Prolegomene la problema confirmării liberalităților
Iunie 2026

Daniel Batalu, notar stagiar

Pecete mincinoasă eu n-am pus niciodată

Pe firele cu care se leag-un testament,

Şi n-am făcut nimica ne-ngăduit de lege,

Dar am decât aceste o vină şi mai grea.

Să nu mă-ntrebi tu care-i.

Nebun, am scris o Artă,

Şi pata de pe mână eu n-o mai pot spăla.

Către regele Cotis, de Publius Ovidius Nasos

1. Introducere. Delimitări conceptuale. Condiții de validitate ale actului confirmativ

Confirmarea liberalităților este o instituție tratată relativ sumar de doctrină. Codul civil îi dedică un singur articol, respectiv 1.010: „Confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor”. În realitate, se observă confuzia cauzei și efectelor, deoarece confirmarea reprezintă ea însăși o specie de renunțare la drept¹. La rândul său, validarea prevăzută de art. 1010 este o specie a confirmării prevăzute de art. 1262 C. civ, dar cu un regim bine particularizat.

În primul rând, art. 1010 C. civ. se referă strict la liberalități, adică donații și legate. Nu orice dispoziție testamentară ar putea fi confirmată prin intermediul acestui articol. Spre exemplu, o dispoziție de exheredare nu constituie o liberalitate, chiar dacă în urma ei alte persoane dobândesc vocație concretă la moștenire.

În al doilea rând, confirmarea liberalităților prevăzută de art. 1010 C. civ. poate privi atât cazuri de nulitate absolută, cât și relativă², în timp ce nulitatea absolută a altor acte juridice poate fi confirmată doar în cazuri excepționale³. Dacă în ceea ce privește nulitățile relative lucrurile sunt, de principiu, clare, discuții suplimentare sunt necesare în ceea ce privește nulitatea absolută. Așa cum în mod just s-a remarcat în doctrina antebelică de drept civil, singura limită admisă este că „nu se poate confirma o dispoziție care ar fi în contra ordinei publice sau interesului general”, dându-se exemplul unei persoane juridice străine nerecunoscute de guvern⁴. În prezent, această idee trebuie armonizată cu dispozițiile art. 1247 C. civ. Opinez că în cazul prevăzut de art. 1010 C. civ., sfera ordinii publice este mai restrânsă decât cea prevăzută la art. 1247 C. civ., fiind mai apropiată de cea din dreptul internațional privat. Cu alte cuvinte, interdicția confirmării va cuprinde doar principiile și dispozițiile care sunt indispensabile pentru sistemul de drept; o donație nulă pentru lipsa certificatului de atestare fiscală ar putea fi confirmată de moștenitori⁵, dar o donație prin care se tinde la restabilirea iobăgiei, nu.⁶ În orice caz, confirmarea liberalității nu exclude aplicarea altor sancțiuni civile (cum ar fi reducțiunea): „prin confirmarea donaţiei reclamanta a renunţat la dreptul său de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate privitoare la contractul de donaţie. Aşadar, în speţă nu îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 1010 din NCC în situaţia în care un moştenitor rezervatar solicită reducţiunea liberalităţilor excesive”⁷. În schimb, Jud. Râmnicu Vâlcea a reținut că „înzestrarea pe care au confirmat-o tocmai prin faptul că au lăsat-o să-l stăpânească exclusiv, în condiţiile art.1167 alin.3 C.civ. 1864 (potrivit cărora ,,Confirmarea sau ratificarea, sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare, atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte excepţii), ceea ce exclude uzucapiunea”⁸. Opinez că cele două hotărâri nu se contrazic, de vreme ce reducțiunea este o sancțiune specifică liberalităților și mai mult, poate avea loc prin echivalent, nu doar în natură. De asemenea, practica judiciară a exclus confirmarea atunci când moștenitorii au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul pretinsei donații⁹.

În al treilea rând, confirmarea prevăzută de art.1262 reprezintă un drept propriu al părții actului juridic, ce poate fi exercitat în primul rând de aceasta, iar în subsidiar și de moștenitorii săi¹⁰, în timp ce confirmarea prevăzută la art.1010 reprezintă un drept propriu al moștenitorilor universali sau cu titlu universal¹¹ ai defunctului și poate fi exercitat numai după decesul acestuia¹². Cu privire la moștenitorii care pot confirma liberalitatea, jurisprudența a apreciat că este vorba doar despre aceia care pot pretinde o vătămare de pe urma liberalității¹³. Cu alte cuvinte, dacă prin testament au fost instituiți un legatar al bunurilor mobile și un altul al bunurilor imobile, iar unul dintre terenurile care au aparținut defunctului a fost donat în timpul vieții acestuia printr-un înscris sub semnătură privată, doar cel din urmă legatar va putea să confirme această liberalitate.

În al patrulea rând, confirmării liberalităților îi sunt aplicabile dispozițiile art.1262 alin. (1) și 1263 alin.(5) C. civ., ceea ce înseamnă că poate fi expresă sau tacită, rezultând din executarea actului sau alte împrejurări neîndoielnice¹⁴. Doctrina apreciază că în cazul confirmării prevăzute de art.1010 C. civ. nu trebuie îndeplinite (toate) condițiile prevăzute de art.1262 și următoarele C. civ.¹⁵ Astfel, se consideră că în cuprinsul actului confirmativ nu este necesară indicarea obiectului, cauzei sau a naturii obligaţiei şi nici să se facă menţiune despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acea acţiune. Nu apreciez¹⁶ că o asemenea opinie ar trebui împărtășită de practica notarială, întrucât rigorile actelor notariale și obligația de consiliere a notarului public impun ca aceste mențiuni să existe și în cazul confirmării liberalităților prevăzute de art. 1010 C. civ. Un argument suplimentar este dat de art.971 din Codul Civil Carol al II-lea¹⁷, care impunea respectarea condițiilor prevăzute la art.1161 din acesta (similare cu cele ale Codului civil actual). O altă problemă ce ar putea apărea în acest context este dată de întinderea confirmării; doctrina, în general, apreciază că validarea „operează astfel in integrum pentru liberalitatea în cauză, ca şi cum s-ar prezuma iuris et de iure că moştenitorul a făcut-o în cunoştinţa tuturor cauzelor de nulitate existente”¹⁸. Și o astfel de opinie trebuie primită cu rezerve, întrucât confirmarea trebuie să fie făcută în cunoștință de cauză (deci cunoscând cauzele de nulitate incidente¹⁹) și de bunăvoie²⁰. Spre exemplu, dacă moștenitorul confirmă o donație încheiată sub semnătură privată de autorul său în considerarea relațiilor de prietenie ale acestuia față de donatar, iar ulterior află că donatarul a smuls consimțământul donatorului prin dol sau violență, nu consider că terțul s-ar putea prevala de prima confirmare. Art. 1010 C. civ. oferă o ultimă șansă pentru moștenitori de a da efecte dispozițiilor autorului lor; or, în acest caz, scopul instituției ar fi negat. Moștenitorul este chemat să facă o judecată proprie atunci când confirmă liberalitățile autorului său, iar această judecată este influențată și de cauza de nulitate însăși, mai ales când aceasta provine dintr-o faptă a beneficiarului, iar nu din neîndeplinirea unei formalități administrative, impersonale. Evident, succesorii ar putea să reafirme confirmarea actului și pentru acest caz de nulitate.

Actul confirmativ al moștenitorilor poate reprezenta un act de acceptare tacită a moștenirii²¹. Acesta are un caracter declarativ, iar prin intermediul său se exercită un drept potestativ²². Valoarea acestui act este neutră, în sensul că nu se încadrează în mod clar în categoria actelor cu titlu oneros sau gratuit, similar cu renunțarea la moștenire²³. În fine, posibilitatea confirmării nu este, ca regulă, supusă unui termen (fie el de prescripție sau de decădere)²⁴, dar articolul 1263 alin.(6) C. civ., privitor la posibilitatea punerii în întârziere a celui îndreptățit să confirme, rămâne aplicabil. Nu împărtășesc opinia potrivit căreia există un moment limită bine conturat²⁵ la care acest drept se stinge, întrucât, așa cum am arătat, confirmarea, fie ea și tacită, trebuie să fie făcută în cunoștință de cauză. Or, este posibil ca moștenitorii să nu cunoască existența liberalității (dacă, spre exemplu, testamentul este descoperit ulterior sau o donație a fost încheiată în urmă cu zeci de ani față de momentul deschiderii succesiunii) sau simplul fapt că ea este viciată.

2. Distincția dintre nulitate și inexistența actului juridic. Întinderea aprecierii notarului public.

În prezent, majoritatea autorilor recunosc o distincție între nulitate (chiar și cea absolută) și inexistența actului juridic²⁶. Un act juridic, chiar și nul, presupune (măcar) o aparență a manifestării de voință²⁷. În aceste condiții, notarul public chemat să autentifice actul confirmativ trebuie să stabilească mai întâi existența actului viciat. Acest lucru se poate dovedi dificil în cazul actelor despre care se pretinde că au fost încheiate în formă verbală. Cu titlu de exemplu, o problemă care se pune în practica judiciară este cea a actelor formale care au fost încheiate totuși în formă verbală (cum este cazul înzestrărilor făcute în perioada regimului comunist). Practica judiciară admite posibilitatea teoretică a confirmării acestor acte: „este de reţinut că partajul de ascendent se poate face prin înzestrarea copiilor la încheierea căsătoriei, dar întrucât are caracterul unei donaţii, el trebuie încheiat în formă autentică, cerută ad validitatem de art.813 C.civ. De la această regulă există derogările prevăzute de art.1167 alin. (3) C.civ., potrivit cărora confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte excepţii. În consecinţă, în cazul în care se invocă faptul că ar fi operat o înzestrare verbală a copiilor, cu ocazia căsătoriei acestora, se impune a se verifica dacă a operat ratificarea sau executarea voluntară, după decesul donatorilor (întrucât în cazul unei donaţii verbale, având în vedere că legea impunea existenţa unui înscris autentic pentru încheierea valabilă a contractului de donaţie, existenţa înzestrării nu a fost de natură a transmite proprietatea asupra terenului, astfel încât proprietari ai terenului au rămas părinţii-donatori) şi dacă partajul de ascendent s-a făcut cu participarea tuturor moştenitorilor, în conformitate cu art. 797 C.civ”²⁸ (C. civ. din 1864 n.n.). În practica notarială însă, în contextul dificultății administrării altor probe decât declarațiile părților și înscrisuri, riscul de fraudă (prin confirmarea unor liberalități fictive) este mai ridicat. Chiar și în ipoteza existenței unor înscrisuri pot apărea dificultăți de aplicare. În practica judiciară s-a reținut că „deşi în cauză nu s-a respectat condiţia scrierii în tot, de mâna testatorului (…), împrejurare de natură a atrage nulitatea testamentului pentru vicii de formă, în practica judiciară s-a admis, şi pentru materia succesorală, incidenţa dispoziţiilor art. 1167 alin. 3 Cod civil (C. civ. din 1864 n.n.), respectiv posibilitatea confirmării/ratificării/executării voluntare a actului, de către moştenitorii legali ai defunctului”²⁹. Într-o asemenea situație, nu ar fi probleme pentru notar să autentifice o confirmare a liberalității. În schimb, poate exista un potențial ridicat de fraudă dacă înscrisurile prezentate sunt lipsite de semnătura autorului lor. O altă problemă ce s-ar putea ridica în materia testamentelor este cea a testamentelor verbale, dar înregistrate pe suport audio-video. Aceste înregistrări reprezintă, potrivit art. 341 din C. proc. civilă, mijloace materiale de probă. Pe de altă parte, este discutabil dacă în asemenea cazuri notarul public, în virtutea art. 165 din Legea 36/1995, coroborată cu art. poate administra și alte probe decât înscrisurile și declarațiile părților în temeiul art. 530 alin. (1) și art. 531 din C. Proc. Civilă.

În cealaltă ipoteză, respectiv cea a actului inexistent, instituția confirmării nu își găsește aplicarea; după cum plastic afirma marele Dimitrie Alexandresco: „confirmarea având, în adevèr, de obiect ştergerea viciului de care este atinsă obligaţia, şi obligaţia inexistentă neproducând niciun efect (…) , nu există viciul care trebue să dispară prin confirmare. Ea este neantul, şi neantul nu poate fi confirmat, după cum nici omul mort nu mai poate reînviea”³⁰. În acest caz, în realitate moștenitorii urmăresc încheierea unor noi acte juridice, care, de principiu, vor produce efecte doar pentru viitor.

O ultimă precizare: confirmarea nu trebuie confundată cu novația³¹. Pe când novația are ca obiect înlocuirea unei obligații deja existente cu una nouă, confirmarea validează obligația veche³². Acest lucru poate produce consecințe importante din perspectiva actelor subsecvente confirmării și din perspectiva dreptului fiscal.

3. Mai poate juca un rol voința autorului liberalității?

O discuție mai largă ce poate avea loc în contextul confirmării unei liberalități pe temeiul art. 1010 C. civ. este dată de rolul pe care îl poate avea voința autorului acesteia. Dacă în ceea ce privește confirmarea ei, el este limitat de dispozițiile dreptului comun de la art.1262 și urm. C. civ., aceasta putând avea loc numai în timpul vieții, rămâne deschisă problema dacă el s-ar putea opune (de exemplu, prin testamentul lăsat) unei eventuale confirmări făcute de moștenitori. În ceea ce mă privește, apreciez că voința testatorului nu ar putea fi ignorată în acest caz. Cert este că dacă acesta lasă prin legat bunul liberalității viciate de nulitate unei alte persoane, moștenitorii nu ar mai avea posibilitatea confirmării acesteia.

4. Producerea efectelor. Protecția drepturilor terților

Codul civil prevede la art. 1265 retroactivitatea actului confirmativ, de la momentul încheierii actului ce face obiectul confirmării, stabilind totodată și interdicția vătămării drepturilor terților prin actul confirmativ³³. Printre terții care ar putea fi prejudiciați în acest caz se numără creditorii moștenitorului care confirmă actul sau un terț care a dobândit drepturi concurente cu cele ale beneficiarului asupra bunului ce face obiectul liberalității. Cu toate acestea, nu ar putea să invoce o vătămare creditorii beneficiarului liberalității, căci drepturile acestuia ar fi întărite prin validare, și nici terții care au dobândit dreptul de la acesta, întrucât confirmarea va consolida întregul lanț de transmisiuni.

Pentru a identifica existența unor terți ce ar putea fi vătămați, notarul va cerceta cartea funciară a bunului imobil și va interoga orice alte registre publice care ar putea fi incidente, cum ar fi Registrul Național de Publicitate Mobiliară, Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Creditorilor Persoane Fizice şi a Opoziţiilor la Efectuarea Partajului Succesoral sau Buletinul Procedurilor de Insolvență.

În acest caz, rolul cel mai important revine obligației de consiliere, căci interesul evitării situațiilor potențial litigioase revine în primul rând autorilor actului confirmativ.

O mențiune suplimentară se impune: în cazul mai multor moștenitori, este posibilă confirmarea liberalității de către doar unii dintre aceștia³⁴, în limita cotelor ce li se cuvin din moștenire, urmând ca ceilalți moștenitori să devină coproprietari cu beneficiarul liberalității.

5. Alte aspecte procedurale notariale

Notarul public nu poate constata el însuși nulitatea liberalității (acest lucru rămâne în jurisdicția instanțelor de judecată), motiv pentru care va pune în vedere părților posibilitatea confirmării liberalității și cea a suspendării procedurii succesorale și sesizarea instanței de judecată³⁵. Deși în doctrină s-a emis opinia că moștenitorii ar putea să nu includă bunul care face obiectul liberalității viciate în masa succesorală, urmând ca pentru acesta să fie eliberat un certificat de moștenitor suplimentar la momentul clarificării situației juridice³⁶, unele instanțe au considerat acest fapt drept o confirmare tacită a liberalității: „instanta constată că reclamanții au înteles sa confirme si sa ratifice ei înșiși contractul în litigiu implicit, ca urmare a faptului ca au fost de acord fara nici o obiecție cu componența masei succesorale lăsate de defunctul D. D., masă din care nu face parte terenul din contractul în litigiu, și au solicitat să fie emis certificatul moștenitor, astfel cum rezultă din încheierea finală dată de Notarul Public N. T. la data de 06.04.2005, în temeiul căreia a fost emis certificatul de moștenitor privitor la dezbaterea succesiunii defunctului D. D., încheierea fiind semnata de reclamanți personal și are valoare de înscris autentic, deci sunt îndeplinite conditiile de validitate prevăzute de art. 800 și urmatoarele din C.civ., respectiv condițiile despre care legiuitorul face vorbire în art.1167 din C.civ”³⁷. Dacă există un act confirmativ, notarul public nu va include în masa succesorală bunul care a făcut obiectul liberalității³⁸.

Sub aspectul formei juridice pe care o îmbracă actul confirmativ, recurgerea la o tranzacție între moștenitori și beneficiar este forma preferată, datorată posibilității tuturor persoanelor de a-și expune pretențiile. În egală măsură, confirmarea ar putea lua forma unui act unilateral (declarație) a moștenitorilor, însă o astfel de operațiune păstrează incertitudini față de beneficiar (de exemplu, dacă doar unii moștenitori confirmă liberalitatea, acesta este posibil să nu își dorească să rămână în stare de indiviziune, sau acesta contestă chiar existența unui viciu al titlului său, ceea ce ar putea duce la apariția unor litigii).

Deși legea nu impune o formă sacramentală pentru confirmarea liberalităților, exigențele de carte funciară impun ca în cazul în care liberalitatea are ca obiect un bun imobil, forma acesteia să fie autentică, în conformitate cu dispozițiile art.885 alin. (2) și art.886 C. civ³⁹. În ipoteza în care un proces civil a fost pornit de moștenitorul care ulterior decide să confirme actul, art.408 C. proc. civilă impune forma autentică dacă aceasta nu are loc în cadrul procesual. Apreciez că în cazul în care este vorba de acte încheiate în formă verbală, forma autentică se impune cu atât mai mult datorită garanțiilor oferite de aceasta. În acest caz, ar putea fi utilă și notarea posesiei în cartea funciară, în temeiul Legii 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, căci această procedură prevede o serie de cerințe suplimentare menite să ateste statornicia aparenței de proprietar⁴⁰.

În ceea ce privește actele verbale, o problemă suplimentară este dată de art. 28 și art. 28¹ din Legea 7/1996, care impun păstrarea actelor juridice în original sau în copie legalizată, fie în arhiva biroului teritorial, fie în cea a solicitantului sau deponentului. În acest caz, înscrierea în cartea funciară se va face pe baza actului confirmativ, care ar trebui să redea, în măsura în care este posibil, clauzele actului inform⁴¹.

În cazul în care există totuși un înscris care constată liberalitatea, chiar și fără respectarea cerințele impuse de lege, notarul public ar trebui să procedeze la efectuarea unei copii legalizate, menționând ca particularitate existența actului confirmativ⁴².

6. Concluzii

Așa cum am precizat mai sus, confirmarea liberalităților prevăzută de art.1010 C. civ. este o instituție care împinge în multe situații limitele procedurii notariale și testează armătura sistemului juridic civil. Cu toate acestea, ea reprezintă o ultimă șansă de a da efecte juridice voinței defunctului, motiv pentru care notarii publici ar trebui să sprijine părțile în găsirea unor soluții juridice adecvate fiecărei situații și astfel la întărirea legalității circuitului civil.

---