Ioana Vlăsceanu, notar public
Există cărți care spun o poveste și există cărți care schimbă felul în care privești viața. „Cele patruzeci de legi ale iubirii”, romanul lui Elif Shafak, face parte din această a doua categorie. Nu este doar un roman despre iubire. Este un roman despre transformare, despre identitate, despre credință, despre felul în care o întâlnire poate zdruncina întreaga ordine a unei existențe aparent stabile și îl poate obliga pe om să se privească pentru prima dată cu adevărat.
Cartea este construită pe două planuri narative, care se oglindesc permanent: povestea contemporană a Ellei Rubinstein și a lui Aziz Zahara, din jurul anilor 2008 și povestea spirituală, aproape legendară, a întâlnirii dintre Rumi și Shams din Tabriz, din jurul anilor 1244, când Rumi avea 37 de ani. Deși despărțite de secole, cele două istorii vorbesc, în esență, despre aceeași experiență: apariția unei iubiri care nu liniștește, ci transformă, te relevă. Și poate tocmai aici stă una dintre cele mai frumoase idei ale romanului: adevărata iubire nu aduce neapărat pace, ci ardere interioară. Relația Ella–Aziz este o iubire profund omenească: tandră, afectivă și legată de fragilitatea vieții reale. În schimb, relația Rumi–Shams pare aproape nepământeană, romanul evitând să o reducă la erotism explicit și o construiește, mai ales, ca recunoaștere spirituală, fascinație, contopire interioară, iubire care depășește categoriile obișnuite. Tocmai această imposibilitate de a o defini complet îi dă forța extraordinară.
Titlul romanului, „Cele patruzeci de legi ale iubirii” este profund simbolic.
În multe tradiții spirituale și biblice, numărul 40 înseamnă traversare, purificare, transformare și maturizare interioară. De exemplu, Potopul durează 40 de zile și 40 de nopți (lumea veche dispare și începe alta), Moise stă 40 de zile pe Muntele Sinai, înainte de primirea Legii, poporul evreu rătăcește 40 de ani prin pustiu, înainte de intrarea în Țara Promisă (un timp al maturizării și purificării spirituale), Hristos postește 40 de zile în pustiu înainte de începutul misiunii sale biblice, după Înviere, Hristos rămâne 40 de zile cu apostolii înainte de Înălțare. În tradiția islamică și sufită există 40 de trepte spirituale, în tradiția ortodoxă, parastasul se face la 40 de zile de la data morții, iar mama și copilul sunt aduși la biserică prin rugăciunea „Îmbisericirea” (molifta de 40 de zile).
Este foarte frumos paradoxul ales de Elif Shafak: dragostea, cea mai fluidă și imposibil de încadrat experiență umană, apare formulată prin „legi”. Dar aceste „legi” nu sunt reguli rigide sau formule morale. Ele sunt adevăruri trăite, revelații interioare, experiențe ale transformării. De aceea, ele nu apar toate deodată, ca într-un manual. Ele se nasc din întâlniri, din suferință, din dialoguri, din experiențe concrete. Parcă fiecare „lege” apare când cineva are nevoie de ea. „Legile” sunt rostite de Shams, pentru că el este catalizatorul transformării, el îl conduce pe Rumi spre arderea interioară care va naște poezia, el vede dincolo de etichete, iar în planul contemporan, ideile lui ajung, prin manuscrisul „Dulcea blasfemie”, la Ella Rubinstein, provocând și acolo transformarea. Romanul sugerează constant că iubirea nu poate fi înțeleasă doar intelectual, trebuie traversată.
Elif Shafak construiește un univers în care spiritualitatea, identitatea, alteritatea, libertatea interioară, iubirea și credința se întâlnesc permanent. Deși inspirată din mistica sufită și din figura istorică a lui Rumi, cartea nu este un tratat religios. Este mai degrabă o meditație asupra iubirii ca experiență transformatoare, revelație. Unul dintre cele mai frumoase lucruri este că romanul nu insistă pe diferențele dintre religii, ci pe existența unui limbaj spiritual comun al iubirii.
Romanul începe cu un citat atribuit lui Shams din Tabriz care vorbește despre adevărata vedere interioară „Copil fiind, îl vedeam pe Dumnezeu, Vedeam Îngeri; Deslușeam tainele lumilor de deasupra și de dedesubt. Socoteam că toți oamenii văd la fel. În cele din urmă, mi-am dat seama că ei sunt orbi…”. Încă din acest moment apare una dintre marile teme ale cărții și anume nu toți cei care privesc văd cu adevărat. Este vorba despre depășirea aparențelor, ieșirea din ego și convenții, accesul la un adevăr, care nu poate fi redus la logică simplă. Aici apare foarte puternic și paralela cu Prințul Mîșkin din „Idiotul” lui Dostoievski: figura omului care vede altfel și care tocmai de aceea devine imposibil pentru lumea obișnuită. Din acest punct, romanul sugerează că nu va fi doar o poveste de iubire, ci o carte despre transformarea privirii interioare.
Prologul romanului este construit în jurul Ellei Rubinstein și al unui gest aparent banal, felicitarea de Valentine’s Day primită de la soțul ei, David. Gestul este corect, politicos, firesc. Și totuși, Ella simte imediat golul din spatele lui. Acum romanul sugerează ceva foarte profund: uneori oamenii nu suferă din lipsa completă a iubirii, ci din dispariția autenticității și a intensității vii. Tot aici a apărut, în mintea mea, și asocierea aproape instinctivă cu povestea din filmul „Podurile din Madison County” (jucat extraordinar de Meryl Streep-Francesca și Clint Eastwood-Robert, care este și regizor), care în sufletul meu ocupă primul loc din acest gen. Nu doar pentru că avem din nou povestea unei femei mature, aparent împlinite, prinsă într-o viață stabilă și responsabilă, ci pentru că, în ambele cazuri, apare un om venit parcă din altă lume și fotograf, care nu oferă doar iubire, ci revelația unei alte forme de existență. Atât Francesca, cât și Ella, descoperă, prin această întâlnire, nu doar un alt om, ci o altă versiune posibilă a propriei lor ființe. Asta este atât de tulburător pentru mine: nu simpla tentație romantică, ci revelația că ai fi putut trăi altfel. Romanul anunță încă de la început că transformarea Ellei nu va fi una liniștită.
Manuscrisul „Dulcea blasfemie” al lui Aziz Zahara, povestea lui Rumi și Shams, a ajuns a fi citit și evaluat tocmai de Ella, în calitatea ei de cititoare profesionistă a unei agenții literare și pentru a scrie un referat despre el. Manuscrisul introduce încă de la început simboluri inspirate din tradiția sufită și islamică: Al-Fatiha (prima sură din Coran), formula „Bismillahirrahmanirrahim” (În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător), primul verset din Al-Fatiha, litera „ba” și punctul de sub ea (ب), care este prima literă din cuvântul Bismillah. Cu această literă vor începe toate capitolele manuscrisului și sugerează ideea concentrării adevărului într-o esență extrem de simplă și profundă. Întreaga cunoaștere a Coranului se concentrează în Al-Fatiha, Al-Fatiha în Bismillah, Bismillah în litera „ba”, iar taina literei ba se află în punctul de sub ea. Nu prin expansiune infinită, ci prin coborâre spre esență, totul comprimându-se până la un singur punct, care poate sugera originea ascunsă a tuturor lucrurilor, smerenia, ideea că esențialul este aproape invizibil. Sufiștii reprezintă dimensiunea mistică și spirituală a islamului, care se bazează nu pe respectarea formală a religiei, ci pe transformarea inimii, desprinderea de ego, purificare interioară, smerenie, apropierea de Dumnezeu prin experiență vie. Această idee apare subtil și în structura întregului roman: adevărul nu este găsit prin acumulare de informație, ci prin transformare interioară. Este împărțit în cinci mari părți, fiecare reprezentând o etapă a transformării, care nu sunt împărțiri decorative, iar propozițiile aflate sub fiecare titlu funcționează ca niște chei simbolice ale etapei spirituale prin care trec personajele, ele descriind natura elementului respectiv, dar în același timp și o stare interioară:, Pământ- „Lucrurile care sunt solide, adânci și neclintite”, simbolizează lumea stabilității, a ordinii și a rădăcinilor, dar și a stagnării interioare; Apă – „Lucrurile care sunt fluide, schimbătoare și imprevizibile”, începutul emoției și al transformării, iubirea ca destabilizare; Vânt- „Lucrurile care se mișcă, evoluează și provoacă”, mișcarea spirituală, răsturnarea certitudinilor și libertatea interioară; Foc- „Lucrurile care ard, distrug și purifică”, arderea ego-ului, suferința și purificarea prin iubire; Gol- „Lucrurile care nu există și totuși sunt prezente”, transcendența, dizolvarea ego-ului și apropierea de absolut. Întreaga structură a manuscrisului devine un drum inițiatic al transformării interioare a Ellei; lectura acestuia, care începe aparent din obligație, ca parte a rutinei sale profesionale, ajunge să îi schimbe complet existența. Pe măsură ce citește manuscrisul, fiind tulburată de ideile lui Shams, începe corespondența cu Aziz și, treptat, apare fisura interioară, care devine imposibil de ignorat. Este atrasă de cuvintele autorului, cunoscându-i mai întâi sufletul, prin carte și abia apoi, persoana.
Personajele cărții nu apar ca simple figuri ale unei povești, ci ca simboluri vii ale unor moduri diferite de a iubi, de a suferi, de a cânta adevărul sau de a rezista transformării. Fiecare poartă în sine o rană, o întrebare sau o formă de neliniște, iar întâlnirea cu Shams și Rumi devine, pentru toți, un moment de începere și revelație interioară, sunt aproape niște oglinzi ale condiției umane: gelozie, iubire, frică, credință, suferință, libertate, sacrificiu și transformare.
Astfel, Ella Rubinstein este femeia aparent obișnuită care trăiește o viață stabilă, corectă și previzibilă: familie, doi copii, rutină și responsabilitate. Din exterior, existența ei pare împlinită. În interior însă, există gol, oboseală emoțională și sentimentul unei vieți trăite fără adevărată intensitate. Transformarea ei începe prin lecturarea manuscrisului „Dulcea blasfemie”, scris de Aziz Zahara. Ella simbolizează omul prins într-o existență corectă, dar lipsită de autenticitate interioară, într-un conflict dintre responsabilitate și nevoia de adevăr personal și în posibilitatea transformării, chiar și în mijlocul unei vieți aparent banale. Relația cu fiica sa, Jeannette, este foarte importantă. La început, Jeannette o judecă, nu o poate înțelege și îi respinge schimbarea. Dar, treptat, apar compasiunea și înțelegerea faptului că mama ei nu fuge de familie, ci caută să nu se piardă pe sine.
David Rubinstein, soțul ei, nu este prezentat ca un monstru, ci ca simbol al stabilității devenite rutină, al distanței emoționale, al unei vieți corecte, dar golite de autenticitate. Infidelitatea lui nu apare ca simplă răutate, ci ca simptom al unei relații care își pierduse adevărata viață interioară.
Aziz Zahara este figura contemporană care funcționează în viața Ellei asemenea lui Shams în viața lui Rumi. Nu vine să îi ofere stabilitate. Vine să o trezească. El este lucid, blând, detașat, liber interior, împăcat cu fragilitatea vieții și cu propria boală. Aziz simbolizează iubirea ca trezire interioară, autenticitatea și libertatea față de convențiile sociale.
La începutul manuscrisului, Rumi este deja mare teolog, profesor respectat, lider spiritual și om admirat și echilibrat. Are prestigiu, familie, discipoli și autoritate și, totuși, Shams vede că îi lipsește arderea interioară. Manuscrisul sugerează că adevăratul Rumi, poetul universal, care traversează secolele, se naște abia după întâlnirea cu Shams. Înainte de Shams, Rumi avea cunoaștere. După Shams, apar poezia, dansul, dorul, arderea și iubirea universală. Relația cu Shams îi schimbă complet existența și îl scoate din ordinea sigură a lumii lui.
Istoria ne spune că ulterior, după pierderea lui Shams, Rumi a devenit un derviș rotitor și a fondat Mawlavi, Ordinul Dervișilor Rotitori, scopul acestuia fiind să se contopească cu divinul. Muzica și dansul sunt astfel concepute încât să inducă meditația asupra iubirii lui Dumnezeu. Muzica este una clasică turcească, pentru a acompania poemele clasice ale lui Rumi și a altor poeți sufiți, iar dansul constă din rotiri neîncetate și mișcări în cerc, rotația continuă simbolizând pierderea limitelor ego-ului, apropierea de absolut, transformarea prin iubire și intrarea într-o altă stare spirituală, cu o mână a dansatorului îndreptată înspre cer și cealaltă înspre pământ, semnificația fiind „primesc de la Dumnezeu și transmit lumii”, făcând posibile primirea și răspândirea binecuvântării lui Dumnezeu. Dansul nu este gândit ca spectacol, ci ca experiență spirituală și formă de rugăciune prin mișcare. Rotația are un simbolism extraordinar: universul întreg se află în mișcare și rotație, iar omul încearcă să se desprindă de propriul ego și să se apropie de centrul divin.
Manuscrisul lasă relația lui Rumi și Shams într-o zonă imposibil de redus la o singură definiție: iubire omenească, fascinație spirituală, dor existențial, cale spre Dumnezeu și transformare totală. Și poate tocmai această imposibilitate de a defini această relație îi dă forța extraordinară și misterul care durează până astăzi.
Shams din Tabriz este centrul spiritual al manuscrisului, nu doar un personaj, ci o forță care intră în viețile oamenilor și le răstoarnă din temelii. Este radical liber, sincer până la capăt, imposibil de integrat într-o lume construită pe aparențe, destabilizator și viu spiritual într-un mod aproape insuportabil pentru ceilalți. Nu caută prestigiu, discipoli sau putere, caută adevăr și transformare interioară. Foarte importantă este rugăciunea lui către Dumnezeu pentru un companion spiritual capabil să suporte intensitatea iubirii și a adevărului. Răspunsul acestei rugăciuni devine Rumi.
Shams din Tabriz era deja, înainte de întâlnirea cu Rumi, un derviș sufit rătăcitor și un mistic profund neobișnuit. Trăise ani întregi în căutare spirituală, desprins de convențiile obișnuite și incapabil să accepte religia redusă la simplu formalism. Foarte probabil, Shams cunoștea deja practici sufi legate de extaz spiritual, muzică și mișcare ritualică. Totuși, dansul dervișilor rotitori în forma cunoscută astăzi nu exista încă drept ritual organizat.
Shams nu suportă religia redusă la reguli, ipocrizia și ego-ul ascuns sub aparențe spirituale. Astfel, relația cu prostituata Trandafirul Deșertului și cu Suleiman Bețivul arată felul în care el refuză să reducă oamenii la păcatul, reputația sau căderea lor, văzând, dincolo de marginalizare, o suferință omenească și o posibilitate de lumină, pe care ceilalți nu mai sunt capabili să le vadă. Pentru ceilalți, asta este scandalos, iar pentru Shams, iubirea divină nu poate exclude. Exact ca Prințul Mîșkin din „Idiotul”, Shams pare imposibil pentru lumea în care trăiește: prea sincer, prea liber, prea viu spiritual.
Kerra este soția lui Rumi și reprezintă iubirea stabilă, răbdarea, echilibrul, loialitatea și suferința tăcută. Ea vede cum Rumi se transformă și se îndepărtează de lumea obișnuită după întâlnirea cu Shams. Și, într-un fel, plătește și ea prețul acestei transformări. Manuscrisul nu o transformă într-un personaj resentimentar. Kerra suferă cu o anumită noblețe interioară. Ea simbolizează iubirea domestică, lumea familiei și durerea celor rămași în urma unei transformări radicale.
Aladdin este fiul cel mic al lui Rumi, fiind simbolul geloziei, posesivității, revoltei și rezistenței față de schimbare. El simte că Shams îi „fură” tatăl. Înainte de Shams, Rumi era tată, lider și centru al familiei; după Shams, devine absorbit de o altă dimensiune interioară. Aladdin nu poate suporta această schimbare și îl vede pe Shams ca pe un intrus periculos, motiv pentru care este unul din instigatorii uciderii tatălui său. Prin el, manuscrisul arată cât de dureroasă poate fi transformarea unei persoane iubite pentru cei care doreau ca ea să rămână aceeași.
Sultan Walad este fiul dintâi al lui Rumi și este opusul lui Aladdin. El reprezintă maturitatea, calmul, fidelitatea și deschiderea spirituală. Înțelege cât de important este Shams pentru Rumi și încearcă să protejeze această transformare. Foarte importante sunt momentele în care pleacă să îl caute pe Shams după dispariția lui. Sultan Walad simbolizează iubirea fără posesivitate, continuitatea spirituală și capacitatea de a accepta transformarea fără teamă.
Husam Învățăcelul este unul dintre cele mai luminoase personaje ale manuscrisului. Nu prin spectaculos, ci prin smerenie, fidelitate, capacitatea de a asculta și receptivitate spirituală. După dispariția lui Shams, rămâne aproape de Rumi fără să încerce să ocupe locul nimănui. În tradiția legată de Rumi, Husam este cel care îl încurajează să dicteze poemele care vor deveni Mathnawi-ul, marea operă poetică a lui Rumi, un tip de poezie scrisă în stihuri ritmate, unde îl „cântă” pe Shams într-un mod care arată cât de totală devenise această iubire și această transformare și care mai cuprinde povești, parabole, reflecții mistice, imagini simbolice și meditații despre iubire, Dumnezeu, ego, suferință și transformare. El simbolizează discipolul autentic, continuitatea spirituală, iubirea fără gelozie și omul capabil să păstreze și să transmită lumina fără să o transforme în posesie.
Kimya este unul dintre cele mai fragile și tragice personaje ale manuscrisului. Ea a fost adoptată de Rumi și crescută ca o fiică spirituală. A fost atrasă de Shams, deși Aladdin o dorea de soție. Kimya îl iubea pe Shams cu dorința unei afecțiuni stabile, dar Shams, căutând adevărul absolut, nu putea răspunde iubirii ei pământești. Această nepotrivire profundă a contribuit la sfârșitul ei tragic. Ea simbolizează: inocența, vulnerabilitatea și fragilitatea omenească. Căsătoria ei cu Shams are încă de la început ceva tensionat și imposibil. Kimya caută iubire omenească, apropiere și siguranță afectivă, dar Shams aparține unei dimensiuni spirituale imposibil de redus la relația obișnuită. Prin Kimya, romanul arată și costul uman al experiențelor spirituale necomune.
Trandafirul Deșertului, prostituata marginalizată de lume, devine unul dintre cele mai puternice simboluri ale cărții. Numele ei unește frumusețea trandafirului cu singurătatea și uscăciunea deșertului. Societatea vede în ea doar păcatul. Shams vede omul. Pentru prima dată, cineva îi recunoaște demnitatea umană dincolo de eticheta socială. Ea simbolizează frumusețea ascunsă sub degradare, umanitatea celor excluși și ideea că iubirea divină nu funcționează după criteriile morale ale societății.
Suleiman Bețivul este figura omului căzut, marginalizat, ridiculizat și singur. Dar Shams refuză să îl reducă la eticheta de „bețiv”. Prin el, manuscrisul vorbește despre compasiune, fragilitate omenească, diferența dintre judecată și adevărata spiritualitate. Suleiman simbolizează omul exclus, pe care lumea încetează să îl mai privească drept ființă umană.
Baybars Războinicul este cel care o abuzează pe Trandafirul Deșertului, Shams încercând să înțeleagă lipsa de iubire din spatele violenței, fără a-i scuza faptele. El reprezintă forța, violența, instinctul de supraviețuire și duritatea lumii. Și totuși, manuscrisul nu îl reduce la brutalitate. Sub armura războinicului există vulnerabilitate, teamă, nevoie de sens, dar și posibilitatea transformării. Foarte important este faptul că Shams vede omul din spatele violenței. Prin Baybars, manuscrisul sugerează că și cele mai dure suflete pot păstra o posibilitate de lumină interioară.
Cârciumarul, numit Hristos, este un exemplu al modului în care Elif Shafak provoacă așteptările, dând un nume sacru unui personaj umil, și astfel ea ne forțează să vedem că umanitatea, compasiunea sau sfințenia pot apărea în locuri neașteptate, dincolo de semnificația sacră a acestui nume.
Ucigașul lui Shams nu are nume, este simbolul fricii colective, al respingerii transformării. Shams vede ochii ucigașului ca pe două stele tulburătoare încă de la început. Ochii îl urmăresc pretutindeni, ca un semn al unui destin inevitabil. Deși presimte viitorul, Shams își acceptă sacrificiul, știind că transformarea lui Rumi va continua dincolo de el. Această presimțire și acei ochi arată că unele transformări spirituale profunde vin cu un preț acceptat: „Ochii lui mă urmăresc pretutindeni, strălucitori și tulburători, ca două stele plutind amenințător pe bolta de deasupra.”
Finalul celor două lumi este extrem de dureros, atât Ella, cât și Rumi pierd persoana care le-a transformat viața: Ella îl pierde pe Aziz, care se îmbolnăvește și moare, iar Rumi îl pierde pe Shams, care este ucis. Dar niciunul nu revine la ceea ce fusese înainte. Ella câștigă autenticitate și curajul de a trăi viu. Rumi transformă dorul și suferința în poezie universală. Cred că aici stă adevărata idee a romanului: iubirea nu înseamnă posesie sau confort, ci transformare și revelație.
Pe grupul nostru, al Clubului de teatru și lectură al Camerei București, la începutul citirii acestei cărți, am ridicat o întrebare: „Iubirea te transformă sau doar confirmă?”. Terminând de citit această minunată carte, pot să spun că adevărata iubire le face pe amândouă. Pe de o parte, iubirea transformă omul profund. După anumite întâlniri, nu mai poți redeveni niciodată cel care ai fost înainte. Se schimbă felul în care vezi lumea, pe ceilalți și chiar propria ta viață. Dar, în același timp, iubirea pare să scoată la suprafață ceva necunoscut din tine însuți, ceva ascuns adânc, ceva ce poate nici nu bănuiai că există. Nu doar sentimente, ci posibilități ale propriei ființe despre care nici nu știai că există în tine. Poate că adevărata iubire nu înseamnă doar transformare, sau doar confirmare, ci revelația unei versiuni a ta care nu ar fi existat niciodată fără întâlnirea cu celălalt.
„Cele patruzeci de legi ale iubirii” este un roman despre acele întâlniri rare care schimbă definitiv sensul unei existențe, despre oameni care apar nu pentru a aduce liniște, ci adevăr și poate cea mai frumoasă idee a cărții este aceasta: uneori, omul devine cu adevărat el însuși abia după ce viața lui, aparent stabilă, începe să se fisureze. Abia atunci, printre ruinele siguranțelor de până ieri, poate apărea întrebarea esențială: cine suntem cu adevărat?