Arhitectura memoriei juridice: o scurtă istorie a registraturii notariale
Iunie 2026

Cosmin Mihailovici, Directorul Direcției arhivă

Înțelegerea regimului contemporan al evidențelor notariale nu poate fi realizată exclusiv prin lectura normelor pozitive actuale. Ea reclamă o perspectivă istorică asupra modului în care autoritatea publică a delegat, de-a lungul timpului, funcția de autentificare și asupra instrumentelor prin care această funcție a fost făcută credibilă și durabilă. Istoria notariatului nu este numai istoria semnăturii, a sigiliului ori a formulelor solemne, ci, într-o măsură cel puțin egală, istoria registrelor.

Evoluția instituției marchează trecerea de la memoria orală și ritualică la documentul scris, înregistrat și protejat sub autoritate publică, transformând astfel fragilitatea memoriei individuale în certitudine juridică. În centrul acestei transformări nu se află doar persoana notarului, ci mecanismul tehnic al registraturii, care a făcut posibilă cristalizarea conceptului de „înscris autentic” și a pus bazele securității circuitului civil modern.

În acest proces, registrul notarial s-a dezvoltat dintr-o agendă personală a notarului într-o bază de date națională, protejată de stat și administrată de profesioniști. Astăzi, el nu este un simplu mecanism administrativ destinat organizării interne a activității, ci suportul instituțional al încrederii publice în contract, proprietate, familie și succesiune.

Fundamentele antichității: de la scribii egipteni la notar

Rădăcinile registraturii notariale se regăsesc în cele mai vechi civilizații, unde nevoia de a consemna tranzacțiile economice și actele de autoritate a condus la apariția unor profesioniști ai scrisului. În Egiptul Antic, între anii 2750 și 2250 î.Hr., figura scribului (sesh) era centrală în birocrația Regatului Vechi¹. Acești scribi nu erau doar redactori, ci administratori care gestionau scrisori personale, proclamații oficiale, înregistrări de taxe și comunicări de stat, documentarea fiind atât de prețuită încât echipamentele de scris erau incluse în mormintele faraonilor pentru viața de apoi². Validitatea acestor texte era condiționată de aplicarea sigiliului unui preot sau al unui magistrat, anticipând nevoia modernă de autentificare³.

Sistemul notarial propriu-zis și-a găsit însă precursorii direcți în structurile juridice ale Romei Antice. Aici, funcționarii publici numiți scribae au evoluat de la simpli copiști la o profesie învățată, proeminentă în afacerile publice și private⁴. Aceștia erau atașați Senatului și curților de judecată, având sarcina de a înregistra procedurile publice, de a furniza magistraților formulare legale și de a înregistra decretele și hotărârile acestora⁵.

Un moment crucial în istoria registraturii a fost reprezentat de secolul I î.Hr., în timpul lui Cicero. Marcus Tullius Tiro, secretarul și libertul lui Cicero, a inventat un sistem complex de stenografie cunoscut sub numele de notae Tironianae⁶. Nevoia de a transcrie rapid discursuri politice, corespondență profesională și tranzacții comerciale, adesea în ritmul alert al forului sau în timpul procedurilor guvernamentale contencioase, a impus crearea acestui sistem care utiliza aproximativ 4.000 de semne abstracte⁷. Tiro a utilizat litere latine și simboluri simplificate pentru a reprezenta prepoziții, cuvinte trunchiate și inflexiuni, permițând înregistrarea unor fraze întregi cu o acuratețe care l-a uimit pe însuși Cicero.⁸

Utilizatorii acestui sistem de scriere rapidă au fost numiți notarii⁹, un termen care, deși inițial desemna un stenograf, a început să fie aplicat aproape exclusiv registrarilor¹⁰ atașați înalților oficiali guvernamentali și secretarilor împăratului. Sistemul lui Tiro a supraviețuit peste un mileniu, fiind predat în mănăstirile europene medievale și extins până la 14.000 de simboluri în perioada carolingiană, rămânând în uz până în secolul al XVII-lea¹¹. Această tehnologie a scrisului a anticipat ceea ce urma să devină registrul notarial: un suport de fixare rapidă și fidelă a voinței părților.

Cartularul medieval și nașterea registrului probatoriu

După prăbușirea Imperiului Roman de Apus, instituția a supraviețuit fragmentar, însă renașterea dreptului civil în Italia medievală, începând cu secolul al XII-lea, a transformat notariatul într-o instituție centrală a sistemului juridic latin¹². Un punct de cotitură în istoria registraturii îl constituie activitatea lui Giovanni Scriba, notar activ în Genova între 1154 și 1164. Înaintea lui, practica documentară era bazată pe eliberarea unor acte izolate părților, fără ca redactorul să păstreze o copie sistematică.

Cartularul lui Giovanni Scriba, considerat cel mai vechi registru notarial păstrat și unul dintre cele mai vechi codexuri pe hârtie din Europa Occidentală, a introdus metoda imbreviaturae¹³. Această metodă presupunea înscrierea unor note sumare direct în registru, în momentul încheierii convenției, conținând esența actului: părțile, obiectul, prețul și martorii. Această inovație a mutat greutatea probei juridice de pe exemplarul fizic aflat la părți pe înregistrarea oficială din registrul notarului. În orașele comerciale precum Genova, supuse riscurilor de incendiu, naufragiu sau jaf, existența acestui registru asigura o stabilitate juridică fără precedent: dacă actul original era pierdut, notarul putea elibera o nouă copie autentică pe baza registrului¹⁴.

Dacă Giovanni Scriba a oferit practica, Rolandino de’ Passaggeri, faimosul profesor din Bologna, a oferit teoria și structura definitivă a registraturii¹⁵. Lucrarea sa monumentală, Summa Artis Notariae (1255), a devenit textul de referință pentru notarii europeni timp de secole¹⁶. Rolandino a structurat activitatea în patru secțiuni clare: contracte, testamente, acte judiciare și, extrem de important, procedurile pentru copii și reînnoiri de acte¹⁷.

Sub influența sa, registrul notarial a devenit expresia autorității publice conferite notarului. Importanța registraturii a început să fie definită, astfel, prin trei funcții esențiale¹⁸:

1. funcția de conservare (fixarea voinței părților pe un suport stabil sub custodia unui ofițer public);

2. funcția de publicitate (permiterea verificării situațiilor juridice în condițiile legii);

3. funcția de control al legalității (înregistrarea presupunea verificarea identității și capacității părților).

Această structură a transformat registrele în „memoria poporului”, documentând viața comunității prin testamente, contracte de ucenicie și vânzări imobiliare. Importanța socială a notarului era atât de mare încât, din secolul al XIII-lea, în orașe ca Genova sau Parma, aceștia aveau morminte rezervate în locații prestigioase pentru a semnala poziția lor socială ad perpetuam memoriam¹⁹.

Evoluția în spațiul românesc: condicile și loca credibilia

În spațiul românesc, dezvoltarea registraturii notariale a reflectat complexitatea influențelor politice regionale. În Transilvania, activitatea s-a formalizat încă din Evul Mediu prin instituțiile cunoscute sub numele de loca credibilia (locuri de adeverire). Capitlurile catedralelor și conventele ecleziastice, precum cel de la Cluj-Mănăștur, funcționau ca oficii notariale publice, emițând hrisoave autentice și păstrând registre oficiale sub sigiliu²⁰.

Aceste registre, desemnate prin termenul tehnic prothocollum authenticum, conțineau transcrieri ale hrisoavelor emise și serveau ca mijloc de protecție juridică pentru persoane fizice și instituții în caz de litigii²¹. Deși regatul Ungariei avea și notari publici, societatea prefera adesea serviciile acestor loca credibilia datorită prestigiului sigiliului lor²². Documentele erau depozitate în locuri sigure, numite conservatoria sau sacristiae, în lăzi și cutii metalice, punând bazele unor structuri arhivistice timpurii²³.

Ulterior, influența austriacă a adus o rigoare sporită. Codul Civil Austriac aplicat în Transilvania a transferat în 1855 sarcina ținerii registrelor funciare către judecătoriile de district²⁴. În paralel, registrele parohiale introduse după Conciliul din Trento (1563) au funcționat ca evidențe de stare civilă până la introducerea căsătoriei civile în 1895, documentând botezuri, cununii și decese sub o riguroasă supraveghere statală²⁵. Această diversitate confesională (ortodocși, greco-catolici, luterani, calviniști) a dus la o eterogenitate a registrelor, scrise în latină, română, maghiară sau germană, dar toate servind aceleiași funcții de certitudine a datelor personale²⁶.

Registratura în Țara Românească și Moldova: de la hrisoave la condici

În Țara Românească și Moldova, evoluția registraturii a fost marcată de trecerea de la păstrarea originalelor la beneficiar („arhiva la destinatar”²⁷) sau în „lăzi de hrisoave” la utilizarea condicilor de cancelarie și vistierie ca mecanisme de putere statală: „În principal, condicile centrale au funcţionat ca arhive notariale și judiciare”²⁸. Deși existența unor arhive domnești organizate la începuturile statelor române este contestată de unii istorici, instrumente precum catastifele și condicile sunt menționate în secolele XVI-XVII pentru liste fiscale și tranzacții cu moșii, dar fără o continuitate atestată²⁹. Termenul de „condică” apare frecvent în documentele și practica administrativă medievală și premodernă românească, desemnând registrele utilizate în cadrul cancelariei pentru evidența actelor și a corespondenței. Deși termenul „registru” începe să se impună treptat după 1828 (mai ales în Moldova, în contextul adaptării administrației moldovenești la modelul birocratic rus), „condica” a rămas mult timp utilizată, mai ales pentru registrele de intrare și ieșire a documentelor³⁰.

Epoca Brâncovenească: centralizarea informației

Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714) reprezintă un moment de modernizare a aparatului statal. Cancelaria a fost reorganizată pentru a gestiona raporturi diplomatice complexe, iar înregistrarea documentelor a devenit sistematică³¹, „funcția notarială a divanului” fiind „exercitată în special pentru mănăstiri și boieri”³². Sub îndrumarea stolnicului Constantin Cantacuzino, s-a utilizat chiar și criptografia în rapoartele cancelariei secrete³³.

Cele mai importante mijloace scripturale³⁴ ale perioadei au fost:

1. Anatefterul Vistieriei: Început în 1695, conținea copii ale actelor oficiale, autorizații pentru colectorii de taxe (cum ar fi cartea de vinărici), cărți de judecată și liste de plăți.

2. Condica Marii Logofeții (Condica lui Todeu Logofătul): conține 435 de acte emise între 1692 și 1714, referitoare la danii, scutiri și întăriri de proprietăți pentru boieri și mănăstiri.

3. Condica de venituri și cheltuieli: O evidență strictă a fluxurilor financiare ale statului.

Această dezvoltare a transformat registrul dintr-o simplă listă într-o formă de control administrativ și fiscal, asigurând durabilitatea privilegiilor și drepturilor de proprietate într-o perioadă de instabilitate politică.

Reformele lui Constantin Mavrocordat: obligativitatea registrului

O mutație fundamentală s-a produs sub domniile lui Constantin Mavrocordat (secolul al XVIII-lea). Acesta a transformat practica facultativă a înregistrării într-o obligație legală a administrației. Pentru a elimina abuzurile dregătorilor și a centraliza justiția, Mavrocordat a înființat instituția ispravnicului și a impus existența unei cancelarii isprăvnicești. Fiecare ispravnic era obligat să țină trei condici specializate³⁵:

• condică pentru înregistrarea proceselor și pricinilor judecate;

• condică pentru „rânduielile” făcute în ținut;

• condică pentru corespondența cu domnul și vistieria.

Reforma fiscală a lui Mavrocordat a introdus și evidența riguroasă a contribuabililor, fiecare primind un act de evidență fiscală cu semnalmentele sale³⁶. Acest proces a marcat trecerea la un sistem în care un document nu era valid dacă nu era trecut în condică. Ulterior, Codul Calimach (1817) și Legiuirea Caragea (1818) au consolidat aceste forme de publicitate juridică, introducând obligativitatea înscrierii ipotecilor și a actelor dotale.

Praesentatio codicis și validarea autorității documentare

Practica mănăstirilor de a realiza condici sau copiere de documente reprezintă una dintre primele forme de organizare sistematică a memoriei documentare instituționale. Prin transcrierea și reunirea actelor juridice într-un registru unic, instituțiile monastice urmăreau atât conservarea informației, cât și consolidarea valorii probatorii a drepturilor și privilegiilor deținute. Din această perspectivă, copierele monastice anticipează anumite funcții ale registrelor notariale moderne, prin rolul lor de evidență, autentificare și continuitate juridică.

Un exemplu relevant pentru practica monastică a copierii documentelor în condici este reprezentat de condicile Mănăstirii Cotroceni³⁷, realizate la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Acestea depășesc simpla funcție administrativă sau arhivistică, transformându-se într-o expresie vizuală și simbolică a raportului dintre puterea domnească, autoritatea ecleziastică și cultura scrisului și ilustrează nu doar preocuparea pentru conservarea și transcrierea actelor vechi ale mănăstirii, ci și conștientizarea valorii lor juridice și memoriale.

Deosebit de sugestive sunt scenele de tip praesentatio codicis, în care autorul sau comanditarul condicii apare prezentând registrul domnitorului. Aceste reprezentări iconografice conferă actului copierii o dimensiune politică (și ceremonială), sugerând că transcrierea documentelor constituia un act de legitimare instituțională și de reafirmare a drepturilor mănăstirii în raport cu autoritatea centrală.

Exemple emblematice care explică practicarea acestui ceremonial sunt miniaturile prezente în Condica Mănăstirii Cotroceni (a doua, în ordine cronologică, Foto 1 – Pagina de titlu a Condicii): miniatura³⁸ din 1806 care îl înfățișează pe domnitorul Constantin Ipsilanti, ctitorul M-rii Cotroceni (Șerban Cantacuzino), și egumenul Visarion, care aduce condica spre întărire³⁹ (Foto 2), și miniatura⁴⁰ din 1817 în care arhimandritul Dionisie de la Plumbuita (cunoscut sub numele de Dionisie Eclesiarhul), epitrop al Mănăstirii Cotroceni, care înfățișează condica lăcașului spre întărire domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, prin mijlocirea marelui logofăt Mihalache Manu⁴¹ (Foto 3). În ambele compoziții este ilustrat domnitorul așezat pe tron, într-un decor fastuos de inspirație orientală, în timp ce reprezentantul mănăstirii oferă solemn volumul condicii.

Un element deosebit de important al miniaturilor din Condica Mănăstirii Cotroceni îl reprezintă modul în care este figurată autoritatea domnească în raport cu actul copierii documentelor. Așa cum spuneam mai sus, domnitorul este reprezentat în poziție solemnă, așezat pe tron, și, foarte important pentru problematica noastră, ține în mâna dreaptă sigiliul domnesc. Acest detaliu iconografic are o semnificație care depășește dimensiunea pur artistică și sugerează explicit funcția de validare și autentificare a conținutului condicii.

Importanța simbolului este cu atât mai mare cu cât sigiliul mic domnesc (în chinovar) era aplicat în partea superioară a fiecărei file scrise a condicii, conferind astfel unitate și autoritate întregului text. Această practică poate fi interpretată ca o formă timpurie de autentificare a copiilor, menită să garanteze fidelitatea transcrierilor și caracterul oficial al registrului. Chiar dacă nu poate fi echivalată juridic cu procedurile moderne de legalizare notarială, ea exprimă, în esență, aceeași nevoie fundamentală de confirmare a autenticității și de protejare a valorii probatorii a documentului copiat.

Totodată, asocierea dintre scena prezentării condicii și aplicarea sigiliului domnesc pe paginile manuscrisului (așa numita „întărire a condicii”) indică existența unei culturi documentare sofisticate, în care autenticitatea nu era garantată exclusiv prin existența originalului, ci și prin controlul formal exercitat asupra copiei. În mod implicit, condica devine un element de perpetuare a autorității juridice a documentelor originare, iar copia capătă, prin intervenția simbolică a puterii domnești, o legitimitate proprie.

Din această perspectivă, condicile monastice precum cele de la Cotroceni pot fi considerate verigi importante în evoluția practicilor de autentificare documentară din spațiul românesc, situate la intersecția dintre tradiția cancelariei medievale, cultura monastică a scrisului și formele incipiente ale validării administrative moderne.

Secolul XX: Notariatul de Stat și modelul sovietic

Modernizarea sistemului notarial sub Alexandru Ioan Cuza a menținut inițial atribuțiile notariale în cadrul tribunalelor. Cu toate acestea, perioada 1950-1995 a adus o transformare radicală prin etatizarea integrală a profesiei. Prin Decretul nr. 79/1950, notariatul public a fost desființat și înlocuit cu Notariatul de Stat, urmând modelul URSS.

În acest sistem, registrul notarial a devenit expresia directă a administrației statului. Notarii de stat erau funcționari publici, iar scopul lor era de a asigura exercițiul drepturilor civile „în spiritul legalității socialiste”. Evidențele erau strict ierarhizate și centralizate. Arhivele create în această perioadă, deși administrate în prezent de structuri profesionale autonome, rămân în substanță proprietatea statului, fiind parte integrantă a Fondului Arhivistic Național. Această perioadă a marcat o pierdere a autonomiei profesionale, dar a impus o standardizare riguroasă a tipurilor de registre și a modului de conservare a documentelor de interes public, precum succesiunile și actele de proprietate.

În loc de concluzie: registratura ca garanție a continuității juridice

Privită retrospectiv, istoria registraturii notariale arată continuitatea unei funcții esențiale: păstrarea voinței juridice într-o formă verificabilă și opozabilă în timp. De la condicile medievale la evidențele notariale contemporane, registrul nu a fost doar un suport material al actului, ci mecanismul prin care încrederea privată a fost convertită în ordine juridică publică.

Din această istorie a registrelor ca forme ale memoriei juridice se deschide firesc tema articolului următor, consacrat memoriei testamentare moderne a Europei: de la Cazierul testamentelor instituit în România în 1944 la arhitectura digitală ARERT.

---

Bibliografie

I. Izvoare normative și documentare

Arhivele Naționale ale României, colecția Manuscrise nr. 691.

Codul Calimach (1817).

Decretul nr. 79/1950 pentru organizarea Notariatului de Stat.

Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, republicată.

Legiuirea Caragea (1818).

II. Lucrări și studii de specialitate

Arhivele Naționale ale României, Constantin Brâncoveanu 300. Documente din Arhivele Naționale, ed. II, București, 2016, pp. 7-11.

Cardilli, R., Fides Publica e funzione notarile, Tor Vergata University Press, Roma.

Ionașcu, T., Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, București, 1980.

Leș, I., Instituții judiciare contemporane, Ed. C.H. Beck, București.

Popescu, T. R., Tratat de drept notarial, Ed. Universul Juridic, București.

Purpura, G., The Origin and Early History of the Office of Notary, Edinburgh University, Edinburgh, disponibil la https://era.ed.ac.uk/items/1b79f8d1-34b0-4192-8b49-c88e58208dc2.

III. Studii istorice și arhivistice

Constantinescu, Radu, Dionisie din Petrari miniaturist și caligraf, București, Ed. Meridiane, 1982, Planșa I.

Dumănescu, L., Hărăguș, M., Lumezeanu, A., Holom, E.C., Hegeduș, N., Mârza, D., Covaci, D., Bolovan, I. (2022), „Historical Population Database of Transylvania. Sources, Particularities, Challenges, and Early Findings” în Historical Life Course Studies (online), 12, pp. 133–150 disponibil la https://doi.org/10.51964/hlcs12038.

Gejrot, Claes, Kurt Villads Jensen, Kirsi Salonen & Benoît-Michel Tock (eds.), Testaments as Historical Documents, Stockholm, 2025, disponibil la https://olinfoundation.com/publikationer/rs33/2/.

Friedrich, Markus, Notarial Archives in the Papal States. Central control and local histories of record-keeping in Early Modern Italy în „Mélanges de l’École française de Rome – Italie et Méditerranée modernes et contemporaines”, nr. 123-2, 2011, pp. 443-464, disponibil la https://doi.org/10.4000/mefrim.625.

Isac, Virginia, Despre originea alcătuirii unor condici de documente privind proprietăţile bisericeşti din Moldova în „Revista Arhivelor”, III, nr. 1/1960, Bucureşti, pp. 278-281.

Matei, Dorin, Reformele lui Constantin Mavrocordat si cele ale lui Iosif al II-lea – Primele reforme iluministe, disponibil la https://www.eualegromania.ro/2018/10/14/reformele-lui-constantin-mavrocordat-si-cele-ale-lui-iosif-al-ii-lea-primele-reforme-iluministe/.

Olaru, Vasile Mihai, „Trecut în condică”. Stocarea informaţiei şi puterea statală în Ţara Românească în secolul al XVIII-lea în „Revista Istorică”, Serie Nouă, XXV, nr. 3–4 (mai – august 2014), pp. 323-348.

Tănase, Tiberiu, Constantin Brancoveanu (1688-1714), un precursor al diplomatiei secrete si al informatiilor în „Revista Intelligence”(online, 4 martie 2015), disponibil la https://intelligence.sri.ro/constantin-brancoveanu-1688-1714-un-precursor-al-diplomatiei-secrete-si-al-informatiilor/.

Ungureanu, Dragoș, Plătitorii de impozite in perioada domniei lui Constantin Brancoveanu, în „ARGESIS, Studii și comunicări”, seria ISTORIE, vol. XVI, 2007, pp. 177-200.

Ungureanu, Gheorghe, Probleme de terminologie arhivistică, în „Revista Arhivelor”, VII, nr. 1/1965.

Popovici, Vlad, Parish Registers from Transylvania-Sources for the History of Medicine (late 18th-early 20th Centuries, disponibil la https://ojs.srce.hr/amha/article/view/19256/10449.

Purpura, G., The Origin and Early History of the Office of Notary, Edinburgh University, Edinburgh, disponibil la https://era.ed.ac.uk/items/1b79f8d1-34b0-4192-8b49-c88e58208dc2.

Ribi, András, Places of Authentication in the Medieval Kingdom of Hungary, în „Historical Studies on Central Europe”, disponibil la https://doi.org/10.47074/HSCE.2025-2.12.

Szabó, Erzsébet Zsófia, Convalidation of Real Estate Contracts Concluded Without Authentic Form in Romania în „Central European Academy Law Review”, disponibil la https://journals.ceapublishing.hu/index.php/cealr/article/view/481.

Szász, Anikó, A kolozsmonostori konvent a fejedelemseg koraban (The Convent from Kolozsmonostor) disponibil la CEEOL https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=88132.

IV. Resurse electronice academice și instituționale

Consiglio Nazionale del Notariato, History of the Notary, disponibil la https://www.notariado.org/portal/en/history-of-the-notary.

Encyclopaedia Britannica, „Marcus Tullius Tiro”, disponibil la https://www.britannica.com/biography/Marcus-Tullius-Tiro.

Musei di Genova, Cartulary of Giovanni Scriba, disponibil la https://www.museidigenova.it/it/cartolare-di-giovanni-scriba.

Notary Locator, Notary Public History, disponibil la https://www.notarylocator.com.au/notary-public-history.

Notary NI, History of Notaries Explained, disponibil la https://notaryni.com/history-of-notaries-explained/.

Università di Bologna, „Rolandino de’ Passaggeri”, disponibil la https://www.unibo.it/it/ateneo/chi-siamo/la-nostra-storia/alumni-e-personaggi-celebri/rolandino-de-passaggeri.