Legatele cu titlu particular în succesiunile internaționale – aspecte de practică notarială

dr. Ioana Olaru, formator Institutul Notarial Român

1. Repere introductive

În domeniul succesiunilor internaționale, autentificarea unui testament nu mai reprezintă o simplă operațiune de verificare a condițiilor de validitate prevăzute de legea forului. Atunci când un raport juridic succesoral este conectat la mai multe sisteme de drept, perspectiva notarului se schimbă fundamental, acesta fiind chemat să evalueze modul în care normele conflictuale, și în consecință, normele materiale străine incidente, ar putea influența eficacitatea dispozițiilor testamentare.

Dintre dificultățile practice produse de confluența diferitelor sisteme de transmisiune succesorală existente în dreptul statelor membre¹, una dintre cele mai frecvente ipoteze de lucru privește persoane cu reședința obișnuită în Germania care intenționează să dispună prin legate cu titlu particular asupra unor bunuri imobile situate în România, apelând la un notar român în speranța de a simplifica formalitățile succesorale. În acest caz însă, o multitudine de elemente urmează să influențeze producerea efectelor acestui legat, raportul juridic fiind la juxtapunerea domeniului succesoral și al celui privind drepturile reale.

Testamentul este, poate mai multe decât orice alt act juridic, instrumentul care evidențiază cel mai pregnant diferența dintre cadrul juridic al validității actului – la momentul întocmirii sale- și cadrul juridic al producerii efectelor sale. În consecință, necesitatea de anticipare se manifestă cu o intensitate deosebită în procedura autentificării testamentelor, ținând seama de faptul că, la deschiderea succesiunii, un context viitor, aflat în afara controlului notarului instrumentator, va determina măsura în care efectele urmărite de testator se vor produce efectiv. La momentul instrumentării, notarul verifică identitatea, capacitatea testatorului, caracterul liber și neviciat al consimțământului, precum și respectarea condițiilor de formă ale actului. Cu toate acestea, el nu poate anticipa toate împrejurările de care va depinde executarea dispozițiilor testamentare la data deschiderii succesiunii.

Într-un context pur național, în care niciun element de extraneitate nu apare nici la

momentul întocmirii testamentului, nici la data executării acestuia, problematica este mai puțin complexă. Atunci când intervine necesitatea de a determina legea aplicabilă succesiunii, efectele urmărite prin legate trebuie analizate dintr-o perspectivă particulară, susceptibilă să influențeze însăși natura drepturilor dobândite de beneficiarii dispozițiilor testamentare. În intervalul de timp care separă autentificarea testamentului de deschiderea moștenirii, schimbarea reședinței obișnuite a defunctului sau modificarea localizării bunurilor² poate atrage aplicarea unei noi legi succesorale, însoțită de efecte juridice diferite de cele preconizate de testator.

Este esențial să constatăm că autentificarea unui testament valabil nu garantează, prin ea însăși, realizarea efectelor translative dorite de testator, atunci când sistemul de drept competent să le guverneze este substanțial diferit de cel avut în vedere la data autentificării. În situațiile cu elemente de extraneitate, circulația testamentelor prezintă particularități și obstacole care nu se regăsesc în circulația instrumentului juridic, aceasta din urmă fiind redusă la supralegalizare, apostilă sau efecte probatorii particulare.³

Această observație este cu atât mai relevantă în materia legatelor cu titlu particular, întrucât dreptul succesiunilor testamentare din statele membre cunoaște două sisteme diferite de transmisiune a drepturilor reale asupra unor bunuri individual determinate. Astfel, o primă categorie este formată de legatele cu titlu particular prin revendicare (per vindicationem)⁴ care dau naștere unor drepturi directe ale beneficiarului asupra bunului succesoral, situație care corespunde, în linii generale, efectelor legatului cu titlu particular din dreptul român. Cea de a doua categorie este constituită din legatele cu titlu particular prin obligație (per damnationem), în temeiul cărora legatarul nu dobândește drepturi reale directe de la de cuius, ci doar dreptul de a pretinde executarea legatului de la moștenitorul universal legal sau testamentar, prin intermediul unei convenții inter vivos cu efect translativ. Dintre statele care cunosc ambele forme de legate cu titlu particular pot fi menționate Ungaria și Polonia, în timp ce în dreptul

german legatul cu titlu particular este calificat exclusiv ca legat prin obligație (Vermächtnis⁵).

Numeroase dificultăți apar atunci când un legat conceput după unul dintre modele trebuie să producă efecte într-un sistem de drept care nu cunoaște decât modelul opus. La aceasta se adaugă o posibilă tensiune existentă între legea aplicabilă succesiunii și sistemul juridic al statului unde este amplasat obiectul legatului, care necesită delimitarea clară a competențelor de reglementare ale fiecăreia dintre legile materiale în concurs. Aceste aspecte vor fi analizate în continuare, pentru a clarifica distincția dintre validitatea formală și de fond a dispoziției testamentare și producerea efectelor legatelor cu titlu particular în contextul lex succesionis și al lex rei sitae.

În cele din urmă, finalitatea practică este de a determina care sunt verificările pe care notarul român trebuie să le efectueze în etapa autentificării testamentului și în ce măsură acesta este ținut să anticipeze compatibilitatea dispoziției testamentare cu legea care va guverna succesiunea la momentul decesului testatorului.

2. Domeniul legii aplicabile succesiunii. Valabilitatea de fond și de formă a testamentului în configurația Regulamentului (UE) nr. 650/2012⁶

Regulamentul (UE) nr. 650/2012 nu conține o definiție autonomă a testamentului. Cu toate acestea, actul normativ european stabilește în mod distinct norme conflictuale privind admisibilitatea, valabilitatea de fond și valabilitatea de formă a dispozițiilor pentru cauză de moarte⁷, categorie care include atât testamentele, testamentele conjunctive, cât și pactele asupra unei succesiuni viitoare.

În cazul unei succesiuni care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului european privind succesiunile⁸, admisibilitatea și valabilitatea de fond a unui testament nu sunt supuse legii aplicabile succesiunii deschise, ci legii succesorale ipotetice. Acest concept presupune determinarea legii care s-ar fi aplicat succesiunii persoanei care a întocmit dispoziția dacă aceasta ar fi decedat în ziua întocmirii acesteia, potrivit art. 24 alin. (1) RES.⁹ Soluția consacrată de legiuitorul european asigură stabilitatea dispozițiilor testamentare, eliminând influența unor elemente de fapt ulterioare întocmirii asupra valabilității actului mortis causa. Astfel, chiar dacă testatorul își schimbă reședința obișnuită între momentul întocmirii testamentului și data decesului, această împrejurare nu va fi de natură să repună în discuție nici valabilitatea, nici admisibilitatea actului său de ultimă voință. Un instrument suplimentar destinat asigurării eficacității testamentului este și posibilitatea testatorului de a alege legea aplicabilă condițiilor de fond și admisibilității testamentului, separat de alegerea legii aplicabile succesiunii, dar cu respectarea acelorași condiții referitoare la cetățenia sa la data decesului sau la data întocmirii dispoziției.¹⁰

În practica succesorală, această reglementare produce consecințe importante atât în etapa autentificării testamentului, cât și în cadrul procedurii succesorale.

În primul rând, în procedura de autentificare a unui testament, este recomandabil ca notarul să identifice și să consemneze elementele de fapt relevante pentru determinarea reședinței obișnuite a testatorului la data întocmirii actului. O asemenea analiză facilitează verificarea ulterioară a admisibilității și valabilității de fond a dispoziției testamentare în conformitate cu legea succesorală ipotetică, mai ales când testatorul nu și-a exercitat opțiunea de alegere în conformitate cu art. 24 alin. (2) RES. Având în vedere că reședința obișnuită reprezintă o noțiune autonomă a dreptului Uniunii Europene¹¹, ea nu este susceptibilă de interpretare de către instanțele naționale. Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene indică în activitatea sa interpretativă care sunt criteriile pe care autoritățile naționale le pot utiliza pentru a determina concret, în fiecare cauză în parte, reședința obișnuită a defunctului la data decesului. Așa cum a fost în mod constant subliniat în jurisprudența Curții, reședința obișnuită este o chestiune de fapt¹², iar simpla declarație a unei persoane nu este suficientă per se pentru a stabili posesia reședinței obișnuite într-un anumit stat. În contextul succesiunilor internaționale, autorității care se ocupă de procedura succesorală îi revine obligația de a realiza o apreciere globală a circumstanțelor de fapt relevante, potrivit considerentelor 23 și 24 RES și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.¹³

În al doilea rând, în cadrul procedurii succesorale internaționale, atât admisibilitatea, cât și validitatea de fond și de formă¹⁴ a testamentului vor face obiectul verificărilor autorității învestite cu cauza succesorală. Această modalitate de reglementare impune notarului, în cursul dezbaterii succesorale, realizarea unei operațiuni duble de determinare a legii aplicabile. Pe de o parte, acesta trebuie să stabilească legea care ar fi fost aplicabilă succesiunii la data întocmirii testamentului, în vederea verificării admisibilității și valabilității sale de fond .Pe de altă parte, el trebuie să determine legea efectiv aplicabilă succesiunii, în scopul determinării și soluționării raporturilor succesorale propriu-zise.

În domeniul legii succesorale ipotetice intră condițiile de fond ale dispozițiilor pentru cauză de moarte enumerate de art. 26 RES, respectiv capacitatea de a întocmi o astfel de dispoziție, incapacitățile speciale de a dispune în beneficiul anumitor persoane, precum și incapacitățile speciale de a primi bunuri succesorale de la persoana care întocmește dispoziția, admisibilitatea reprezentării în vederea întocmirii unei dispoziții pentru cauză de moarte, interpretarea dispoziției, precum și orice alte aspecte referitoare la consimțământul sau la intenția persoanei care întocmește dispoziția, incluzând dolul, violența sau eroarea. Astfel, la momentul desfășurării procedurii succesorale, existența capacității de a testa a autorului succesiunii se apreciază în raport de legea succesorală ipotetică, iar nu de legea aplicabilă succesiunii deschise.

Diferit de aceste aspecte, determinarea persoanelor chemate la moștenire și a drepturilor succesorale care le revin acestora este guvernată de lex successionis. Astfel, atât stabilirea calității de succesibil sau moștenitor legal, cât și calificarea unei persoane ca legatar sunt supuse legii aplicabile succesiunii. În această privință, art. 23 alin. (2) lit. b) RES prevede că legea aplicabilă succesiunii reglementează determinarea beneficiarilor succesiunii, a cotelor care le revin și a obligațiilor care le incumbă.

În materia legatelor cu titlu particular diferite situații practice relevă posibilitatea ca mai multe legi să se declare competente față de aspecte diferite ale transmiterii bunurilor succesorale către beneficiari. Astfel, este posibil ca un cetățean german să întocmească un legat cu titlu particular prin care lasă unui alte persoane decât moștenitorul său legal, un imobil situat în România. Dacă la data decesului testatorul avea reședința obișnuită în Germania, succesiunea va fi guvernată de legea germană, care califică legatul cu titlu particular ca un legat cu efecte obligaționale. În schimb, bunul care formează obiectul legatului este situat într-un stat al cărui drept succesoral cunoaște exclusiv mecanismul dobândirii directe a bunului de către legatar. Este frecvent întâlnită și ipoteza în care testatorul întocmește legatul cu titlu particular într-un sistem cu efecte exclusiv obligaționale, dar are la data decesului reședința obișnuită în România, astfel încât legea aplicabilă succesiunii cunoaște doar efectele translative directe ale legatului cu titlu particular.

În ceea ce privește efectele legatului, două legi sunt susceptibile de relevanță juridică: legea aplicabilă succesiunii, competentă să stabilească existența și întinderea drepturilor succesorale și legea locului situării bunului (lex rei sitae), care guvernează, în principiu, regimul drepturilor reale asupra bunului respectiv. În acest context, analiza nu mai privește valabilitatea testamentului și nici existența vocației succesorale a legatarului, ci identificarea legii competente să determine dacă dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra bunului individual determinat se transmit direct legatarului, ori dacă este necesară intervenția moștenitorilor sau parcurgerea unei operațiuni juridice suplimentare.

Această problematică a fost abordată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Kubicka¹⁵, referitoare la recunoașterea efectelor unui legat constituit cu efecte per vindicationem, asupra unui imobil situat într-un stat membru care permitea producerea de efecte exclusiv obligaționale între legatarul cu titlu particular și moștenitorul legal.

3. Cauza C- 218/16 Kubicka – delimitarea dintre domeniul legii aplicabile succesiunii și regimul drepturilor reale

Regulamentul UE nr. 650/2012 consacră principiul unității succesiunii, potrivit căruia o singură lege are vocația de a guverna succesiunea în ansamblul său. Considerentul (37) RES precizează că, din motive de securitate juridică și pentru a evita fragmentarea succesiunii, legea aplicabilă ar trebui să reglementeze succesiunea în totalitatea sa, respectiv toate bunurile care compun patrimoniul succesoral, indiferent de natura acestora și indiferent dacă sunt situate într-un alt stat membru al Uniunii Europene sau într-un stat terț. În aplicarea acestui principiu, art. 23 lit.(e) RES atribuie legii aplicabile succesiunii competența de a reglementa efectele succesorale ale dispozițiilor pentru cauză de moarte. În domeniul lex successionis intră, inter alia, dezmoștenirea, transferul drepturilor și obligațiilor succesorale către moștenitori și legatari, puterile executorilor testamentari, răspunderea pentru pasivul succesoral, rezerva succesorală și cotitatea disponibilă, reducțiunea liberalităților excesive, precum și partajul cuprins în testament.

Regulamentul operează astfel o distincție clară între legile care, pe de o parte, guvernează admisibilitatea și valabilitatea dispoziției testamentare, și legea care, pe de altă parte, guvernează efectele juridice ale instituțiilor succesorale cuprinse în aceasta. În continuare, considerentul (47) RES observă că „situația juridică a legatarilor nu este aceeași în temeiul tuturor sistemelor de drept. În temeiul anumitor sisteme de legi, legatarul poate primi o cotă-parte directă din patrimoniul succesoral, în timp ce, în temeiul altora, legatarul poate dobândi numai o creanță față de moștenitori.”

Caracterizarea drepturilor legatarului asupra bunului care formează obiectul legatului nu este întotdeauna facilă, în special în situațiile de suprapunere a unor sisteme diferite de transmisiune succesorală a proprietății. Aceasta presupune a delimita în mod autonom dacă dreptul succesoral european include chestiunea în domeniul lex succesionis sau consideră că ea aparține domeniului drepturilor reale – rezervat competențelor lex rei sitae potrivit art. 1 alin. (2) lit. (k) RES.¹⁶

Elementele de fapt ale litigiului principal în care au fost ridicate întrebările preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-218/16 Kubicka își au originea într-o procedură notarială inițiată de Aleksandra Kubicka în fața unui notar din Słubice (Polonia). Aceasta a solicitat autentificarea unui testament conținând un legat cu titlu particular per vindicationem având ca obiect cota pe care o deținea dintr-un imobil situat în Germania. Testatoarea, cetățean polonez, avea reședința obișnuită în Germania, unde locuia împreună cu soțul și copiii săi minori, însă intenționa să aleagă legea poloneză ca lege aplicabilă succesiunii sale, în temeiul art. 22 RES. Alegerea dreptului polonez era susținută practic de faptul că în acest sistem de drept era posibilă atât instituirea unui legatar cu efecte translative directe, cât și a unui legatar prin obligație. Opțiunea reclamantei îi permitea acesteia să transmită soțului supraviețuitor cota sa parte din imobilul comun situat în Germania, evitând necesitatea unor formalități suplimentare pentru actul de transfer, obligatoriu în cazul unui legat prin obligație, precum și a unei eventuale autorizări judiciare a acestui act prin raportare la succesibilii minori. În concepția dreptului polonez, soțul supraviețuitor ar fi dobândit direct, prin legatul per vindicationem, la data deschiderii succesiunii, cota din dreptul de proprietate asupra imobilului succesoral.

Un prim obstacol îl reprezenta în această speță faptul că dreptul german nu cunoaște instituția legatului cu titlu particular și efecte translative directe, motiv pentru care problema juridică devenea aceea de a stabili dacă efectul translativ al unui legat cu titlu particular este atribuit de legea aplicabilă succesiunii, sau dacă legea statului unde este situat bunul determină care sunt efectele pe care le produce un legat cu titlu particular. Potrivit concepției tradiționale a dreptului german și jurisprudenței naționale, legatele străine cu titlu particular erau automat convertite în legate per damnationem atunci când aveau ca obiect bunuri imobile situate pe teritoriul Germaniei, interpretare care era susținută și după intrarea în vigoare a Regulamentului european privind succesiunile și măsurile legislative de punere în aplicare a acestuia.¹⁷ În consecință, se aprecia că recunoașterea efectului translativ direct al legatului, necunoscut de dreptul german, ar fi încălcat principiul numerus clausus care guvernează modurile de achiziție a proprietății, chiar și atunci când un asemenea efect era prevăzut de legea aplicabilă succesiunii.

Pentru aceleași considerente, notarul sesizat a respins cererea de autentificare, considerând că nu poate să întocmească un testament care să cuprindă legatul „prin revendicare” dorit de doamna Kubicka pentru motivul că întocmirea unui testament care să cuprindă un asemenea legat este contrară legislației și jurisprudenței germane privind drepturile reale și registrul funciar, de care ar trebui să se țină seama în temeiul art. 1 alin. (2) literele (k) și (l), precum și al art. 31 din Regulamentul nr. 650/2012, și că, în consecință, un asemenea act este ilicit.¹⁸ În procedurile de contestare a deciziei de respingere luate de notarul instrumentator, instanța de trimitere a considerat că în temeiul art. 23 alin. (2) lit. (b) și (e), precum și al art. 68 lit. (m) din Regulamentul nr. 650/2012, legatul „prin revendicare” ține de sfera legii aplicabile succesiunii, dar a constatat că nu este suficient de clar dacă legea locului unde este situat bunul care face obiectul legatului poate să atragă o limitare a efectelor reale ce rezultă din legea succesorală.

Analiza Curții de Justiție a Uniunii Europene a pornit de la obiectivele generale ale Regulamentului. Aceasta a reținut că excluderile prevăzute la art. 1 alin. (2) RES trebuie interpretate restrictiv, întrucât reprezintă derogări de la principiul unității succesiunii. În același timp, Curtea a observat că art. 23 RES include în mod expres în domeniul legii aplicabile succesiunii transferul drepturilor care compun patrimoniul succesoral către beneficiarii succesiunii. În ceea ce privește raportul dintre succesiuni și drepturile reale, Curtea a realizat o distincție esențială între existența și conținutul drepturilor reale, pe de o parte, și dobândirea acestora prin succesiune, pe de altă parte. Considerentul (15)¹⁹ al Regulamentului confirmă că acest act normativ nu obligă statele membre să recunoască drepturi reale care nu există în propria lor ordine juridică. Cu toate acestea, împrejurarea că un stat membru nu cunoaște anumite efecte ale unei instituții succesorale nu înseamnă că poate refuza recunoașterea acestor efecte, dacă ele sunt produse în conformitate cu legea aplicabilă succesiunii, iar dreptul real transmis există deja în propria sa ordine juridică.

În consecință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că efectele reale ale unui legat per vindicationem valabil constituit în conformitate cu legea aplicabilă succesiunii nu pot fi refuzate într-un alt stat membru pentru simplul motiv că legislația acestui din urmă stat nu cunoaște instituția legatului cu efect translativ direct. Atunci când dreptul real transmis există în ordinea juridică a statului unde se află bunul- cum este cazul dreptului de proprietate- nu se pune problema adaptării prevăzute de art. 31 RES.²⁰

Curtea a arătat, de asemenea, că art. 1 alin. (2) lit. (l) RES nu poate fi interpretat în sensul excluderii din domeniul de aplicare al Regulamentului a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui bun prin intermediul unui legat cu titlu particular per vindicationem. O asemenea interpretare ar conduce la fragmentarea succesiunii, contrar obiectivelor fundamentale urmărite de Regulament, consolidate de dispozițiile art. 23 RES, care includ în mod expres transferul drepturilor succesorale în domeniul lex successionis. Hotărârea Kubicka clarifică astfel că efectul translativ al legatului cu titlu particular aparține domeniului legii aplicabile succesiunii. Lex rei sitae își păstrează competența asupra regimului juridic al drepturilor reale exercitate asupra bunului, însă nu poate împiedica producerea efectelor pe care

legea succesorală le atașează transmiterii bunului către legatar.

4. Concluzii

Analiza dispozițiilor Regulamentului (UE) nr. 650/2012 și a jurisprudenței CJUE demonstrează că, în materia testamentelor care conțin legate cu titlu particular, notarul român nu poate limita examinarea situației la validitatea de fond sau formală a actului, ori la instituțiile cunoscute de dreptul succesoral român. Determinarea legii aplicabile succesiunii și cunoașterea efectelor pe care această lege le atașează legatului cu titlu particular reprezintă elemente esențiale ale evaluării juridice.

În ipoteza practică propusă spre dezbatere, ar fi recomandabil ca notarul român, căruia i se solicită autentificarea unui legat cu titlu particular privind un imobil situat în România, să observe și să indice părților că efectele acestui legat nu se vor produce în conformitate cu legea română, ci în conformitate cu legea aplicabilă succesiunii. Astfel, deși încheiat în România, în fața unui notar român și privind un bun imobil situat în România, legatul cu titlu particular constituit de o persoană care va avea ultima reședință obișnuită la data decesului în Germania, va da naștere unui drept de creanță potrivit instituției juridice a Vermächtnis-ului.²¹ Din această perspectivă, notarul ar putea explica părților diferența dintre efectele pe care testatorul le anticipează prin raportare la dreptul român și efectele pe care le va produce în realitate legatul, în conformitate cu legea succesorală aplicabilă la data decesului autorului.

Astfel, într-o succesiune internațională, dificultatea principală nu constă în a asigura valabilitatea de fond și de formă a testamentului, ci în anticiparea modului în care legea succesorală aplicabilă va influența situația juridică a legatarului. Din această perspectivă, notarul ar putea identifica elementele de extraneitate relevante și ar putea să expună testatorului consecințele pe care fiecare dintre acestea le poate produce asupra transmisiunii succesorale. În continuare, alegerea legii aplicabile succesiunii, în conformitate cu prevederile art. 22 din Regulament, poate preîntâmpina limitarea efectelor unui legat cu titlu particular ca urmare a amplasării reședinței obișnuite a defunctului într-un stat ce aplică exclusiv sistemul obligațional. Aceasta este cu atât mai eficientă atunci când sistemul legii alese oferă soluția unui legat ce creează drepturi reale directe. În ultimă instanță, autentificarea unui testament într-un context internațional devine un exercițiu de anticipare juridică prudentă, menit să apropie cât mai mult efectele viitoare ale succesiunii de voința reală a autorului acesteia.

---