Sara Vlad, notar stagiar
Prezumția de donație reglementată de art. 1091 alin. (4) din Codul civil1 constituie un mecanism juridic de protecție a rezervei succesorale, menit să împiedice disimularea unor liberalități sub aparența unor acte cu titlu oneros. Aceasta operează în cazul înstrăinărilor realizate în favoarea descendenților, ascendenților privilegiați sau a soțului supraviețuitor, în ipoteza în care înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere.
Caracterul relativ al prezumției permite însă înlăturarea acesteia, iar elementul central în acest mecanism este consimțământul moștenitorilor rezervatari. Analiza acestui consimțământ – sub aspectul momentului, formei și efectelor – relevă adevărata funcție a textului legal.
Sfera de aplicare a art. 1091 alin. (4) C. civ.
Pentru aplicarea dispozițiilor art. 1091 alin. (4) C. civ., este necesar ca actul de înstrăinare să îndeplinească anumite condiții cumulative.
În primul rând, actul trebuie să prezinte aparența unui act cu titlu oneros.
De asemenea, înstrăinătorul trebuie să își fi rezervat dreptul de uzufruct, uz ori abitație sau să beneficieze de întreținere viageră ori de rentă viageră, ipoteză în care textul nu are în vedere vânzarea propriu-zisă, în forma sa clasică.
În fine, actul de înstrăinare trebuie să fie încheiat în favoarea unuia dintre succesibilii rezervatari, prezumția legală fiind incidentă chiar și atunci când beneficiarul renunță la moștenire, este declarat nedemn sau decedează anterior înstrăinătorului.2
Momentul acordului. Limitele temporale
Consimțământul moștenitorilor rezervatari poate fi exprimat cel mai devreme la momentul încheierii actului de înstrăinare. Această limită este firească, întrucât anterior acestui moment nu există un act determinat asupra căruia să se poată pronunța acordul.
În același timp, acordul nu este limitat la momentul încheierii actului, ci poate fi exprimat și ulterior3, fără nicio restricție temporală. Astfel, moștenitorii rezervatari pot consimți: imediat, în momentul încheierii actului; ulterior, în timpul vieții autorului; chiar și după decesul acestuia.
Această posibilitate din urmă este deosebit de relevantă, întrucât confirmă faptul că acordul nu privește o vocație succesorală viitoare, ci efectele unui act juridic deja încheiat. În consecință, exprimarea consimțământului în timpul vieții autorului nu poate fi calificată ca pact asupra unei moșteniri nedeschise, fiind vorba despre o opțiune privind un mecanism probator, iar nu despre o renunțare la drepturi succesorale viitoare.
Forma acordului
În absența unor cerințe legale exprese, consimțământul moștenitorilor rezervatari nu este supus unei forme ad validitatem, putând îmbrăca forme variate, cu condiția de a fi exprimat în mod clar și neechivoc.
Astfel, acesta poate fi inserat în cuprinsul actului de înstrăinare, situație în care moștenitorii rezervatari participă la încheierea contractului exclusiv în vederea exprimării acordului, sau poate fi consemnat ulterior, printr-un act unilateral distinct.
Cu toate acestea, având în vedere efectele sale în plan probator – constând în înlăturarea unui avantaj legal semnificativ – forma în care este exprimat consimțământul capătă o importanță practică deosebită. În acest context, deși nu este obligatorie, forma autentică notarială se impune ca soluție recomandabilă, întrucât oferă garanții sporite sub aspectul identității părții, al consimțământului valabil exprimat și al datei actului.
Caracterul unilateral al acordului trebuie subliniat: acesta nu modifică actul juridic inițial și nu afectează valabilitatea acestuia, ci produce efecte exclusiv în planul aplicării prezumției legale. În consecință, nu se justifică impunerea condițiilor de formă specifice actului de dispoziție, fiind suficientă o manifestare de voință certă, însă, în practică, susceptibilă de a fi dovedită fără echivoc.
Efectele consimțământului: înlăturarea prezumției, nu și a realității juridice
Efectul principal al consimțământului constă în înlăturarea prezumției de donație4. Moștenitorul rezervatar care a consimțit nu se mai poate prevala de această prezumție pentru a susține caracterul gratuit al actului.
Aceasta nu înseamnă însă că actul devine intangibil sau că natura sa juridică este definitiv stabilită ca fiind una oneroasă. Dimpotrivă, trebuie subliniat că înlăturarea prezumției nu exclude posibilitatea de a demonstra că actul a fost, în realitate, o donație.
Partea interesată păstrează dreptul de a recurge la mijloacele de probă de drept comun, în special la acțiunea în simulație, pentru a dovedi că actul aparent oneros disimulează o liberalitate.
Diferența esențială constă în regimul probator. În lipsa prezumției, sarcina probei revine integral celui care contestă caracterul oneros al actului, fără a mai beneficia de avantajul oferit de lege. Prin urmare, demonstrarea caracterului de donație devine mai dificilă, ceea ce explică importanța practică a consimțământului.
Această distincție reprezintă, în realitate, cheia mecanismului instituit de art. 1091 alin. (4) C. Civ.: textul nu consacră o imposibilitate de contestare, ci doar reglementează un avantaj probator în favoarea moștenitorilor rezervatari, avantaj la care aceștia pot renunța.
Un alt aspect esențial al regimului consimțământului moștenitorilor rezervatari îl constituie caracterul său strict individual. Consimțământul exprimat de unul dintre moștenitori nu produce efecte asupra celorlalți, fiecare dintre aceștia beneficiind în mod autonom de protecția conferită de prezumția de donație. Prin urmare, în ipoteza în care există mai mulți moștenitori rezervatari, iar doar o parte dintre aceștia consimt la înstrăinare, prezumția continuă să opereze în favoarea celor care nu și-au exprimat acordul. Această soluție se justifică prin aceea că prezumția este instituită intuitu personae, în considerarea interesului individual al fiecărui rezervatar, iar nu ca un mecanism colectiv care ar putea fi neutralizat prin voința unuia dintre ei.
Pentru o mai bună înțelegere a mecanismului, se poate imagina situația în care A încheie un contract de întreținere viageră cu fiul său B, în schimbul transmiterii unui apartament. A are patru fii: B, beneficiarul contractului, și ceilalți trei, C, D și E. În această ipoteză, C își exprimă consimțământul chiar în cuprinsul contractului de întreținere, D își exprimă consimțământul ulterior printr-un act unilateral, iar E refuză să își exprime acordul. Efectele sunt diferențiate: C și D nu mai pot invoca prezumția de donație, întrucât au renunțat la beneficiul acesteia, în timp ce E rămâne îndreptățit să se prevaleze de prezumția instituită de lege.
Această diferențiere are consecințe directe asupra regimului probator. În raport cu E, prezumția de donație operează pe deplin, astfel încât actul este considerat, până la proba contrară, ca fiind o liberalitate. În consecință, sarcina probei revine lui B, beneficiarul contractului, care va trebui să demonstreze caracterul oneros al acestuia, respectiv faptul că obligația de întreținere a fost efectivă și proporțională cu valoarea bunului transmis. În schimb, în raport cu C și D, prezumția nu mai operează, astfel încât, dacă aceștia ar dori să conteste natura actului, ar trebui să facă dovada, în condițiile dreptului comun, că operațiunea juridică este una simulată și că în realitate ascunde o donație.
Rezultă astfel că același act juridic poate fi supus unor regimuri probatorii diferite, în funcție de poziția fiecărui moștenitor rezervatar. Beneficiarul actului va fi ținut să răstoarne prezumția de donație doar în raport cu acei moștenitori care nu au consimțit la înstrăinare, în timp ce, față de cei care și-au exprimat acordul, sarcina probei revine acestora din urmă. Această soluție evidențiază încă o dată faptul că mecanismul instituit de art. 1091 alin. (4) C. Civ. nu privește validitatea actului juridic, ci exclusiv distribuția sarcinii probei în eventualele litigii succesorale.
Lipsa consimțământului și aplicarea prezumției
În absența consimțământului, prezumția operează în favoarea moștenitorilor rezervatari care nu au participat la act. Dacă aceasta nu este răsturnată prin proba contrară, actul este calificat ca donație în raporturile succesorale.
Consecința este includerea valorii bunului în masa succesorală, prin mecanismul reunirii fictive, în vederea determinării rezervei. În plus, donația astfel stabilită este considerată, potrivit art. 1150 alin. (1) lit. b) C. Civ., ca fiind scutită de raport.
Concluzii
Consimțământul moștenitorilor rezervatari joacă un rol esențial în aplicarea prezumției de donație, reprezentând un instrument prin care aceștia pot controla utilizarea mecanismului probator instituit de lege. Posibilitatea de a-l exprima atât la momentul încheierii actului, cât și ulterior, chiar și după decesul autorului, evidențiază flexibilitatea reglementării.
În esență, acest consimțământ nu validează caracterul oneros al actului, ci produce doar înlăturarea prezumției legale, lăsând deschisă calea dovedirii situației reale prin mijloacele dreptului comun. Astfel, textul legal nu limitează dreptul la acțiune al moștenitorilor, ci doar modifică echilibrul probator în cadrul litigiului.
Bibliografie
Noul Cod Civil
Baias, Flavius-Antoniu; Chelaru, Eugen; Constantinovici, Rodica; Macovei, Ioan (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2014.
Francisc Deak; Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, ediția a IV-a, vol. II, Moștenirea testamentară, Editura Universul Juridic, București, 2014
1Art. 1091 alin. (4) din Codul civil – Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare.
2 F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. II – Moștenirea testamentară, ed. a 4-a, actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 301–304.
3 Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 1196
4 Ibidem.