Fabian Crețu, Notar public
I. Introducere. Rezumatul deciziei
Ne-am propus să analizăm o hotărâre relativ recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă, însă care, în mod cert, și-a căpătat deja notorietatea, îndeosebi în rândul practicienilor, anume Decizia nr. 2157 din 15 octombrie 20241, prin care au fost reținute o serie de considerente deosebit de importante pentru practica notarială, chiar dacă nu discutăm de o decizie cu efect general obligatoriu.
În speță, se disputa valabilitatea unui contract de rentă viageră autentificat în anul 2018. Credirentierul transmisese debirentierilor nuda proprietate asupra unui apartament situat în Mun. Bucureşti, în schimbul plății unei rente viagere de 500 lei/lună.
Atât din cuprinsul contractului, cât şi din susţinerile ulterioare ale părților din timpul procesului, a rezultat că la încheierea contractului credirentierul nu a fost asistat de un reprezentant al autorităţii tutelare şi nici nu i s-a adus anterior la cunoştinţă acest drept.
Din acest motiv, s-a pus în discuție natura sancțiunii nesocotirii art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, republicată, potrivit căruia „Persoana vârstnică este asistată, la cererea acesteia sau din oficiu, după caz, de un reprezentant al autorităţii tutelare, în vederea încheierii oricărui act translativ de proprietate, având ca obiect bunuri proprii, în scopul întreţinerii şi îngrijirii sale”, precum și a art. 80 alin. (5) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale, republicată, ce consfințește obligația notarului public de a pune în vedere persoanelor vârstnice drepturile prevăzute la art. 30 din Legea nr. 17/2000.
În acest sens, instanța supremă a reținut că „asistarea de către autoritatea tutelară a persoanei vârstnice nu reprezintă o condiţie de validitate suplimentară a actului juridic translativ de proprietate încheiat de această persoană, întrucât asistarea însăşi este una facultativă, fiind lăsată la aprecierea persoanei vârstnice”.
Cu toate acestea, „pentru ca acest drept să fie unul efectiv, art. 80 alin.5 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale prevede că notarul public are obligaţia, în cazul persoanelor vârstnice, să le pună în vedere drepturile prevăzute la art. 30 din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
În viziunea instanței supreme, art. 80 alin. (5) din Legea nr. 36/1995 fusese în mod cert încălcat de notarul public instrumentator, reținându-se sub acest aspect următoarele: „Împrejurarea că menţiunea referitoare la dreptul de a fi asistată apare în cuprinsul proiectului de contract de întreţinere înmânat părţilor de notarul public X nu este de natură să acopere lipsa aceleiaşi menţiuni în cuprinsul contractului încheiat în final, fiind vorba despre contracte diferite (de întreţinere, respectiv de rentă viageră)”.
Drept urmare, se impunea lămurit „în ce măsură nerespectarea acestei dispoziţii legale atrage sancţiunea nulităţii şi, în caz afirmativ, care sunt condiţiile pentru ca această sancţiune să opereze”, iar aici motivarea instanței devine cu adevărat interesantă:
– nu poate fi vorba de inexistența consimțământului credirentierului;
– nerespectarea de către notar a obligației de informare a persoanei vârstnice cu privire la dreptul său de a fi asistată de un reprezentant al autorității tutelare, „precum și lipsa asistării subsecvente” ar fi sancționate cu nulitatea virtuală și relativă a contractului de rentă viageră, fiind vorba de un interes particular, cel al persoanei vârstnice;
– art. 30 din Legea nr. 17/2000 și art. 80 alin. (5) din Legea nr. 36/1995 „instituie un formalism informativ menit să protejeze, din punct de vedere procedural, interesele persoanei vârstnice, prin participarea unei persoane independente faţă de interesele părţilor, care analizează conţinutul contractului preconizat şi care poate consilia persoana vârstnică cu privire la interesele sale”;
– atragerea răspunderii profesionale a notarului instrumentator ca urmare a violării obligației de informare ar fi un remediu insuficient, inapt să asigure realizarea finalității dispozițiilor legale menționate, motiv pentru care s-ar justifica incidența nulității;
– incidența nulității nu este condiționată de existența unui vătămări, această din urmă exigență fiind specifică nulității actelor procesuale, iar nu și nulității actelor juridice civile.
II. Comentariu
Din păcate, Legea nr. 17/2000 nu excelează prin claritate și, din acest motiv, generează destule dificultăți de interpretare și aplicare. Însăși stabilirea calității de „persoană vârstnică” ridică probleme în practică. În timp ce art. 1 alin. (4) definește persoanele vârstnice drept acele persoane „care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege”, părând să tranșeze chestiunea, art. 3 ne atenționează că nu orice vârstnic beneficiază de prevederile acestei legi speciale, ci numai cei ce se încadrează în oricare din următoarele 5 situații:
„a) nu are familie sau nu se află în întreţinerea unei sau unor persoane obligate la aceasta, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare;
b) nu are locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza resurselor proprii;
c) nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare;
d) nu se poate gospodări singură sau necesită îngrijire specializată;
e) se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile sociomedicale, datorită bolii ori stării fizice sau psihice.”
Observăm că modul de redactare a celor 5 ipoteze alternative este destul de lax, așa încât puțini vârstnici nu s-ar regăsi măcar într-unul din aceste scenarii. Din acest motiv, dând dovadă de precauție, notarii obișnuiesc să introducă mențiuni legate de îndeplinirea obligației de informare chiar în cuprinsul contractului încheiat. Nu considerăm că menționarea acestor aspecte în cuprinsul contractului este obligatorie, obligația de informare fiind îndeplinită și, bunăoară, în situația în care persoana vârstnică ar declara în cererea de autentificare că i-au fost aduse la cunoștință drepturile conferite de acest normativ. Nu excludem nici posibilitatea informării clientului exclusiv pe cale orală, însă o asemenea modalitate de îndeplinire a obligației ar putea naște dificultăți probatoriale pentru notar, în eventualitatea declanșării unui litigiu.
Mai departe, considerăm salutar considerentul instanței supreme conform căruia asistarea persoanei vârstnice de către autoritatea tutelară este facultativă, fiind lăsată la aprecierea vârstnicului. Consecința firească este că persoana vârstnică poate renunța la orice drept conferit de acest act normativ, tranșând, în opinia noastră, anumite temeri răspândite în practică, datorate în bună măsură redactării deficitare a art. 30 alin. (2) și în special sintagmei „la cererea acesteia sau din oficiu”. Această formulare, nefericită, nu trebuie sub nicio formă interpretată în sensul că persoana vârstnică ar putea fi asistată în contra voinței sale! Discutăm totuși de o persoană cu capacitate deplină de exercițiu și discernământ. Or, acest act normativ nu are și nici n-ar putea avea ca funcție infantilizarea adulților, fie ei vârstnici. Asistarea din oficiu descrie absența unei solicitări exprese din partea persoanei vârstnice, iar nu asistarea ca procedeu obligatoriu, în pofida opoziției vârstnicului. Notarul public nu este nici obligat să sesizeze autoritatea tutelară în vederea asistării vârstnicului, cât timp acesta din urmă nu îi solicită acest lucru. Art. 80 alin. (5) din Legea nr. 36/1995 așază în sarcina notarului o obligație de informare, iar nu de sesizare a autorității tutelare ex officio.
O problemă de drept importantă care, se pare, nu a ridicat interogații judecătorilor o reprezintă incidența art. 30 alin. (2) în cazul contractului de rentă viageră. Din hotărâre reiese că, inițial, părțile au intenționat să încheie un contract de întreținere. Astfel, în proiectul contractual originar, notarul inserase o clauză referitoare la dreptul persoanei vârstnice de a fi asistată. Însă, finalmente, părțile au decis să încheie un contract de rentă viangeră, abandonând ideea întreținerii. Or, nu cumva „omisiunea” inserării acestei stipulații în contractul de rentă viageră a fost deliberată? Într-adevăr, art. 30 alin. (2) este aplicabil „tuturor” actelor translative de proprietate încheiate „în scopul întreţinerii şi îngrijirii” persoanei vârstnice. Or, prestațiile de întreținere și îngrijire sunt specifice contractului de întreținere (art. 2254 C.civ.), iar nu rentei viagere. S-ar putea obiecta că legiuitorul a avut în vedere considerațiile subiective de la baza încheierii actului juridic, persoana vârstnică putând să-și reprezinte renta drept o modalitate sau formă de întreținere. Totuși, art. 30 alin. (2) constituie o normă specială, derogatorie de la dreptul comun și care s-ar cuveni a fi interpretată restrictiv. Prin urmare, s-ar poate afirma, cu temei, că art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 nu este aplicabil contractului de rentă viageră, ceea ce ar conduce la concluzia că notarul instrumentator a procedat corect, neintroducând mențiunea respectivă în contractul finalmente încheiat de părți.
Mai departe, ne vom apleca asupra argumentelor judiciare invocate în sprijinul nulității virtuale a contractului. Presupunând că art. 30 alin. (2) ar fi fost aplicabil în speță, deși, în opinia noastră, nu era incident, în lipsa unui contract de întreținere, notăm, cu titlu prealabil, că cel căruia i-ar fi incumbat obligația de informare era terț față de contractul perfectat (i.e. notarul public), obligația nerevenindu-i cocontractantului. Așa fiind, ar putea părea bizar ca un contract să fie anulat urmare a inacțiunii unui terț. Argumentația noastră nu se poate opri aici. De pildă, după cum bine știm, în materia anumitor vicii de consimțământ, contractul poate fi anulat drept consecință a intervenției unui terț (i.e. dolul sau violența comisă de un terț). Acceptând, de dragul demonstrației, sancțiunea nulității, trebuie să ne întrebăm cărui motiv de nulitate i s-ar putea preta neinformarea persoanei vârstnice asupra dreptului său de a fi asistată la încheierea unui contract. Cel mai potrivit motiv de nulitate ni s-ar părea dolul. Este îndeobște cunoscut faptul că dolul implică o eroare provocată, spre deosebire viciul erorii, ce presupune, dimpotrivă, o ignoranță spontană. Observăm că, în materia dolului, legiuitorul a admis posibilitatea anulării contractului în cazul intervenției unui terț, însă numai dacă cocontractantul „a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului”. Or, din raționamentul judiciar al instanței supreme, nu pare să intereseze în vreun fel conduita cocontractantului (i.e. debirentierului), deși anularea i-ar produce consecințe patrimoniale importante. În plus, dolul presupune și un element subiectiv, i.e. intenția de a frauda. Simpla neexecutare a unei obligații de informare nu prezumă existența unei intenții frauduloase. În fine, și dacă s-ar muta discuția în zona viciului erorii, multiple argumente s-ar opune acceptării anulării contractului pe acest temei. Credirentierul s-ar putea plânge de faptul că s-a aflat într-o eroare de drept, ignorând dreptul conferit de art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000. Or, art. 1208 alin. (2) C.civ. prescrie destul de clar că „eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile”. Art. 30 alin. (2) nu este nici inaccesibil, nici impredictibil. Și dacă s-ar trece peste acest text, cu motivarea că, atât timp cât există o obligație legală de informare a persoanei vârstnice în legătură cu drepturile conferite de acest act normativ special, aceasta nu era ținută să se informeze singură (autoinformeze), tot nu ar putea fi surmontată cerința impusă de art. 1207 C.civ. alin. (1), în sensul că cealaltă parte (în cazul nostru, debirentierul) „știa sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului”. Observăm și aici că atitudinea cocontractantului nu este indiferentă în anularea contractului. De ce atitudinea cocontractantului este atât de importantă în aceste situații? Răspunsul este îndeajuns de intuitiv. Securitatea juridică și, mai precis, necesitatea prezervării drepturilor subiective civile comandă această soluție! În fine, ar putea fi avut în vedere și alin. (3) al art. 1207 C.civ.: „Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor (s.n.), pentru încheierea contractului”.
Cât privește identificarea ipotezelor de nulitate virtuală, judecătorul trebuie să recurgă la un demers teleologic. Mai întâi va trebui să stabilească finalitatea dispoziției legale nesocotite, iar apoi va decide dacă sancțiunea nulității este singura în măsură să asigure atingerea scopului legal urmărit prin adoptarea normei violate (art. 1253 C.civ.). În acest context, merită subliniat că nulitatea nu reprezintă un scop în sine, ci numai un mijloc, un instrument. Prima parte a raționamentului, în sensul identificării rațiunii legii, a fost în mod corect parcursă de instanță. Într-adevăr, normele legale analizate „instituie un formalism informativ menit să protejeze, din punct de vedere procedural, interesele persoanei vârstnice, prin participarea unei persoane independente faţă de interesele părţilor, care analizează conţinutul contractului preconizat şi care poate consilia persoana vârstnică cu privire la interesele sale”. Însă, ultima parte a argumentației este, în opinia noastră, greșită. Pentru a conchide că nulitatea contractului este singura în măsură să asigure atingerea scopului legal urmărit prin adoptarea dispozițiilor legale încălcate, instanța a motivat că
atragerea răspunderii profesionale a notarului instrumentator ar constitui un remediu insuficient, insatisfăcător. Or, dacă toate condițiile legale ar fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile a notarului instrumentator, acesta ar putea fi obligat să repare integral prejudiciul cauzat vârstnicului de natură patrimonială sau morală. Nu înțelegem ce ar putea fi socotit insatisfăcător în această soluție.
În fine, distincția instanței între nulitatea subtanțială și nulitatea procesuală este justă și merită remarcată. Nulitatea substanțială nu este condiționată de existența unei vătămări, precum în cazul nulității actelor procesuale.
III. Concluzii
În speță, art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 nu își găsea, conform interpretării noastre, incidența, întrucât părțile nu au încheiat un contract de întreținere, ci un contract de rentă viageră, așa încât nu i se putea reproșa notarului instrumentator al contractului încălcarea vreunei obligații legale de informare.
Presupunând, de dragul demonstrației, că această dispoziție ar fi fost aplicabilă, analiza instanței în sensul recunoașterii unei nulități virtuale este totuși criticabilă, nu doar pentru că lipsesc referințele la conduita cocontractantului (i.e. debirentierului), ci și pentru că finalitatea dispoziției încălcate poate fi atinsă și prin angajarea răspunderii civile a notarului, cu îndeplinirea tuturor cerințelor legale. Asistarea vârstnicului de către un reprezentant al autorității tutelare are drept scop elaborarea unui conținut cât mai echitabil, de natură a proteja cât mai bine interesele persoanei vârstnice. Desigur, notarul era oricum ținut de principiul echității și de cel al echidistanței, însă, măsura a fost contemplată de legislator drept o garanție suplimentară pentru atingerea acestui obiectiv. Sub rezerva îndeplinirii exigențelor legale, vârstnicul poate cere repararea integrală a oricărui prejudiciu, moral sau patrimonial, suferit ca umare a încălcării obligației legale de informare.
Acest material nu se dorește a fi o pledoarie pentru o interpretare restrictivă a nulității virtuale, ci mai degrabă o invitație la o lectură rațională și rezonabilă a acestei instituții.
1 Decizia rezumată nr. 2157 din 15.10.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție București, accesată pe www.sintact.ro.