Ioana Vlăsceanu, notar public
Recitind romanul devastator „Idiotul” de Feodor Dostoievski, pentru Clubul nostru de lectură și teatru al Camerei București, m-a tulburat, din nou, profund-poate altfel decât atunci, în clasa a IX-a, când l-am citit prima dată-dar cu aceeași intensitate. Romanul a rămas, fără să-l pot înlătura vreodată, pe primul loc în sufletul meu, nefiind înlăturat de nicio altă carte a podiumului meu.
„Idiotul” nu este doar un roman, ci o înfățișare grandioasă a unei întrebări greu de pătruns: binele poate exista într-o lume care nu mai știe să-l recunoască?
„Povestea” începe într-un tren, într-o dimineață rece, pe drumul dinspre Elveția spre Sankt Petersburg. Acolo se întâlnesc, pentru prima dată, Prințul Lev Nikolaevici Mîșkin și Parfion Seminovici Rogojin, cei care, alături de Nastasia Fillopovna Barashkova și Aglaia Ivanovna Epancina, au rolurile principale, deși Prințul Mîșkin e mai mult decât un rol în sine, e idee măreață. Întâlnirea lor pare întâmplătoare, dar nu este. Încă de atunci se conturează, discret, aproape tot romanul: liniștea și transparența lui Mîșkin, neliniștea și pasiunea lui Rogojin. Două moduri de a fi, două moduri de a iubi, care nu se vor putea întâlni niciodată.
Structura romanului nu duce spre o rezolvare, ci spre un verdict. În patru părți, ca o spirală, totul înaintează spre inevitabil. La început, totul pare posibil. Apoi lumea se dezvăluie, tensiunile cresc, alegerea devine imposibilă, iar finalul nu mai surprinde, doar confirmă.
Este Rusia secolului al XIX-lea, o lume în tranziție, în care vechile repere se destramă, iar cele noi nu au încă formă. Dar, dincolo de acest context, romanul respiră ceea ce numim „sufletul rus”: o trăire în extreme, fără măsură, între credință și îndoială, iubire și distrugere, smerenie și orgoliu.
În centrul acestei lumi se află Prințul Mîșkin, fiul unui nobil sărăcit, desprins parcă de orice trecut, dintr-o lume fără ancore, revenit în societatea din Sankt Petersburg, după o perioadă petrecută în Elveția, unde fusese tratat pentru epilepsie. El va deveni vizibil social, după ce va primi o avere de la o rudă bogată, foarte îndepărtată, fiind transformat dintr-un om bolnav, sărac, în prinț bogat, primit de aristocrația rusă pentru bani, nu pentru ceea ce era el cu adevărat. Nu este „idiot”, este, mai degrabă, imposibil. Nu judecă, nu condamnă, crede în oameni cu o credulitate aproape dureroasă, iartă fără limite, suferă pentru ceilalți, trăiește într-o inocență aproape evanghelică. Înțelege profund, dar nu poate interveni. Este omul absolut bun până la capăt și tocmai de aceea nu poate funcționa în lume.
De-a lungul romanului, Dostoievski face, deseori, apel la versuri tulburătoare ale lui Alexandr Sergheevici Pușkin, întemeietorul literaturii ruse moderne, un nume de început, aproape fondator, pentru tot ce va urma, poemul central invocat fiind „Cavalerul Sărman”. Într-un moment semnificativ, Mîșkin este asociat cu acesta, reprezentând figura unui om care își alege un ideal și i se dedică fără rest, până la ascetism. Un Don Quijote, dar fără ironie. Un om care nu joacă un rol, ci trăiește în el. Sunt invocate și referințe din Nikolai Vasilievici Gogol, un maestru al satirei și al grotescului, cum ar fi din romanul „Suflete moarte”, ancorând astfel romanul în cultura rusă și în profunzimea sufletului rus.
Nastasia Fillopovna Barashkova apare, mai întâi, ca imagine. Mîșkin o vede, pentru prima dată, într-un tablou și este suficient. Chipul ei îl tulbură: o frumusețe neobișnuită, în care se întâlnesc mândria, disprețul, aproape ura, dar și o deschidere sinceră, dezarmantă. Tocmai această contradicție naște în sufletul lui Mîșkin compasiunea și sacrificiul. Ea este femeia distrusă de Afanasi Ivanovici Toțki și de societate, el fiind cel care a crescut-o ca pe o fiică, a „șlefuit-o”, dar ajunsă adolescentă a transformat relația într-una de posesie și abuz, sub aparența de protecție încercând apoi să o „plaseze” într-o căsătorie convenabilă cu Gania, pentru a-și șterge trecutul și reputația. De aici, rușinea profundă a Nastasiei și sentimentul acut de vinovăție, că e compromisă și toată tragedia ei. Mîskin vrea să o salveze. O frumusețe care nu atrage, ci doare.
Aglaia Ivanovna Epancina, fiica Elisavetei Prokofievna Epancina, tempertamentală, autentică și orgolioasă și a generalului Ivan Fiodorovici Epancin, calculat, abil, convențional și surorile ei, Alexandra, echilibrată și rațională și Adelaida, artistică și visătoare, formează familia Epancinilor. Ea face parte din „lumea bună” a aristocrației ruse, respectabilă și influentă, dar care ascunde orgolii, convenții și o armonie doar aparentă. Aglaia este opusul Nastasiei Fillopovna Barashkova: idealul de neatins. Puritate, dar și orgoliu. Îl iubește pe Mîșkin nu pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce ar trebui să fie.
Între cele două, Mîșkin nu oscilează, ci se deschide. Le iubește pe amândouă, dar diferit. Pentru Nastasia simte compasiune, dorința de a o salva, pentru Aglaia, o iubire mai apropiată de una obișnuită. Dar tocmai această diferență face alegerea imposibilă. Ne punem și noi întrebările, ca și Evgheni Pavlovici, un pretendent „potrivit” pentru Aglaia, care oferă statut, unul din personajele cele mai lucide și echilibrate, un tânăr aristocrat, inteligent, cultivat, exact tipul de om care știe cum funcționează lumea, ca un fel de contrapunct al lui Mîșkin: ”Și cum să iubești două femei deodată? Cu două feluri diferite de dragoste? Curios…bietul idiot! Ce se va alege de-acum de el?” și ,, Este mai adevărat omul bun care nu poate trăi în lume sau omul lucid care știe să trăiască în ea?’’
Rogojin, fiul unui negustor bogat, este oglinda întunecată a lui Mîșkin. Dacă unul iubește prin dăruire, celălalt iubește prin posesie, fiind omul pasiunii absolute, trăite până la autodistrugere, instinctiv, violent, incapabil de echilibru, care trăiește nu în idei, ci în focul trăirii. El o iubește pe Nastasia, dar iubirea lui este exclusivă: „să fie doar a mea”, devoratoare, neadmițând libertatea acesteia și fatală, până la distrugere. Între ei nu este doar conflict, ci o întrebare: poate iubirea să nu distrugă, precum și o legătură paradoxală: lumină versus întuneric, cu toate că simt o atracție reciprocă, recunoscând-se profund unul pe altul.
Dostovievki creionează o descriere remarcabilă a casei lui Rogojin, care este opusul acestei lumi: apăsătoare, închisă, de un verde murdar, fără armonie. O casă care nu primește, ci ascunde. În această casă, într-una dintre camerele cele mai sinistre, deasupra unei uși, apare tabloul „Hristos în mormânt”, inspirat de pictura lui Hans Holbein cel Tânăr, amintit de scriitor de mai multe ori în cuprinsul romanului. Imaginea este brutal realistă: un Hristos mort, lipsit de orice urmă vizibilă de transcendență. Este important că reacția celebră legată de acest tablou nu aparține direct lui Mîșkin, ci lui Dostoievski însuși, consemnată de soția sa, care povestește că, văzând tabloul la Muzeul de Artă din Basel, scriitorul a spus că un om își poate pierde credința în fața unei asemenea imagini. Nu impresionează prin frumusețe, dar tulbură profund. Este chipul unui om coborât de pe cruce, desfigurat de suferință, tumefiat, cu ochii deschiși într-o lumină moartă. „Prin intermediul tabloului se exprimă tocmai înţelesul acestei forţe tenebroase, insolente şi stupide, terne, căreia i se supune totul, iar acest înţeles li se transmite pe deplin. Oamenii care îl înconjoară pe mort, dintre care nu e prezent niciunul în tablou, ar fi trebuit să simtă o tristete şi o panică îngrozitoare în seara aceea, care le-a spulberat dintr-o lovitură aproape toate speranţele, dacă nu cumva chiar şi credinţa. Trebuie să se fi despărţit unii de alţii, cuprinşi de o spaimă îngrozitoare, deşi fiecare din ei lua cu sine ideea imensă, care de atunci niciodată n-a mai putut fi izgonită din sufletele lor. Şi dacă acest învăţător şi-ar fi putut vedea propriu chip în pragul morţii, poate tot aşa ar fi urcat pe cruce şi ar fi murit”. Și astfel, întrebarea îţi încolţeşte, fără voie, în minte atunci când priveşti tabloul: cum mai este posibilă credința? Și totuși, viața nu a dispărut complet. Suferința încă persistă pe chip. Privindu-l, apare inevitabil întrebarea: dacă cei care l-au iubit au văzut acest trup, cum au mai putut crede în înviere? Natura apare ca o forță oarbă, imensă, care zdrobește fără sens chiar și ceea ce este mai înalt. Credința nu este anulată, dar este dusă la limită. Devine alegere.
„Confesiunea” lui Ippolit Terentiev, un tânăr intelectual, bolnav de tuberculoză în fază terminală, lucid până la curzime, orgolios și vulnerabil, contestă totul: viața, pe Dumnezeu, ordinea lumii și introduce o altă voce: revolta lucidă. Este unul dintre cele mai intense pasaje ale romanului, o analiză a propriei morți, o revoltă împotriva naturii, pe care o consideră indiferentă și crudă, o încercare de a-și afirma liberatea chiar în pragul dispariției: „Dacă tot mor, vreau să decid eu sensul ultimului gest”, pe care nici pe acesta nu reușește să-l controleze și de aici tragedia profundă. În fața morții, el refuză sensul, refuză credința. Este lucid, dar fără speranță.
În contrast cu toate aceste personaje, Dostoievski conturează și categoria oamenilor „obișnuiți” (Varvara Ardalionova Ptîțina, Ptîțin, soțul ei). Oameni fără un centru, fără o idee proprie, fără intensitate. Unii trăiesc liniștiți în iluzia propriei importanțe, cei care sunt mai „mărginiți”. Alții, mai inteligenți, sunt condamnați la îndoială și, uneori, la disperare. Este poate cea mai numeroasă, mai tăcută și tragică categorie, de exemplu Gavrila Andalionovici, fratele Varvarei-Ganea.
O scenă revelatoare este cea din casa Epancinilor, atunci când Mîșkin urma să fie prezentat „înaltei societăți”, ca posibil pretendent al Aglaiei. Prințul crede, pentru o clipă, că a găsit armonia. Că acei oameni sunt uniți, sinceri, apropiați. În realitate, totul este doar formă. Erau prezenți, printre alții, Prințesa Belokonskaya, care reprezenta arbitrajul lumii aristocratice și a cărei opinie conta decisiv. Sub masca eleganței, oamenii se disprețuiesc, se evită, se măsoară unii pe alții. „Lumea bună” este, de fapt, un spectacol bine jucat.
Poziția Prințului Mîșkin despre credința ortodoxă în contrast cu catolicismul, spunând că ortodoxia se bazează pe compasiune și libertate, pe când catolicismul, caută mai mult puterea lumească, ordinea rigidă și bogăția, este, de fapt, una dintre cele mai controversate idei ale lui Dostoievski, influențată de contextul politic, religios, cultural, din secolul al XIX-lea. În esență nu credința este criticată, ci momentul în care ea devine putere. El vede în catolicism o tendință de a domina, în timp ce ortodoxia, păstrează autenticitatea spirituală. Pe scurt, el critică autoritarismul și materialismul pe care le percepe în catolicism, considerând ortodoxia o credință vie, smerită, „din inimă”.
Întâlnirea celor patru: Mîșkin, Rogojin, Nastasia și Aglaia rupe orice iluzie. Nu există reconciliere, doar incompatibilitate, fiind unul dintre momentele cele mai tensionate și simbolice ale romanului, nu doar o scenă, ci ciocnirea a patru destine și a patru moduri de a iubi: Mîșkin-compasiunea, Nastasia-tragicul, Aglaia-puritatea rănită, Rogojin-pasiunea fatală. Aglaia vede că Mîșkin nu o poate alege exclusiv, Nastasia vede că este iubită „ca rană”, nu ca femeie. Este punctul în care toate liniile romanului se intersectează: tot ce a fost înainte duce aici, tot ce urmează decurge de aici. Nu este un triunghi amoros, este conflictul dintre ideal, vină, milă și pasiune, ceea ce declanșează tragedia. Practic, asta este scena care decide finalul romanului.
Finalul este tăcut și devastator. După ce a ucis-o pe Nastasia, Rogojin l-a căutat cu disperare pe pe Mîșkin, pentru ca, împreună, să stea peste noapte lângă trupul neînsuflețit al Nastasiei. Nu mai există rivalitate. Doar o suferință și o tăcere comune, duse până la capăt, aproape sacre, fiind una dintre cele mai tulburătoare imagini din literatura universală.
Sfârșitul romanului este unul așteptat: Mîșkin se întoarce în Elveția, acolo unde, binefăcătorul său Nikolai Andreevici Pavlișcev l-a ajutat pentru a fi tratat de boală, făcând astfel posibilă ”revenirea„ lui în lume. Va fi răpus de boală, rămânând, în cele din urmă, tăcut în lumea lui. Nu pentru că ar fi fost învins, ci pentru că lumea nu îl poate primi.
„Idiotul” nu este un roman despre lipsa iubirii. Este un roman nu despre imposibilitatea ei, ci despre imposibilitatea unei anumite forme de iubire: pură, necondiționată, fără posesie, fără judecată, o iubire absolută, pe care autorul o propune prin Nikolai Mîșkin.
Fiecare dintre ceilalți, iubește imperfect! Dar nimeni nu poate iubi împreună cu celălalt!
Iar binele absolut nu este învins! Parcă este, pur și simplu, imposibil în această lume!