dr. Fabian Crețu, notar public
I. Introducere
În contextul adoptării actualei codificări civile române, legiuitorul nostru a simțit nevoia de a reglementa o serie de instituții juridice noi în peisajul juridic autohton, menite să vină în ajutorul contractanților aflați într-o poziție de inferioritate (de regulă, economică), încercând, într-o oarecare măsură, să corecteze slăbiciunile și neajunsurile principiului comutativității subiective, precept diriguitor al materiei contractuale conform căruia echilibrul contractual este, înainte de toate, în căderea părților contractante, intervenționismul exterior, fie el de sorginte legală sau judiciară, având caracter excepțional.
Este vorba, între altele, de contractul de adeziune, clauzele standard și stipulațiile neuzuale.
Firește, nu ne-am propus, prin prezentul material, să analizăm aceste instituții din toate unghiurile posibile, demersul nostru fiind ghidat, esențialmente, de expunerea relevanței lor în materie notarială. Menționăm, în treacăt, că aceste instituții au făcut obiectul cercetării noastre doctorale, iar considerațiile expuse în cele de mai jos reprezintă o parte din concluziile la care am ajuns și care, desigur, pot suferi în continuare modificări.
Vom începe cu contractul de adeziune, iar apoi vom discuta despre clauzele standard și cele neuzuale. Am optat pentru abordarea clauzelor standard și a celor neuzuale într-o singură secțiune, având în vedere că stipulațiile neuzuale reprezintă un soi aparte de clauze standard.
II. Contractul de adeziune
Vechiul cod civil român, asemenea modelului său napoleonian, a edificat dreptul comun contractual având drept arhetip convenția negociată. În consecință, contractul de adeziune nu era recunoscut normativ. Această categorie contractuală avea însă să fie popularizată în dreptul francez de reputatul Raymond Saleilles, în concepția căruia contractul de adeziune era caracterizat de faptul că putea fi identificată o preponderență a unei voințe unilaterale, care dictează și își impune propria sa „lege”, nu doar unui individ, ci unei colectivități nedeterminate1.
Legiuitorul român a considerat oportună normarea acestei varietăți contractuale, conferindu-i totodată un regim juridic, nemărginindu-se la o simplă recunoaștere de ordin didactic. Considerăm această opțiune inoportună și discutabilă. Menționăm doar în treacăt că, în opinia noastră, scopul urmărit de legiuitor putea fi atins mai ușor, fără a fi necesară parcurgerea unei operațiuni globale, cum este cea de calificare contractuală, fiind preferabilă construirea unui dispozitiv îndreptat direct împotriva clauzelor nenegociabile problematice. În orice caz, această chestiune nu face obiectul prezentului material.
Art. 1175 C.civ.român conține definiția contractului de adeziune: „Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”.
Legiuitorul autohton a preluat întocmai definiția regăsită în Codul civil al Provinciei Québec. Potrivit art. 1379 alin. (1) C.civ.Québec, „Contractul este de adeziune atunci când stipulațiile sale esențiale au fost impuse sau au fost redactate de către una dintre părți, pentru aceasta sau potrivit instrucțiunilor sale, și care nu puteau fi discutate în mod liber”2, iar, conform alin. (2), „Orice contract care nu este de adeziune este negociat”3.
Însă, spre deosebire de dreptul de inspirație, dar și de alte sisteme de drept care recunosc această varietate contractuală (e.g. dreptul francez), regimul juridic autohton al contractului de adeziune este mult mai atenuat, inofensiv, mărginindu-se la chestiuni precum:
– regula de interpretare contra proferentem4;
– interpretarea clauzelor îndoielnice din contractul de vânzare5;
– materia prescripției extinctive6.
Or, în dreptul civil quebecoaz7 și în cel francez8, clauzele abuzive din contractele de adeziune sunt lovite de nulitate sau, după caz, socotite nescrise.
Dincolo de opțiunea discutabilă de a consfinți normativ această varietate contractuală, nu putem să nu remarcăm faptul că această definiție suscită anumite interogații legitime, cât timp criteriul de definire a contractului de adeziune rezidă în nenegociabilitatea stipulațiilor esențiale. Raportarea la clauzele esențiale este nefericită, fiindcă stipulațiile realmente problematice sunt mai degrabă cele accesorii, idee evocată deja în dreptul francez9.
Dar ce ar trebui să înțelegem prin clauză esențială?
Într-o primă accepțiune, noțiunea ar desemna acei termeni contractuali în absența cărora fie nu s-a încheiat în mod valabil un contract, fie există, dar sub o altă natură juridică. Astfel, ar fi vorba de acele elemente indispensabile pentru încheierea valabilă sau, după caz, pentru calificarea unui anumit contract. În această accepțiune, caracterul esențial este dictat de legiuitor. Așadar, o esențialitate obiectivă. Bunăoară, existența unui preț exprimat într-o sumă de bani reprezintă un termen contractual esențial al vânzării.
Într-o secundă accepțiune, noțiunea ar putea să se refere la stipulațiile hotărâtoare pentru voința contractanților, deci la acele stipulații fără de care contractantul sau, după caz, contractanții nu ar mai fi încheiat respectivul contract. În această interpretare, clauzele esențiale pot varia de la un contract la altul, chiar dacă ar fi vorba de același tip de contract. Spre exemplu, o clauză esențială pentru cutare contract de vânzare nu ar fi în mod necesar esențială și pentru alt contract de vânzare. Totul ar depinde de voința exprimată a părților, esențialitatea nefiind dictată de legislator. Așadar, o esențialitate subiectivă.
Într-o a treia interpretare posibilă, noțiunea ar îngloba atât clauzele esențiale din punct de vedere obiectiv, cât și cele esențiale din punct de vedere subiectiv.
În dreptul quebecoaz, această a treia interpretare s-a impus. Or, deși nu este obligatoriu ca o normă juridică importată să-și păstreze semnificația și domeniul de aplicare din sistemul de origine, totuși nu identificăm nicio rațiune pentru care s-ar aprecia că legislatorul român ar fi urmărit să-i confere o altă aplicație decât cea atribuită în dreptul originar. Prin urmare, și în dreptul nostru, noțiunea se cuvine a fi interpretată extensiv.
Referindu-ne la contractele autentice notariale, întrebarea care se naște este dacă acestea pot fi calificate contracte de adeziune, în condițiile în care există un terț-profesionist imparțial (i.e. notarul public) ce intervine în procesul de încheiere a contractului. Întrebarea este aceeași și în ipoteza în care am discuta de acte a căror valabilitate ar fi subordonată formei autentice notariale și în privința cărora art. 79 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 instituie în sarcina notarului obligația de a fi singurul redactor al termenilor contractuali10. Apreciem că, atâta timp cât conținutul contractului este determinat de notarul public, contractul nu va putea primi titulatura de contract de adeziune, având în vedere că lipsește premisa sa esențială, anume impunerea clauzelor esențiale de către una dintre părți, dat fiind că, într-un asemenea scenariu, conținutul ar fi determinat și impus de un terț, iar nu de un contractant sau reprezentant al acestuia. Analiza va trebui însă să fie particularizată fiecărei convenții în parte, calificarea nefiind exclusă automat din simpla autentificare a contractului de către un notar public.
III. Clauzele standard și cele neuzuale
Clauzele standard reprezintă acele stipulaţii „stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte” (art. 1202 alin. 2 C.civ.român).
Remarcăm că, pentru a fi în prezența unei asemenea calificări, prevederea contactuală trebuie să satisfacă simultan anumite cerințe: (i) trebuie să fie stabilită în prealabil de către una dintre părți; (ii) trebuie să fi fost stabillită în vederea unei utilizări generale și repetate; (iii) trebuie să fie nenegociabilă.
Pot contractele autentice notariale să cuprindă clauze standard? Indiscutabil, câtă vreme sunt întrunite cerințele evocate mai sus.
Discuția este mai delicată în privința clauzelor neuzuale, care, după cum anticipam deja, reprezintă o specie aparte de clauze standard. Sediul normativ îl reprezintă art. 1203 C.civ.român: „Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte”.
Textul este preluat, în linii mari, din dreptul italian11, în timp ce definiția și regimul juridic ale clauzelor standard provin din Principiile UNIDROIT.
Pentru integrarea clauzelor neuzuale în câmpul contractual, legiuitorul impune o formalitate suplimentară față de dreptul comun, respectiv acceptarea lor expresă și scrisă de contractantul căruia îi sunt impuse. Textul nu autorizează un control de fond, substanțial (Inhaltskontrolle) al clauzelor nenegociabile ce produc dezechilibre juridice, ci se rezumă la o funcție de transparență contractuală (Transparenzgebot). Cât timp există certitudinea că partea căreia i-a fost impusă stipulația neuzuală a luat cunoștință de existența ei și a acceptat-o expres, în scris, clauza își va produce efectele (sub rezerva considerării ei ca abuzivă pe târâmul special al clauzelor abuzive). Cum s-ar traduce această cerință? Legislatorul nu a prevăzut modalitățile în care pot fi acceptate corespunzător clauzele neuzuale, lăsând această chestiune la aprecierea instanțelor. Cert este că formularea exclude posibilitatea de a dovedi consimțirea verbală a stipulațiilor neuzuale. În egală măsură, nici acceptarea tacită (implicită) nu poate fi admisă.
Considerăm că finalitatea reglementării (i.e. transparența contractuală) poate fi atinsă printr-o înțelegere extensivă a acceptării exprese și scrise. În opinia noastră, acceptarea expresă, în scris, a stipulației neuzuale s-ar putea realiza în mai multe modalități, precum: semnarea clauzei neuzuale în dreptul său; introducerea unei stipulații la sfârșitul contractului prin care să se facă referire nominal la clauzele neuzuale și la faptul că cocontractantul acceptă introducerea lor în câmpul contractual – o trimitere în bloc la o anumită secțiune a convenției, fără individualizarea stipulațiilor neuzuale, nu ar trebui socotită ca fiind suficientă; existența unei corespondențe scrise anterioară sau cel târziu concomitentă formării contractului din care să rezulte acceptarea punctuală a clauzelor neuzuale ș.a.m.d. De altfel, o enumerare exhaustivă a modalităților de acceptare expresă și scriptică nu ar fi fost de dorit, formularea generoasă a cerinței trebuind valorificată ca atare, câtă vreme reglementarea își vede satisfăcută rațiunea de a fi.
Problema care se pune în materia contractelor autentice notariale este următoarea: putem discuta de clauze neuzuale în cadrul acestor contracte sau, dimpotrivă, această calificare este ipso facto exclusă de procedura autentificării contractului, care, într-o anumită măsură, ar asigura acea funcție de transparență contractuală pe care urmărește să o atingă și art. 1203 C.civ.? Știm că, în încheierea de autentificare, se consemnează că partea, după ce a citit actul, a declarat că i-a înțeles conținutul, că cele cuprinse în act reprezintă voința sa…
În dreptul italian, de unde a fost preluat mecanismul clauzelor neuzuale, Curtea de casație a decis că art. 1341 este exclus de la aplicare în situația în care clauzele standard ar fi cuprinse în actul redactat de un oficial public (e.g. notarul)12, plecându-se de la ideea că cerințele de formă impuse de text ar fi suplinite prin formalitățile notariale.
Deși putem accepta, într-o anumită măsură, această linie de argumentație, totuși procedura autentificării nu trebuie socotită suficientă pentru satisfacerea exigenței acceptării exprese și scriptice a clauzelor neuzuale. Așa cum arătam mai sus, art. 1203 instituie o formalitate suplimentară față de dreptul comun, iar nu o reiterare a soluțiilor deja consfințite. Mai mult decât atât, legiuitorul a dorit să se asigure că stipulația neuzuală, iar nu conținutul contractului în ansamblul său, a fost acceptată de aderent. Așadar, discutăm de o acceptare nominală a clauzei în discuție, chestiune neacoperită de procedura autentificării. Potrivit art. 92 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, în cadrul procedurii autentificării, notarul public va întreba părțile dacă au înţeles conţinutul contractului…
Din acest motiv, apreciem că, ori de câte ori notarul va identifica prevederi ce s-ar putea încadra în categoria clauzelor neuzuale, recomandabil ar fi să insereze o stipulație la sfârșitul contractului, prin care contractantul căruia îi sunt impuse atestă că a luat cunoștință și acceptă clauzele respective, individualizate corespunzător. Nu întâmplător, unele instituții bancare inserează în modelele lor de contracte de ipotecă imobiliară o astfel de prevedere. Totodată, ar putea fi avută în vedere și declarația părții, consemnată în cererea de autentificare a contractului, prin care atestă că a luat cunoștință și acceptă efectele acelei clauze.
IV. Succinte concluzii
Contractul de adeziune, clauzele standard și stipulațiile neuzuale reprezintă instituții juridice noi peisajului juridic autohton și care-și găsesc incidența și în materie notarială.
Autentificarea contractelor de către notarii publici nu exclude incidența acestor calificări. Din acest motiv, se cuvine ca, ori de câte ori un contractant se află în mod vizibil într-o poziție de superioritate, să se acorde o atenție sporită și textelor ce alcătuiesc regimul juridic al acestor instituții.
1 R. Saleilles, De la déclaration de volonté : contribution à l’étude de l’acte juridique dans le Code civil allemand, Pichon, Paris, 1901, pp. 229-230.
2 „Le contrat est d’adhésion lorsque les stipulations essentielles qu’il comporte ont été imposées par l’une des parties ou rédigées par elle, pour son compte ou suivant ses instructions, et qu’elles ne pouvaient être librement discutées”.
3 „Tout contrat qui n’est pas d’adhésion est de gré à gré”.
4 Art. 1269 alin. (2) C.civ.român: „Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus”.
5 Art. 1671 C.civ.român: „Clauzele îndoielnice în contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpărătorului, sub rezerva regulilor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii şi contractelor de adeziune”.
6 Art. 2515 alin. (5) C.civ.român: „Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului”.
7 Art. 1437 C.civ.Québec: „Clauza abuzivă dintr-un contract de consumație sau de adeziune este nulă sau obligația care rezultă din aceasta reductibilă.
Este abuzivă orice clauză care dezavantajează consumatorul sau aderentul de-o manieră excesivă și nerezonabilă, contrar exigențelor bunei-credințe; în special, este abuzivă clauza atât de îndepărtată de obligațiile esențiale care decurg din regulile care guvernează în mod obișnuit contractul încât respectiva stipulație denaturează contractul”.
8 Art. 1171 C.civ.fr.: „Într-un contract de adeziune, orice clauză nenegociabilă, determinată anticipat de către una dintre părți, care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile contractanților, este reputată nescrisă.
Aprecierea dezechilibrului semnificativ nu poartă nici asupra obiectului principal al contractului, nici asupra adecvării prețului la prestație”.
9 F. Terré, P. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, Droit civil. Les obligations, 12e édition, Dalloz, Paris, 2019, p. 538.
10 „Actele juridice pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem vor fi redactate numai de notarii publici.”
11 Art. 1341 C.civ.italian, care se preocupă de condițiile generale ale contractului și de așa-numitele clauze unilaterale sau oneroase (neuzuale, în traducerea autohtonă): „Le condizioni generali di contratto predisposte da uno dei contraenti sono efficaci nei confronti dell’altro, se al momento della conclusione del contratto questi le ha conosciute o avrebbe dovuto conoscerle usando l’ordinaria diligenza.
In ogni caso non hanno effetto, se non sono specificamente approvate per iscritto, le condizioni che stabiliscono, a favore di colui che le ha predisposte, limitazioni di responsabilità, facoltà di recedere dal contratto o di sospenderne l’esecuzione, ovvero sanciscono a carico dell’altro contraente decadenze, limitazioni alla facoltà di opporre eccezioni, restrizioni alla libertà contrattuale nei rapporti coi terzi, tacita proroga o rinnovazione del contratto, clausole compromissorie o deroghe alla competenza dell’autorità giudiziaria”.
12 Corte di Cassazione, Sentenza 20 giugno 2017 no. 15237, menționată de F.P. Patti, Unfair Terms Control in Business-to-Business Contracts, în The Italian Law Journal, 2019, p. 591, accesat la adresa https://theitalianlawjournal.it/data/uploads/5-italj-2-2019/581-patti.pdf.