Interviu realizat pentru Ziarul Camerei Notarilor Publici București
Dan-Liviu Boeriu, notar public în Oradea și talentat scriitor contemporan, s-a întâlnit cu câțiva dintre membrii Clubului de lectură al notarilor din cadrul Camerei București.
M.M. „Anatomia ratării” – interviul cu Teodor Baconschi despre tipurile și tarele din România postcomunistă, a apărut in 2016, iar următoarea carte „Aici locuiește frica”, în 2024, după 8 ani. Cum a apărut ideea de a scrie această carte și de ce ai ales acest titlu?
D.L.B. Ideea cărții o aveam de mai multă vreme în cap, dar am crezut că voi defila cu ea doar în interiorul minții mele, pentru că nu bănuiam că pot s-o și scriu. Impulsul hotărâtor a venit de la dl Liiceanu, care mi-a spus că s-ar bucura dacă m-aș hotărî să devin autor Humanitas. Fusese impresionat de o cronică pe care o publicasem în revista Familia și, se pare, a văzut în mine ceva ce eu n-am avut niciodată curajul să văd, și anume că pot să devin un autor. M-am așezat la masa de scris și, în două luni și o săptămână, cartea a fost gata. Titlul l-am ales de la bun început, în jurul lui am structurat întregul concept al cărții. Mi s-a părut un titlu bun, de impact, care stârnește curiozitatea și care, mai ales, se adresează acelei părți vulnerabile din noi pe care de regulă ne temem s-o aducem la suprafață.
M.M. Un capitol din „ Aici locuiește frica” este absolut tulburător, este vorba de „ Norii” în care evoci amintirea vărului tău primar Romi, un tânăr inteligent, sensibil, boem, care are șansa unui transplant de inimă in condiții aproape miraculoase, la 18 ani, și moare la 34 de ani de infarct, pe un peron de gară la Budapesta.
În Acvariul – romanul numit „autobiografic” pe care îl dedici prietenului tău Andrei „căruia nici un cuvânt din cele ce urmează nu ii este străin” – descrii o traumă personală (depresia).
Scrisul a fost pentru tine o formă de exorcizare a suferinței cauzate de pierderea cuiva foarte apropiat sau de „demonul amiezii” (cum numește depresia scriitorul Andrew Solomon), sau, în alt registru, un fel de catharsis ? Te-ai eliberat scriindu-le, au avut un rol curativ ?
D.L.B. Culmea e că, imediat după apariția „Acvariului”, mai mulți cititori mi-au spus că e o variantă românească a „Demonului amiezii” a lui Andrew Solomon, deși eu nu am citit cartea. Ceea ce îmi întărește convingerea că, scriind despre experiențe foarte personale, dăm de fapt întâlnire cititorului în locurile acelea care ne sunt comune tuturor. Pe de altă parte, eu nu cred în terapia prin scris. Cred mai degrabă în terapia prin citit. Cititul m-a ajutat de-a lungul vieții infinit mai mult decât scrisul, pe care îl practic sporadic și fără prea mare plăcere (oricât de ciudat ți s-ar părea lucrul ăsta). Așa încât nu pot să spun că scrierea acestor cărți m-a ajutat în vreun fel. Sau, dacă au făcut-o, lucrul acesta s-a întâmplat doar ca efect al dorinței mele de a-mi privi defectele în față și de a le da un contur. De a mă descoperi cu uimire în paginile mele și de a-mi recunoaște acolo hiatusurile și derapajele.
M.M. Practici ceea ce francezii numesc l’écriture de moi, iar noi numim scriere egotistă, un gen literar bazat pe introspecție, confesiune și analiza propriului eu și în care realitatea exterioară este explorată doar din perspectiva sinelui și a propriilor reacții psihologice. Într-un interviu cu prietenul tău, scriitorul Mircea Pricăjan, ai spus că nu ai putea scrie decât autoreferențial.
Există un resort interior/ o predispoziție care îți impune o astfel de opțiune, ca scriitor? Te întreb asta pentru că știu că citești mult, cărți extrem de diferite ca gen literar și, în calitate de cititor asiduu, nu mi se pare că ai manifestat o anumită preferință.
D.L.B. Am descoperit că nu pot scrie decât la persoana I. E singura formă prin care evit să mă scufund în sindromul impostorului. Nu cred, cel puțin deocamdată, că sunt în stare să creez ficțiune. Citesc cu enormă plăcere ficțiune, dar nu o pot scrie eu însumi. Încercările mele în direcția asta sunt stângace, dau senzația de artificial și de impur. Iar scriind despre mine am convingerea că nu mă abat de la adevăr, că în fața propriei mele conștiințe sunt de o onestitate clară, limpede, chiar caustică și dureroasă. Nu știu dacă e o predispoziție naturală să mă disec, „chirurgical”, în fiecare pagină sau dacă nu e cumva inversiunea unui ego gonflat, care găsește în autoflagelare rațiunea de a fi. Cât timp scrisul de genul acesta va rămâne pentru mine între granițele suportabilului, îl voi mai practica. Dacă nu, mă voi opri și voi fi cel mai fericit să știu că revin la statutul meu de simplu cititor bulimic.
M.M. Eseistul și prozatorul Florin Ardelean, într-o cronică recentă din Revista „Arca” afirma că după „Aici locuieste frica” te clasezi fără să mai fii obligat să stai la coadă printre cei mai buni prozatori români. Nota confesivă e fundamentul cărții, delicatețe, sinceritate, mărturisirea unui mod de a fi stingher, fragil, implauzibil in lumea cavalcadelor virile, dar autentic prin stil și cerebralitate.
Acvariul și alte câteva dovezi suplimentare” spune că deși este același registru narativ, dezvăluie abisuri sufletești, cartografiază angoase și luminează ungherele unui om asediat de neliniști, poveștile propuse sunt glose la o marginalitate a existenței, un prilej onest de a te înfățișa celorlalți în aproape toate fațetele unei captivități din care autorul repetă obsesiv „Nu vei scăpa niciodată ” – ca un tablou de Turner în care misterul se condensează într-o ceață protectivă, iar maladivul estompează dramatic instinctul vital.
Acvariul s-ar fi putut numi „Aici locuiește boala” sau „Aici locuiește suferința”. Și atunci întrebarea mea este de ce „Acvariul și alte câteva dovezi suplimentare”? De ce ai ales acest titlu? In carte există două referiri la acvariu, una, care pare o metaforă a neputinței și a ireparabilului și alta, ca revelație a frumuseții miraculoase a lumii, prin dansul inefabil al meduzelor.
D.L.B. Adevărul este că eu am avut un alt titlu în minte atunci când am propus editurii manuscrisul. Alegerea „Acvariului” ca titlu final a fost opțiunea editurii, bazată cel mai probabil pe faptul că povestirea (capitolul) cu acest titlu e cel mai întins din volum și pentru că el conține, în mic, toată paleta de deformări și de autodeprecieri din celelalte trei părți ale cărții. Dar mi-a plăcut ideea de acvariu, de loc din care vezi lumea din jurul tău, dar de care te despart 4 pereți de sticlă. Atâta vreme cât ești în ghearele depresiei, trăiești dincoace de evenimente, închis în propria ta minte, aproape complet desprins de restul vieții, care pare să se desfășoare în afara ta. Subtitlul „Și alte câteva dovezi suplimentare” are legătură cu primul paragraf al cărții, unde scriu că simt nevoia să fixez în cuvinte fiecare experiență esențială a vieții mele, pentru a-mi procura o altă dovadă palpabilă a existenței ei. Trăiesc la fel de intens (sau la fel de puțin intens) și în viața reală, și în interiorul textelor pe care le scriu. Ele sunt forme complementare de viață. Se completează, nu se exclud.
M.M. Ai avut în vedere posibilele reacții de reținere ale celorlalți in fața exercițiului public de sinceritate pe care l-ai făcut în „Acvariul ”? Oamenii în general trec sub tăcere stări precum cele descrise de tine. Cum a fost receptată cartea ?
D.L.B. Cartea a fost receptată mult mai bine decât am bănuit. A fost, înainte de a fi un succes de public (deocamdată mai greu cuantificabil și cu bătaie mai lungă), un succes de critică. Într-un timp foarte scurt de la apariție s-au scris mai multe cronici elogioase, la care nu mă așteptam. S-a vorbit despre „un mare prozator”, despre „splendoarea stilistică” a cărții, cuvinte mult prea mari pentru mine. În ceea ce privește posibilele reacții de reținere ale celorlalți, o să spun un lucru care poate părea o insolență: nu m-au interesat deloc. Principalul destinatar al scrisului meu (și am și spus-o explicit în „Acvariul”) sunt eu însumi. Nu spun prin asta că nu mă interesează părerea publicului, aș fi ipocrit s-o afirm, spun doar că – atunci când vreau să scriu ceva important în primul rând pentru mine – eventualele sensibilități ale celor care s-ar putea simți ofensați de ceea ce îmi iese din degete nu mă preocupă. Până la urmă, literatura (și asta e splendoarea ei ultimă!) e tărâmul libertății absolute, un loc în care te miști cu convingerea că nimeni nu te poate împiedica să te arăți în toată hidoșenia sau micimea ta. Nu vreau, în scris, să par nici mai bun, nici mai frumos, nici mai deștept decât sunt în realitate. Adică nu încerc să-mi creez o poză convenabilă, un portret retușat și falsificator. Vreau să mă înfățișez așa cum sunt, ca în fața unei oglinzi care nu-ți ascunde nici zâmbetul, dar nici ridurile ori grimasele.
M.M. În „Aici locuiește frica” ai scris despre regretul că fiicele tale Ana și Zoe s-au născut când aveai 35 respectiv 40 de ani si că s-ar putea, mai mult ca sigur, ca unele evenimente din viața lor de adulți să iți devină inaccesibile și dacă ar exista o poțiune magică pentru a-ți prelungi existența dincolo de limitele fizice. Pe o rețea de socializare ai scris recent că fiica ta cea mică, Zoe, ți-a spus că ar vrea să trăiască așa „ca Dumnezeu”, iar răspunsul ei la întrebarea ta: „cum adică?” a fost colosal: „adică toate zilele”.
Cum te-ai descrie foarte succint ca părinte ? Ești exagerat de protector, crezi că iți vei putea controla suficient de mult sentimentele astfel încât la momentul potrivit ele să își ia zborul fără ca să te gândești că nu vei mai putea participa la evenimente din viața lor chiar in viață fiind?
D.L.B. Cred că sunt un părinte ale cărui bune intenții sunt de foarte multe ori anulate de un temperament dificil. Adică știu cum ar trebui să fiu într-o anume circumstanță, dar firea mea mă face să mă comport pe dos. Lucrurile astea nu au legătură cu dragostea mea pentru ele (care e mai intensă decât tot ce am simțit vreodată), ci cu un tip de personalitate care vede în orice tip de legătură umană o mică „agresiune” la libertatea personală. Sunt, într-adevăr, foarte protector cu ele, mă sperie perspectiva desprinderii lor de cuib, mă îngrozește ideea că viața le-ar putea face să sufere și că nu voi avea nicio metodă de a la apăra din fața durerilor ori a deziluziilor. Sunt anxietăți și neliniști cu care încerc să coabitez, în timp ce fetițele mele devin tot mai oameni sub ochii mei când radiind de bucurie, când încercănați de spaimă. Conștientizarea permanentă a vulnerabilității de a fi părinte mă epuizează zilnic.
M.M. În „Acvariul” ai scris un capitol în care iți imaginezi sfârșitul tău, un text care pe mine m-a tulburat profund.
Cum ți-a venit ideea unui astfel de subiect, optimist in felul lui având totuși în vedere că momentul se petrece la senectute, când fiicele tale sunt mari, au cariere și vieți personale bine definite, iar Ioana, după o căsnicie lungă, e tot alături de tine (deși „nu mai poate coborî decât foarte rar din camera ei, vine o femeie să o spele și să o îngrijească, mă privește cu duioșie, dar și cu un fel de resemnare, suntem amândoi bătrâni și bolnavi, nu prea avem ce să ne spunem, dar ochii vorbesc în locul nostru”) ? E stupid să te întreb dacă te preocupă problema morții, numai că finalul „vin de niciunde și mă îndrept spre nicăieri ” pare că răspunde la cea mai cunoscută problemă ontologică a umanității: de unde vin și unde mă duc. Asta este concluzia la care ai ajuns la maturitatea nu numai biologică, ci, mai ales, rezultată dintr-o viață dedicată aproape integral lecturii?
Pe de altă parte, recent, într-un interviu la „Piper pe limbă” ai afirmat că „scrisul e mai cuprinzător ca viața și trece dincolo de viață”. Prin urmare, scrisul, pentru tine, poate fi un sens al vieții?
D.L.B. Sfârșitul, ultimul capitol al cărții, l-am gândit ca pe o metaforă pentru optimism. Adică, în ciuda lucrurilor prin care trec în primele 3 proze, îmi doresc totuși să ajung teafăr la bătrânețe, pe care să mi-o trăiesc în cel mai banal anonimat, într-o căsuță în Oradea, cu Ioana, cu problemele inerente vârstei înaintate, cu beteșugurile care vin odată cu ea. Să pot să fac cu luciditate o retrospectivă a tot ceea ce am trăit și să am conștiința împăcată că am știut să gestionez bine echilibrul foarte fragil dintre calitățile cu care m-a înzestrat natura și defectele pe care nu mi le-am negat niciodată.
Subiectul morții a început să mă preocupe din jurul vârstei de 30 de ani. Mi se părea cu atât mai misterioasă cu cât toată literatura și filozofia lumii încearcă s-o descifreze, în timp ce – în mod surprinzător – nu suntem deloc preocupați de locul din care venim. Suntem curioși, așadar, ce se va întâmpla cu noi după marea plecare, dar nu ne întrebăm niciodată unde am fost, spiritual vorbind, înainte de a ne naște. Or, dacă viața e doar o trecere, înseamnă nu doar că ne îndreptăm spre ceva mai mare decât noi, ci și că am ajuns aici dintr-un mister cel puțin la fel de intens. Iar scrisul, pentru mine, are incredibila capacitate de a fi mai mult decât viața, de a-și întinde tentaculele dincolo de limitele biologice. Așa cum pot scrie din necunoscutul care m-a creat (imaginându-mi viața de dinainte de nașterea mea), la fel pot descrie lumea de dincolo de închiderea finală a pleoapelor (ceea ce și fac în ultimele rânduri ale cărții). Dacă ăsta e sensul scrisului meu? Nu știu. Încă îl mai caut.
M.M. Cum se împacă dihotomia dintre pragmatismul și intensitatea interacțiunii cu ceilalți pe care o presupune activitatea de notar și nevoia de solitudine și de introspecție a scriitorului?
D.L.B. Pot separa foarte bine cele două ipostaze, pentru că prima nu mi se potrivește deloc. Mie munca nu-mi aduce absolut nicio satisfacție. Sunt un slujbaș conștiincios, însă doar atât. În relațiile profesionale cu ceilalți încerc să nu mă abat de la o conduită politicoasă, pentru că e o dovadă de respect față de omul din fața ta, care are în momentul acela nevoie de un profesionist, nu de un scriitor. Eu sunt scriitor doar când sunt cu mine însumi, în fața fișierului alb de word pe care îl încarc cu ceea ce se cere exprimat. Mai mult decât de solitudine am nevoie de liniște. Dar nu de o liniște înțeleasă în sensul ei strict, de absență a oricărui sunet, ci de o tăcere care să-mi permită să-mi pot asculta vocea interioară. Iar ăsta e un fel de dar pe care îl poate dobândi doar eternul refugiat în beția literaturii. Literatură care, pentru mine, e cea mai mare bucurie spirituală din câte pot exista în lumea asta.
M.M. Mulțumim, Dan! Așteptăm cu interes să citim următoarea ta carte și te mai așteptăm la Clubul de lectură al notarilor Camerei București!
Acvariul sau confesiunea unui bărbat prins între luciditate și spaimă
Emanuel Gherghinoiu, notar public
Acvariul, romanul autobiografic al lui Dan-Liviu Boeriu, este una dintre acele cărți care nu pot fi citite comod. Nu pentru că ar fi ostentativă, ci pentru că are curajul rar de a coborî în zona în care un bărbat își vede fisurile fără să le cosmetizeze. Autorul scrie despre fragilitate, anxietate, depresie, rușine, sentimentul inutilității și teama că nu se ridică la înălțimea rolurilor pe care viața i le-a așezat în față: soț, tată, profesionist, om întreg.
Miza cărții nu este boala în sine, ci felul în care boala schimbă raportul omului cu lumea. Naratorul nu mai locuiește firesc realitatea. O traversează ca printr-un perete subțire de sticlă. Își privește propria viață, dar nu o poate atinge deplin. Nu trăiește clipa; o notează, o fixează, o conservă pentru mai târziu, cu speranța că, analizând-o, va reuși cândva să simtă că a trăit-o. Aici se află una dintre intuițiile cele mai dureroase ale cărții: anxiosul nu e doar cel care se teme de viitor, ci și cel care ratează prezentul pentru că îl transformă imediat în material de autopsie interioară.
Metafora acvariului este excelentă și susține întreaga carte. La început, autobuzul apare ca un acvariu rătăcit în oceanul cerului, populat de oameni-pești care se agață de bare și privesc, speriați, bucățile de lumină din jur. Imaginea nu este doar spectaculoasă; ea devine principiul romanului. Autorul însuși ajunge să trăiască într-un acvariu interior, cu pereți transparenți și perfect izolatori. Lumea continuă să se miște dincolo de sticlă — soția, copiii, prietenii, obligațiile, lumina zilei — dar el rămâne prins în spațiul strâmt al propriei minți.
Foarte puternică este și dedublarea conștiinței. Există în autor o minte lucidă, aproape clinică, în stare să-și spună: nu se întâmplă nimic grav, acesta este un atac de panică, va trece. Dar există și o altă minte, mai veche, mai întunecată, care nu acceptă niciun argument și îi șoptește că nu va mai exista ieșire. Romanul devine astfel lupta dintre două instanțe ale aceleiași ființe: una care diagnostichează și una care se prăbușește. Autorul disecă atacurile de panică aproape chirurgical, le desface în simptome, senzații, scenarii, încercând să le găsească sâmburele și logica. Dar tocmai această precizie arată cât de irațională este, în fond, spaima.
Pentru un cititor anxios, ca mine, cartea poate avea un efect ambivalent. Pe de o parte, descrierile atacurilor de panică sunt atât de exacte încât creierul le poate înregistra și apoi replica. De aceea, un asemenea text se parcurge cu prudență. Pe de altă parte, aceeași precizie produce o mângâiere reală: cititorul anxios descoperă că nu este singur. Una dintre cruzimile acestei maladii este rușinea. Omul ajunge să creadă că numai lui i se întâmplă, că numai el este defect, că ceilalți trăiesc normal, în timp ce el se sufocă în propria minte. Cartea rupe această izolare. Spune, fără emfază, că și altcineva a fost acolo.
Cele mai bune pagini sunt cele în care suferința nu este dramatizată, ci surprinsă în gesturi mici. Somnul de la ora șapte seara, acasă, în timp ce autorul percepe vag mișcările și vocile soției și ale celor două fiice, traduce perfect însingurarea domestică. Nu este abandonul familiei, ci incapacitatea de a mai participa la viața ei. Ioana și fetele sunt aproape, dar tocmai această apropiere face ruptura mai dureroasă. Boala nu îl scoate doar din lume, ci îl scoate și din intimitatea propriei case.
La fel de memorabil este „locul de plâns”: pădurea din afara localității, unde autorul se retrage noaptea pentru a-și permite câteva clipe de cedare. Imaginea este de o tristețe reținută. Nu plânge oriunde, nu se destramă în fața celorlalți, nu cere spectacolul compasiunii. Se duce la marginea lumii locuite, ca și cum durerea ar avea nevoie de un teritoriu clandestin. Acolo, pentru scurt timp, acvariul se fisurează.
Relația cu Andrei, prietenul căruia îi relatează etapele bolii, introduce un contrapunct important. În fața lui, naratorul își poate organiza suferința în fraze. Prietenia devine aici un fel de martor exterior al dezastrului interior. Nu vindecă, dar împiedică izolarea absolută. În schimb, neîncrederea în medicamente și în terapie este perfect recognoscibilă pentru un depresiv: tocmai când are mai multă nevoie de ajutor, omul nu mai poate crede că ajutorul va funcționa. Boala îi atacă inclusiv încrederea în posibilitatea vindecării.
Stilul lui Dan-Liviu Boeriu este unul dintre marile atuuri ale cărții. Nu se umflă retoric, nu caută fraza ornamentală, nu abuzează de epitete. Scrie precis, aproape notarial, dar fără uscăciune. Formația lui riguroasă se simte: fiecare stare este consemnată, ordonată, examinată. Totuși, sub această exactitate se află o materie incandescentă. Tocmai contrastul dintre rigoarea frazei și haosul interior dă tensiunea romanului.
Acvariul este, în fond, o carte despre spaima că viața s-a micșorat până la dimensiunile unei incinte invizibile. Autorul se teme că nu va mai ieși niciodată la lumină, așa cum copilul de odinioară nu credea că rana făcută de gardul improvizat al unei grădini se va vindeca vreodată. Această punte dintre frica veche și boala prezentă dă romanului profunzime: anxietatea nu apare din neant, ci se hrănește din memoria corpului și din arhiva fragilităților noastre.
Meritul cărții este acela că vorbește despre vulnerabilitatea masculină fără poză eroică și fără autocompătimire, reușind să transforme suferința psihică într-o formă de mărturie lucidă. Ea ne spune că un bărbat poate fi tată, soț, profesionist respectat și, în același timp, un om care se simte pierdut. Romanul nu ne promite vindecări miraculoase. Ne arată doar un om care încearcă să rămână prezent, să respire, să noteze, să înțeleagă. Cred însă că această tentativă de a pune ordine în întuneric, cu instrumentele unui om obișnuit să pună ordine în lume, valorează mai mult decât orice demonstrație de forță.