Paul Manole, Notar public
Să ne imaginăm o scenă de la Crosul Notarilor. Doi colegi, cu birourile la două străzi distanță, ajung umăr la umăr pe la kilometrul doi. Aleargă în ritmul acela la care încă se mai poate vorbi, dar încep să simtă efortul și știu că le va fi mai ușor să împartă traseul împreună. Se știu de zece ani din auzite: „cel de pe bulevardul x” și „cea de la intersecția y”. Până la linia de sosire au aflat că au aceleași bătăi de cap cu aceleași instituții, aceiași clienți care „au mai fost la un notar și știu ei mai bine” și cam aceleași griji. O lună mai târziu, unul îl sună pe celălalt pentru o succesiune încurcată. Nu s-a semnat nimic, nu s-a legalizat nimic, dar s-a întâmplat ceva important: doi concurenți au devenit prieteni. Chiar dacă scena e inventată, cine a alergat, a plantat, a participat la un târg imobiliar sau a cântat măcar o dată alături de colegi știe cât e de adevărată.
În orice clădire, stâlpii sunt piesele pe care nu le observă nimeni până când lipsesc. Cam așa suntem și noi, notarii, pentru societate: se vede că lipsim abia când apare un litigiu care putea fi evitat cu un act bine făcut. Iar în interiorul profesiei, stâlpii care ne țin pe toți sunt la fel de discreți: implicarea și coeziunea. Nu apar în nicio lege, nu au registru, nu îi cere nimeni la control, dar de ei depinde bunăstarea noastră, a tuturor. Și nu vorbesc doar despre cea profesională.
Primul efect al apropierii e mai puțin romantic, dar cel mai practic. E greu să-i faci concurență neloială cuiva cu care ai alergat zece kilometri sau ai plantat un copac. Nu pentru că te-ar opri cineva, ci pentru că nu-ți mai vine. Concurența neloială înflorește între necunoscuți; între oameni care se salută pe nume, care s-au sunat o dată pentru un sfat și au primit ajutor, se ofilește de la sine. Codul deontologic, desigur, are rostul său. Dar cea mai bună prevenție e mai simplă și mult mai plăcută: să ne cunoaștem.
Al doilea efect sunt ideile. Ideile bune nu se nasc în registre, ci în conversații. O întrebare aruncată la o cafea, la una dintre întâlnirile lunare de la Cameră, poate deveni peste câteva luni o procedură mai simplă, un formular mai bun sau o activitate nouă. Numai că o idee fără colegi care să o ducă la capăt e ca un act care ajunge în mapa de proiecte: există, însă nu produce efecte. Progresul profesiei nu vine doar de la o persoană cu o idee, ci de la zece persoane care se apucă de treabă. Iar oamenii aceia se găsesc, invariabil, printre cei care participă.
Al treilea efect e cel pentru care merită, de fapt, tot efortul: oamenii. La fiecare astfel de întâlnire descoperim colegi care cântă, aleargă, scriu, joacă teatru, gătesc sau știu foarte multe despre vinuri. Notariatul e plin de oameni minunați pe care riscăm să nu-i cunoaștem niciodată, dacă singurul loc în care ne vedem e o sală de conferință, unde ne așezăm, ascultăm și plecăm. Prieteniile nu se leagă între rândul trei și rândul patru. Se leagă la pas, la masă, pe teren și, uneori, la kilometrul doi.
Iar bunăstarea despre care vorbeam nu se măsoară doar în onorarii. Se măsoară și în liniștea cu care închizi biroul seara, știind că mâine, dacă apare un dosar cum n-ai mai văzut, ai pe cine să suni. Că dacă treci printr-o zi grea, aproape sigur există un coleg care a trecut printr-una asemănătoare și știe că, până la urmă, lucrurile se așază. Meseria noastră e, în esență, una solitară: la masa de consiliu suntem singuri în fața deciziei și a răspunderii pe care o purtăm. Cu atât mai mult, dincolo de ușa biroului, avem nevoie de oameni care înțeleg exact ce înseamnă această responsabilitate și cât de mult contează să nu o simți mereu singur.
Prilejuri avem, și nu puține. Clubul de lectură și teatru, locul în care putem să citim și altceva decât Codul civil. Petrecerile și acțiunile caritabile ale Fundației, cea de vară, din preajma zilei de 1 iunie, și cea de Crăciun, când, prin tradiție, Camera ne oferă concertul de la Ateneu: cea mai solemnă sală din București întâlnește o profesie la fel de solemnă, pentru ca apoi seara să continue într-o atmosferă mai caldă și relaxată decât s-ar crede. Plantarea din primăvară, singura lucrare pe care o lăsăm neterminată cu inima împăcată, pentru că o termină natura. Crosul din septembrie, competiția în care notarii acceptă să fie depășiți fără să ceară o rectificare. Târgurile imobiliare și de nunți, când amenajăm birouri notariale la Palatul Parlamentului. Întâlnirile lunare de la Cameră, cu invitați speciali, pe teme de interes general, care se termină aproape mereu și cu câteva teme de interes foarte particular. Meciurile echipei de fotbal CNPB, care, pe lângă jucători, adună și foarte mulți suporteri. Plimbările colegiale de sâmbătă la care se leagă cele mai trainice prietenii. Și lista rămâne deschisă: cine are o idee de acțiune nouă va găsi colegi dispuși să o pună în practică.
Iar între două întâlniri, legătura nu se pierde. Grupurile profesionale ale notarilor de pe Facebook au devenit, în ultimii ani, un fel de forum care nu se închide niciodată: acolo se urmăresc și se discută spețe, se cere și se primește ajutor, apar anunțuri despre evenimente și, poate cel mai important, se cunosc colegii. Pe mulți îi știm întâi după poza de profil și abia apoi de la cros sau conferințe. O întrebare pusă seara târziu, când nu mai ai pe cine suna, de multe ori își găsește răspunsul până dimineața. Rețelele de socializare sunt un instrument cât se poate de util în ziua de azi. Nu înlocuiesc cafeaua și întâlnirile, dar le pregătesc.
Toate acestea au însă o condiție pe care nimeni nu o poate îndeplini în locul nostru: să participăm. Cât mai mulți notari și cât mai mulți stagiari. Stagiarii au chiar un avantaj: încă nu au aflat că „nu se poate”, așa că vin cu idei pe care noi le-am fi respins din reflex. Implicarea nu e doar pentru noi. E și felul în care arătăm societății cine suntem cu adevărat: că a fi notar nu se limitează la a face acte într-un birou, că în spatele sigiliului sunt oameni care aleargă, plantează, dăruiesc, citesc, cântă, se implică.
Despre stagiari, aș vrea să vă spun câteva cuvinte. Profesional vorbind, ei sunt copiii noștri: ai notarilor îndrumători, ai maeștrilor lor, dar și ai fiecăruia dintre noi, cei cu ani de meserie în spate. Toți am fost cândva în locul lor, cu Codul în brațe și cu întrebări pe care nu îndrăzneam întotdeauna să le rostim. Ne amintim probabil cum ne-ar fi plăcut să fim tratați atunci. Cel mai frumos lucru pe care îl putem face pentru ei e să-i luăm cu noi, la cros, la plantat, la teatru, la întâlnirile de la Cameră, în grupurile de discuții sau la petreceri, până se simt de-ai casei. Nu ca pe o obligație, ci ca pe o invitație. Iar o astfel de invitație nu se face doar cu îndemnuri, ci mai ales cu propriul exemplu. Cu speranța că, atunci când le va veni rândul, vor face și ei la fel pentru cei ce le vor urma.
Și mai e ceva, modul în care ne prezentăm în societate. Nivelul de conduită pe care ni-l cere profesia nu se oprește la ușa biroului. Sigiliul îl punem în seif la sfârșitul programului; ținuta, corectitudinea, bunul simț și respectul față de ceilalți rămân alături de noi. Suntem notari și în trafic, și la coadă, și pe terenul de fotbal și pe rețelele de socializare. Oamenii nu ne cunosc doar prin actele pe care le semnăm, ci și prin ceea ce alegem să fim în afara biroului.
Așa că vă așteptăm! La cros, la plantat, la teatru, la târguri, la acțiunile caritabile, la o întâlnire lunară sau, mai simplu, la o cafea cu colegul de pe strada alăturată, pe care poate îl știți de zece ani doar din auzite. Primii zece kilometri sunt grei. Primele zece minute de conversație, nu.