, acesta arată, de pildă, că persoanele ocrotite, pot dezvolta tot soiul de automatisme sau pot fi atașați de spațiul în care își duc viața iar într-o astfel de ipoteză, o mutare dintr-un loc în altul ar putea reprezenta pentru persoana ocrotită o afectare considerabilă chiar dacă aceasta nu este cuantificabilă în bani. Or, dacă tutorele este, de exemplu, coproprietar cu persoana ocrotită, acesta va avea un interes personal de a își soluționa o problemă materială.

Astfel, raportat la art. 174 alin. (2) C. civ., ar putea, suplimentar, să apară interese contrare chiar și atunci când se ia o decizie în interes comun al tutorelui și ocrotitului – de ex. atunci când se înstrăinează/valorifică un bun proprietate comună. Drept urmare, chiar și într-o astfel de situație, e necesară numirea unui curator¹.

5. În ce situații sunt aplicabile dispozitiile art. 150 alin. 3 din Codul civil?

În prezentarea susținută de dl. Diaconescu, acesta a enumerat câteva dintre ipotezele avute în vedere de art. 150 alin. (3) C. civ.:

➢ Astfel, în opinia sa, art. 150 alin. 3 Cod civil poate fi interpretat ca o prevedere care permite notarului public să acopere ipoteze speciale, neprevăzute de alte dispoziții legale, ca de pildă situația unui succesibil vizibil lipsit de discernământ dar având capacitate de exercițiu deplină;

➢ Poate fi aplicat și pentru situațiile atipice care se pot ivi în cazul în care în procedura succesorală notarială este implicată o persoană majoră sau minoră supusă unei măsuri de ocrotire;

➢ Poate fi utilizat la aplicarea art. 80 din Legea notarilor publici, dacă se apreciază că lămurirea ocrotitului sau implicarea sa în deciziile privitoare la moștenire și, eventual partaj, nu sunt corespunzător realizate de tutore după încuviințarea instanței de tutelă a actelor de dispoziție.

Jurisprudența în această materie este, însă, divizată. Astfel, dl. Diaconescu a dat ca exemplu Judecătoria Odorheiu Secuiesc care, printr-o sentință pronunțată la 12.02.2024, a numit un curator pentru situația unui partaj voluntar cu sultă unde persoana cu handicap era coproprietar după ce autoritatea tutelară și-a declinat competența. Judecătoria Miercurea Ciuc, printr-o sentință pronunțată la 8 ianuarie 2025, a respins cererea formulată de notarul public arătând că notarul poate cere numirea unui curator doar pentru persoane cu capacitate deplină de exercițiu, fără tulburări psihice motiv pentru care a respins solicitarea formulată pentru persoana afectată de handicap. Într-o opinie diferită, Judecătoria Deva la data de 09.05.2024 a reținut că doar în cazul în care s-ar fi dispus punerea sub interdicţie a persoanei majore, ar fi aplicabile dispoziţiile art. 150 alin. 3 Cod civil, numirea curatorului special fiind în competenţa notarului public, pentru actele ce ţin de dezbaterea succesorală.

Judecătoria Bistrița la data de 27.02.2024 și, într-o argumentare similară, și Judecătoria Sfântu Gheorghe la data de 1 august 2023, au admis cererile notarului public de validare a curatorului invocând prevederile art. 150. alin. (1) Cod civil „Ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelă va numi un curator special” și ale articolului 150 alin. 3 din Codul civil: “pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de instanţa de tutelă”.

Concluzia dlui Diaconescu în raport cu prevederile art. 150 alin. 3 Cod civil este că ar fi util să se creeze o practică generală, o uzanță a notarilor publici prin care, atunci când discernământul persoanei e vizibil afectat, notarul public să desemneze un curator în temeiul art. 150 alin. 3 Cod civil și să solicite instanței de tutelă validarea acestuia chiar și pentru situațiile în care capacitatea de exercițiu a persoanei în cauză nu a fost restrânsă anterior prin procedura de instituire a consilierii judiciare sau tutelei speciale.

 

---