Vulnerabilitatea cărților și a documentelor: de la dezastre și război la fraudă și atacuri digitale
Septembrie 2026 

Cosmin Mihailovici, Directorul Direcției Arhivă

1. În loc de introducere

O carte poate arde într-o bibliotecă, un manuscris poate fi luat de apă, un dosar poate dispărea dintr-o instituție, iar o bază de date poate deveni inaccesibilă în câteva minute. Uneori se pierde suportul. Alteori documentul supraviețuiește, dar își pierde contextul, autenticitatea sau posibilitatea de a fi folosit. Există și situații în care informația este falsificată, eliminată intenționat ori folosită împotriva persoanelor pe care le identifică.

Cazurile reunite în acest studiu pornesc tocmai de la această diversitate. Biblioteci și arhive distruse de incendii, inundații, cutremure și războaie stau alături de dosare dispărute, documente eliminate înaintea unor investigații și sisteme informatice blocate de atacuri cibernetice. În alte situații, cărți, manuscrise și arhive considerate pierdute au fost salvate, ascunse, evacuate sau reconstruite din copii răspândite în alte instituții.

Legătura dintre toate aceste cazuri nu este dezastrul în sine, ci fragilitatea informației păstrate. O carte rară, un registru, un act juridic, o fotografie, o înregistrare sonoră sau o bază de date au suporturi și funcții diferite, dar pierderea lor poate produce același rezultat: dispariția unei informații care nu mai poate fi reconstituită sau dovedită din altă sursă.

2. Focul: distrugerea vizibilă și deciziile care îi multiplică efectele

Focul este imaginea cea mai puternică asociată pierderii arhivelor. Hârtia, cartonul, mobilierul și unele materiale plastice întrețin arderea, iar căldura poate deteriora inclusiv documente neatinse direct de flăcări. Fumul și funinginea pătrund în fibre, iar apa folosită la stingere declanșează un al doilea dezastru: file lipite, cerneluri migrate, deformări și dezvoltarea rapidă a mucegaiului.

Fiecare incendiu arată că pierderea unei arhive nu se măsoară doar în documente distruse fizic. Ceea ce dispare poate fi informația unică, contextul, calitatea originalului sau posibilitatea de a dovedi un fapt. În multe cazuri, suportul se păstrează intact, dar ceea ce contează pentru cercetare, administrare sau memorie devine inutilizabil.

După cutremurul din 18 aprilie 1906, incendiile care au urmat au devastat timp de mai multe zile centrul orașului San Francisco. Clădirea Wells Fargo Nevada National Bank a fost distrusă, iar seiful a rămas îngropat sub ruine și expus unei temperaturi foarte ridicate. Conducerea băncii a decis să nu îl deschidă imediat, ci să aștepte răcirea completă a acestuia.ⁱ

Seiful a fost deschis după aproximativ trei săptămâni. Unele registre prezentau urme de carbonizare la margini, însă informațiile din interior puteau fi în continuare consultate. Cazul este relevant nu atât pentru rezistența seifului, cât pentru ceea ce s-a întâmplat după incendiu. Salvarea unui document nu se încheie odată cu stingerea focului. Modul și momentul în care acesta este recuperat pot decide dacă ceea ce a rezistat dezastrului va putea fi păstrat mai departe.

Un caz aparte este cel al documentelor recensământului american din 1890. Acestea erau păstrate într-o încăpere neîncuiată din subsolul clădirii Departamentului Comerțului, pe rafturi de lemn și în afara spațiului considerat rezistent la foc. La 10 ianuarie 1921, un incendiu a afectat grav depozitul. Focului i s-a adăugat apa folosită de pompieri, însă o parte importantă a documentelor a scăpat și, potrivit evaluărilor făcute după incident, putea fi recuperată.

Problemele au continuat după stingerea incendiului. Ferestrele au fost deschise pentru evacuarea fumului, documentele au rămas în apă până a doua zi, iar accesul la acestea a fost întârziat inclusiv de verificările legate de asigurare. Materialele salvate au fost apoi mutate și depozitate, fără ca soarta lor să fie definitiv stabilită. În 1932, documentele rămase au fost incluse pe o listă a materialelor considerate lipsite de utilitate administrativă. Distrugerea a fost autorizată în anul următor, iar cea mai mare parte a ceea ce rezistase incendiului a fost ulterior eliminată. ⁱⁱ

Tocmai acest deznodământ face cazul relevant pentru istoria arhivelor. O parte a documentelor a dăinuit dezastrului din 1921, dar nu și deciziilor administrative luate în anii care au urmat. Starea fizică precară a unui document nu înseamnă însă că informația pe care o conține și-a pierdut valoarea. Un registru ars la margini sau afectat de apă poate păstra date care nu mai există în nicio altă sursă. Înainte de eliminarea documentelor afectate de un dezastru trebuie, prin urmare, stabilit ce poate fi recuperat, restaurat sau reprodus și ce informație riscă să dispară odată cu originalul.

Incendiul izbucnit la 12 iulie 1973 la National Personnel Records Center din St. Louis a distrus între 16 și 18 milioane de dosare ale personalului militar. Focul a ars necontrolat aproximativ 22 de ore, iar cantitățile mari de apă folosite pentru stingere au provocat pagube suplimentare. Aproximativ 6,5 milioane de dosare au putut fi recuperate, în diferite stări de degradare, ceea ce a dus la una dintre cele mai ample operațiuni de salvare și tratare a documentelor afectate de un incendiu. ⁱⁱⁱ

Consecințele s-au resimțit însă mult timp după stingerea focului. Pentru multe dintre dosarele pierdute nu existau copii de siguranță sau microfilme care să permită refacerea rapidă a informațiilor. Problema era cu atât mai serioasă cu cât aceste documente serveau veteranilor și familiilor lor pentru dovedirea serviciului militar și a recunoașterii drepturilor. În lipsa dosarului original, informațiile au trebuit reconstituite din alte surse, de la evidențe medicale până la ordine, documente ale unităților militare și înscrisuri păstrate chiar de foștii militari.^iv

Un incendiu produs la 14 februarie 1988 la Biblioteca Academiei de Științe a URSS din Leningrad (astăzi, Sankt Petersburg) a provocat unul dintre cele mai grave dezastre din istoria bibliotecilor. Aproximativ 400.000 de volume au fost distruse, alte două-trei milioane au fost afectate de căldură și fum, iar peste un milion au fost udate în timpul intervenției pompierilor. Printre pierderi s-au aflat lucrări științifice și medicale din secolele al XVII-lea–al XIX-lea, inclusiv volume din valoroasa colecție Baer.^v

Primele ore de după incendiu au arătat cât de dificilă poate deveni recuperarea atunci când nu există o intervenție bine pregătită. Potrivit relatărilor culese la vremea respectivă, printre materialele îndepărtate cu buldozerele se aflau și cărți care mai puteau fi salvate. Oameni aflați la fața locului au intervenit pentru recuperarea lor, iar sursa consemnează că până și operatorul unui buldozer și-ar fi oprit utilajul pentru a se alătura efortului de salvare.

Ceea ce a urmat este însă la fel de relevant. Volumele ude au fost congelate până la epuizarea spațiilor frigorifice disponibile în oraș. Pentru restul s-a apelat inclusiv la populație. Locuitorii din Leningrad au fost chemați să ia cărți acasă, să le usuce și apoi să le returneze bibliotecii. Până la sfârșitul lunii martie, potrivit datelor publicate atunci, sute de mii de volume fuseseră uscate în acest mod și aduse înapoi. Numărul celor afectate de mucegai a rămas relativ redus în raport cu amploarea dezastrului.

La 1 iunie 2008, un incendiu din complexul Universal Studios din California a atins și o clădire în care erau păstrate materiale audio și video. În 2019, o investigație jurnalistică a susținut că printre pierderi s-ar fi aflat un număr mare de înregistrări-master ale unor artiști importanți.^vi O înregistrare-master nu este echivalentă cu versiunea comercială distribuită publicului: poate conține o calitate superioară, piste separate, variante și informații tehnice utile restaurării. Cazul Universal a devenit astfel un avertisment privind concentrarea patrimoniului sonor și importanța inventarierii exacte.^vii

În timpul protestelor antiguvernamentale din Bosnia și Herțegovina din 7 februarie 2014, un incendiu izbucnit în clădirea Președinției din Sarajevo a afectat grav depozitele Arhivei Bosniei și Herțegovinei. Focul, fumul și apa folosită pentru stingere au deteriorat documente din fondurile păstrate acolo, unele dintre ele fiind pierdute definitiv. ^viii Incidentul a readus în atenție o vulnerabilitate aparte a arhivelor: atunci când depozitele se află în clădiri care găzduiesc și instituții politice sau administrative, documentele pot deveni victime ale unor evenimente care nu le vizează în mod direct.

O unitate de aer condiționat defectă a declanșat un incendiu catastrofal care a cuprins, la 2 septembrie 2018, Muzeul Național al Braziliei din Rio de Janeiro și a afectat una dintre cele mai importante colecții științifice și culturale din America Latină. Muzeul adăpostea peste 20 de milioane de piese, iar pierderile au privit nu numai obiecte muzeale, ci și informația asociată acestora. Printre materialele aflate în colecții se găseau înregistrări rare ale unor limbi indigene braziliene, mărturii ale unui patrimoniu cultural care, în anumite cazuri, nu mai putea fi reconstituit din alte surse. ^ix

Un alt tip de răspuns la dezastru poate fi urmărit după incendiul care a afectat, în aprilie 2021, Biblioteca Jagger a Universității din Cape Town, unde erau păstrate colecțiile speciale ale universității. Apa folosită în timpul intervenției a afectat materialele aflate în spațiile de la subsol, iar recuperarea lor a devenit o operațiune de amploare. În prima lună după incendiu, peste 2.000 de voluntari au participat, sub coordonarea personalului bibliotecii și a conservatorilor, la evacuarea și separarea colecțiilor. Aproximativ 10.000 de unități ude au fost transferate în spații frigorifice, iar peste 12.000 de lăzi cu materiale salvate au fost distribuite în zece locații și monitorizate pentru prevenirea apariției mucegaiului.^x

Incendiile istorice din spațiul românesc

În 1603, tulburările religioase de la Cluj au dus la distrugerea și dispersarea colecțiilor Colegiului Iezuit. Unele volume au fost identificate ulterior în fonduri ale altor ordine religioase, ilustrând situația unei colecții care dispare instituțional, dar supraviețuiește fragmentar în alte fonduri.^xi

Incendiul Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, din decembrie 1989, a distrus peste 500.000 de volume și numeroase manuscrise și instrumente de evidență. Potrivit istoricului instituției, printre pierderi s-au numărat aproximativ 12.000 de cărți rare, 52 de volume din biblioteca lui Mihai Eminescu și aproape 3.700 de manuscrise. Donațiile ulterioare au refăcut colecțiile cantitativ, nu și identitatea documentelor unicat pierdute.^xii

Un exemplu din România este și incendiul izbucnit la 26 mai 2017 într-un depozit al Global Archive Management din Dărăști, județul Ilfov. Hala adăpostea cantități mari de documente și arhive aparținând mai multor companii. Focul a afectat aproximativ 1.000 m² din suprafața totală de circa 1.800 m² a imobilului, iar intervenția pompierilor s-a prelungit timp de mai multe zile. Volumul mare de hârtie depozitată și particularitățile construcției au făcut dificilă stingerea completă a focarelor.^{xiii xiv}

3. Apa: dezastrul care continuă după retragerea viiturii

Inundația Florenței din 4 noiembrie 1966 a devenit un reper pentru conservarea documentelor afectate de apă. Revărsarea râului Arno a lovit biblioteci, arhive, muzee și biserici, iar Biblioteca Națională Centrală din Florența s-a numărat printre instituțiile grav afectate. Aproape un milion de volume și aproximativ șase milioane de fișe de catalog au fost acoperite de apă, noroi și păcură. La Arhivele de Stat din Florența, apa a pătruns în 40 de încăperi aflate la parter și a atins, în unele zone, aproximativ doi metri înălțime. Au fost inundate documente juridice și administrative, arhive ale unor instituții religioase, ale unor organisme de asistență și ale unor spitale.^xv

Apa care a pătruns în depozite nu a adus doar umezeală. Noroiul, sedimentele și combustibilul au contaminat colecțiile, iar timpul a devenit esențial. Hârtia udă se deformează, filele se pot lipi, cernelurile pot migra, iar apariția mucegaiului poate transforma rapid documente recuperabile în materiale mult mai greu de salvat. Nici instrumentele de evidență nu au fost ferite. Cele aproximativ șase milioane de fișe de catalog afectate erau indispensabile pentru identificarea și regăsirea colecțiilor.

Tsunamiul din Oceanul Indian din 26 decembrie 2004 a afectat grav nu doar populația și infrastructura zonelor de coastă, ci și patrimoniul documentar al regiunii. În provincia indoneziană Aceh, una dintre zonele cel mai puternic lovite, clădiri administrative, biblioteci și depozite de documente au fost distruse sau inundate. Apa a afectat arhive publice și documente necesare funcționării administrației într-un moment în care tocmai aceste evidențe deveniseră esențiale pentru reconstrucție.

Experiența tsunamiului a avut și o consecință arhivistică importantă. Documentele create în timpul intervenției, reconstrucției și revenirii la normalitate au fost păstrate sistematic. În Indonezia, arhivele referitoare la tsunami și la reconstrucția ulterioară însumează peste 9 kilometri liniari de documente, alături de fotografii, înregistrări audio-video și suporturi digitale. În 2017, Indian Ocean Tsunami Archives, păstrate în Indonezia și Sri Lanka, au fost înscrise în Registrul internațional UNESCO Memory of the World.^xvi

La aproape jumătate de secol după Florența, uraganul Sandy a arătat o altă dimensiune a aceluiași risc. În octombrie 2012, instituții culturale de pe coasta de est a Statelor Unite au fost afectate de inundații, întreruperi ale alimentării cu energie și imposibilitatea funcționării normale a unor sedii. În New York, colecții culturale inundate au necesitat evacuare, uscare și congelare pentru limitarea degradării și a apariției mucegaiului.^xvii

În România, amplasarea sediului central al Direcției Generale a Arhivelor Statului în apropierea Dâmboviței și particularitățile clădirii au expus în mod repetat arhiva riscului de infiltrații și inundații. Un episod important s-a produs în 1970, însă situația cea mai gravă a fost înregistrată în iulie 1975, când, pe fondul precipitațiilor abundente și al pericolului de revărsare a Dâmboviței, apa a pătruns în subsolul în care se aflau aproximativ 5.000 m.l. de arhivă, alături de publicații, materiale tehnice și arhiva proprie a instituției. Cu sprijinul armatei, al personalului și al voluntarilor a fost declanșată evacuarea de urgență a documentelor, acestea fiind mutate provizoriu în săli de studiu, pe coridoare și în holuri. În 1970 și 1975, nivelul apei în demisol a depășit 1,5 m, iar umiditatea relativă, menținută la valori de peste 90%, a făcut spațiul impropriu păstrării documentelor. Experiența acestor episoade a determinat renunțarea la depozitarea arhivei în subsol și, în 1980, instalarea unui sistem de alarmare anti inundație. Măsurile nu au eliminat însă riscul: la 12 august 1981, o ploaie torențială a provocat refularea apei prin canalul colector din subsol, iar extinderea igrasiei și a infiltrațiilor a condus în cele din urmă la evacuarea întregului spațiu, devenit inutilizabil pentru păstrarea documentelor.^xviii

Foto 1 Salvarea documentelor inundate.

Sursa: ANR, Biblioteca documentară, Imagini de la salvarea unor arhive în timpul inundațiilor din iulie 1975.

Foto 2 Depozitarea documentelor inundate în holul central al Arhivelor Statului.

Sursa: Ibidem.

Foto 3 Curățarea depozitelor de arhivă inundate.

Sursa: Ibidem.

4. Clădirea și infrastructura: când depozitul devine amenințare

Marele cutremur Kantō din 1923 a fost urmat de incendii care au devastat întinse zone din Tokyo. Urmele dezastrului se regăsesc și în arhivele instituțiilor care au traversat acea perioadă. Banca Japoniei consemnează că, deși păstrează documente create încă de la înființarea sa în 1882, o parte dintre înscrisurile istorice importante s-a pierdut în incendiile care au urmat cutremurului. Alte pierderi documentare aveau să se producă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.^xix

La 3 martie 2009, clădirea Arhivei Istorice a orașului Köln s-a prăbușit, antrenând două imobile învecinate și provocând moartea a două persoane. Sub dărâmături au ajuns aproximativ 27 de kilometri liniari de documente, unele vechi de secole. Dezastrul nu fusese provocat de un incendiu sau de o inundație, ci survenise în urma prăbușirii structurii clădirii, în contextul lucrărilor la o linie de metrou din imediata apropiere. ^xx

Operațiunea de salvare a avut o dimensiune neobișnuită. Documentele trebuiau recuperate din beton, pământ și apă, apoi transportate, curățate, uscate, identificate și asociate din nou fondurilor din care proveniseră. Aproximativ 95% din materialul arhivistic a putut fi scos fizic dintre dărâmături, fără ca aceasta să însemne însă că documentele erau și restaurate sau puteau fi din nou consultate. Multe documente erau rupte, deformate, ude, contaminate sau amestecate cu fragmente provenite din alte unități arhivistice. ^xxi

Pentru un administrator de arhivă, cazul Köln este cu atât mai problematic cu cât pericolul nu provenea din interiorul instituției și nu putea fi prevenit prin măsurile obișnuite de protecție a arhivei. Poți controla temperatura, accesul și instalațiile proprii și totuși să fii afectat de ceea ce se întâmplă dincolo de pereții arhivei. Lucrările de construcție din vecinătate, modificările structurale și intervențiile asupra terenului trebuie privite, la rândul lor, ca posibile surse de risc.

Cutremurul din Haiti din 2010 a arătat că scoaterea documentelor dintre ruine este numai prima etapă a salvării. La Centre d’Art din Port-au-Prince, arhivele recuperate după prăbușirea clădirii au fost adunate inițial în cutii și depozitate într-un container maritim amplasat într-o zonă securizată. Condițiile de păstrare au fost îmbunătățite treptat prin instalarea unui sistem de ventilație, monitorizarea temperaturii și umidității și înlocuirea rafturilor din lemn cu rafturi metalice. ^xxii

În România, seismul din 4 martie 1977 a afectat mai multe imobile ale Arhivelor Statului, cu consecințe diferite asupra clădirilor și depozitelor. La sediul central din București avariile au fost relativ reduse (fisuri în tencuială și ziduri, deteriorarea unor utilaje și aparate de laborator și avarierea coșului de fum), fără afectarea structurii de rezistență. În alte depozite, efectele au fost însă mult mai grave: o parte a clădirii din Calea Griviței s-a prăbușit, sediul din Str. Arhivelor nr. 2 a suferit fisuri structurale și deteriorări ale acoperișului și șarpantei, iar în aproape toate depozitele rafturile s-au prăbușit în proporție de peste 90%, deteriorând cutiile de protecție și documentele. Mobilizarea personalului chiar în noaptea de 4 spre 5 martie a permis izolarea instalațiilor, întreruperea alimentării cu apă și gaze, evacuarea arhivelor din spațiile afectate și punerea în siguranță a patrimoniului. Lipsa spațiilor a impus ulterior redistribuirea documentelor provenite din imobilele calamitate și chiar reutilizarea subsolului sediului central, în pofida problemelor sale de infiltrații. Experiența cutremurului a determinat și introducerea unor măsuri preventive, în special ancorarea rafturilor între ele și fixarea lor de pereți.^xxiii

Foto 4 Urmările seismului din 4 martie 1977 asupra clădirii depozitului exterior Grivița al Arhivelor Statului.

Sursa: ANR, Biblioteca documentară, Album, f. 13.

Foto 5 Urmările seismului din 4 martie 1977 în interiorul depozitului exterior Grivița al Arhivelor Statului.

Sursa: ANR, Biblioteca documentară, Album, f. 11.

5. Războiul și distrugerea deliberată a memoriei

Cel mai cunoscut simbol al distrugerii patrimoniului documentar rămâne Biblioteca din Alexandria, unul dintre marile centre ale cunoașterii lumii antice, a cărei dispariție, idealizată adesea sub forma unui singur incendiu devastator provocat de trupele lui Iulius Cezar (48 î.Hr.), pare să fi fost, în realitate, rezultatul unui proces îndelungat de declin și al mai multor episoade de război, incendiere, invazie și neglijare, care au dus la pierderea unui număr imposibil de determinat de suluri de papirus și, odată cu acestea, a unor opere și informații care nu au mai putut fi recuperate.^xxiv

În 1258, armatele mongole conduse de Hülegü au cucerit Bagdadul, unul dintre marile centre intelectuale ale lumii islamice medievale. Asediul și violențele care au urmat au provocat pierderi uriașe de vieți, clădiri, biblioteci și manuscrise acumulate de-a lungul generațiilor. În memoria culturală, atacul asupra Bagdadului a rămas asociat și cu celebra Casă a Înțelepciunii (Bayt al-Hikma), deși istoricii nu pot stabili cu certitudine în ce formă mai funcționa aceasta la momentul invaziei. O tradiție repetată timp de secole spune că atât de multe manuscrise ar fi fost aruncate în Tigru încât apele râului s-ar fi întunecat de cerneala lor. Imaginea aparține mai degrabă memoriei legendare a distrugerii decât unei relatări care poate fi verificată documentar.^xxv

Un alt episod de distrugere intenționată s-a petrecut în Yucatán, în 1562. La Maní, franciscanul Diego de Landa, preocupat de combaterea practicilor religioase pe care le considera idolatre, a dispus arderea unor codice mayașe și a unui număr foarte mare de obiecte și reprezentări religioase. De Landa avea să consemneze el însuși distrugerea cărților și durerea cu care mayașii au asistat la pierderea lor. Dimensiunea pierderii devine mai ușor de înțeles prin raportare la ceea ce a supraviețuit. Din tradiția precolumbiană mayașă au ajuns până în prezent numai câteva codice, iar specialiștii lucrează astăzi cu o parte infimă din literatura manuscrisă care a existat înaintea cuceririi și convertirii.^xxvi

O pierdere de proporții excepționale s-a produs la 30 iunie 1922, când explozia și incendiul izbucnite în complexul Four Courts din Dublin, în primele confruntări ale Războiului Civil Irlandez, au distrus Public Record Office of Ireland. Depozitul adăpostea documente acumulate de-a lungul a aproximativ șapte secole, iar sute de mii de acte referitoare la administrație, justiție, proprietăți, familii și comunități au dispărut aproape instantaneu. Amploarea pierderii a fost atât de mare încât, un secol mai târziu, instituțiile irlandeze încearcă încă să reconstituie virtual arhiva prin identificarea copiilor și transcrierilor păstrate în alte colecții din întreaga lume. ^xxvii

Un caz aparte este cel al Bibliotecii Universității din Leuven (Belgia), distrusă de două ori în prima jumătate a secolului al XX-lea. În 1914, în timpul Primului Război Mondial, trupele germane au incendiat orașul, iar sute de mii de volume și manuscrise medievale de mare valoare au fost pierdute. Reconstruită după război cu sprijinul donațiilor internaționale, biblioteca a fost din nou distrusă în 1940, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.^xxviii

În noaptea de 25 august 1992, Biblioteca Națională și Universitară a Bosniei și Herțegovinei din Sarajevo a fost bombardată și incendiată deliberat. Cea mai mare parte a unei colecții de aproape două milioane de volume a fost pierdută, iar bibliotecari și locuitori au încercat să salveze cărți în timpul atacului. Pierderea a avut atât o dimensiune documentară, cât și una simbolică, întrucât colecția constituia o expresie a diversității etnice, culturale și lingvistice a Bosniei și Herțegovinei.^xxix

Varșovia a cunoscut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial o situație care a depășit efectele obișnuite ale luptelor. În timpul și după înfrângerea Insurecției din Varșovia din 1944, forțele germane au continuat incendierea și demolarea deliberată a orașului. UNESCO descrie această distrugere ca fiind „programată” și arată că peste 85% din centrul istoric al Varșoviei a fost distrus. Devastarea orașului a afectat și patrimoniul cultural și documentar acumulat de-a lungul generațiilor. Planuri, fotografii, relevee și alte mărturii rămase au fost folosite în amplul proces de reconstrucție a orașului.^xxx Arhiva Biroului pentru Reconstrucția Varșoviei, păstrată astăzi la Arhivele de Stat ale capitalei poloneze, documentează atât distrugerea orașului, cât și refacerea sa, și a fost înscrisă în registrul UNESCO Memory of the World.^xxxi

Un alt tip de pierdere s-a produs la Potsdam, spre sfârșitul războiului. Heeresarchiv, arhiva militară care păstra importante fonduri ale armatei prusace și germane, fusese deja afectată de un incendiu în 1942. Pe măsură ce bombardamentele asupra orașelor germane s-au intensificat, în 1943 a început evacuarea unor documente, dar transferul a avansat lent. La 14 aprilie 1945, în timpul bombardamentului britanic asupra Potsdamului, clădirea arhivei a fost lovită direct și a ars aproape în întregime. Documentele care nu fuseseră evacuate anterior s-au pierdut în mare parte. Printre fondurile grav afectate s-au aflat documente ale armatei prusace și numeroase evidențe militare. Bundesarchiv arată că cea mai mare parte a documentelor armatei prusace a ars în 1945, ceea ce explică golurile importante cu care se confruntă astăzi cercetarea istoriei militare germane.^xxxii

Atacurile din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center au produs, pe lângă pierderile umane și distrugerile materiale, dispariția unui volum imposibil de stabilit cu exactitate de documente juridice, bancare și financiare. În clădirile complexului funcționau numeroase instituții financiare, societăți de investiții și cabinete juridice, fiind pierdute cel puțin 21 de biblioteci specializate, majoritatea din domeniul dreptului și al investițiilor financiare. Seifurile și casetele de valori ale băncilor din complex adăposteau, de asemenea, documente de familie, fotografii și alte bunuri documentare cu caracter unic, iar unele arhive instituționale, precum cea a Autorității Portuare New York-New Jersey, au fost distruse aproape în întregime.^xxxiii Nici depozitarea într-un seif bancar nu a oferit o protecție absolută. Aproximativ 40.000 de negative realizate de Jacques Lowe, fotograful personal al președintelui John F. Kennedy, erau păstrate într-o casetă de valori la 5 World Trade Center (5 WTC) și au fost pierdute definitiv în urma atacurilor.

În timpul și după conflictul din Irak din anul 2003, jafurile, incendiile și distrugerile au afectat grav biblioteci, arhive, ministere și instituții de învățământ. O mare parte din documentele fizice disponibile în unele instituții a fost distrusă sau dispersată, iar pierderea evidențelor administrative a îngreunat procesul de reconstrucție instituțională. ^xxxiv

În decembrie 2011, în timpul tulburărilor politice din Cairo, a fost incendiat Institutul Egiptean, ale cărui origini datează din timpul expediției lui Napoleon în Egipt. Focul a distrus numeroase cărți rare, manuscrise și documente istorice, iar o parte dintre materialele salvate au necesitat operațiuni de sortare și restaurare. Colecția cuprindea și exemplare din monumentala Description de l’Égypte, unele dintre volume fiind recuperate după incendiu.^xxxv

Transformarea arhivelor în ținte ale conflictului rămâne o realitate dureroasă și în războaiele prezentului. Până la 29 iulie 2026, potrivit UNESCO, 545 de obiective culturale au fost afectate în Ucraina, inclusiv 43 de muzee, 22 de biblioteci și 5 arhive. Aceste cifre cuprind numai obiectivele pentru care daunele au putut fi verificate, dimensiunea reală a pierderilor fiind cu siguranță mai mare.^xxxvi

În decembrie 2023, Consiliul Internațional al Arhivelor a semnalat distrugerea Arhivei Centrale a municipalității Gaza și a principalei biblioteci publice, unde erau păstrate documente istorice vechi de aproximativ un secol. Ulterior, organizațiile profesionale internaționale au continuat monitorizarea pierderilor, iar Consiliul Internațional al Arhivelor a înființat, în mai 2025, Palestine Archives Task Force, un grup destinat sprijinirii salvării, recuperării și conservării arhivelor palestiniene afectate de conflict. Pentru Gaza, UNESCO confirmase până la 24 martie 2026 pagube la 164 de obiective culturale.^xxxvii

România între evacuare, dispersare și demolare instituțională

Evacuarea către Moscova, în 1916-1917, a unei părți din Tezaurul României a cuprins, pe lângă aur, arhive, documente regale, hrisoave și alte bunuri culturale. Restituirile din 1935 și 1956 au fost parțiale. Din perspectivă arhivistică, cazul este o dislocare de patrimoniu produsă în context de război, nu o calamitate propriu-zisă.^xxxviii

După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, cedarea nordului Transilvaniei a determinat evacuarea în grabă a personalului și a unor fonduri ale Arhivelor Statului din Cluj și ale altor instituții românești. Cercetarea perioadei indică dispersări, confiscări și discontinuități de evidență, însă amploarea pierderilor trebuie apreciată diferențiat, pe baza documentelor și studiilor disponibile.

În al Doilea Război Mondial, pe măsură ce linia frontului se muta, cantități masive de documente locale și naționale au fost distruse în timpul bombardamentelor (precum bombardamentul asupra Bucureștilor din aprilie 1944). Armatele aflate în retragere sau în avans au jefuit și au ars frecvent documente administrative.

Odată cu ocuparea României de către trupele sovietice și preluarea puterii de către regimul comunist, numeroase fonduri și documente care detaliau istoria instituțiilor pre-comuniste, a partidelor politice istorice și a elitelor au fost fie distruse intenționat, fie confiscate. Deși nu au fost neapărat „pierdute” în incendii, aceste arhive au fost blocate și ascunse de public și de cercetători timp de aproape o jumătate de secol.

În 1985, fostul sediu al Arhivelor Statului din complexul Mihai-Vodă a fost demolat în cadrul sistematizării centrului Bucureștiului. Fondurile fuseseră evacuate, iar biserica și turnul-clopotniță au fost salvate prin translatare. Pierderea a privit sediul istoric, depozitele și contextul arhitectural al instituției, nu fondurile arhivistice în sine.^xxxix

De ce sunt atacate arhivele

În război, documentul poate fi țintă pentru că dovedește continuitatea unei comunități, proprietatea asupra terenurilor, componența populației, existența unei administrații ori comiterea unor abuzuri. Arderea unui registru funciar nu distruge terenul, dar poate îngreuna restituirea lui. Dispariția actelor de stare civilă nu șterge persoanele, dar poate face dificilă dovedirea identității și a rudeniei. Atacul asupra arhivei produce efecte care continuă și după încetarea focului.

6. Când arhiva devine armă: evidența folosită pentru represiune

Există și o altă formă de pericol: documentele nu sunt distruse, ci transformate în instrumente de represiune. Evidențe create pentru administrarea drepturilor și obligațiilor pot fi corelate astfel încât, într-un regim represiv, să devină instrumente de identificare și urmărire a persoanelor.

În timpul Holocaustului, registrele de stare civilă, evidențele fiscale, recensămintele și registrele comunităților religioase au fost folosite pentru identificarea persoanelor, inclusiv a celor care încercau să își ascundă originea.^xl Rezistența neerlandeză a înțeles această putere când, la 27 martie 1943, a atacat Registrul populației din Amsterdam, încercând să împiedice ocupanții să folosească evidențele pentru identificarea evreilor, depistarea membrilor rezistenței și verificarea autenticității actelor de identitate falsificate. Distrugerea evidențelor urmărea astfel, în mod paradoxal, salvarea unor vieți.^xli

În Estonia, după revenirea regimului sovietic în 1944, au rămas documente create în timpul ocupației germane, printre care și aproximativ 160.000 de fișe biografice, care cuprindeau îndeosebi informații despre cetățenii estonieni înrolați în formațiunile germane, precum și despre persoanele ucise, rănite sau dispărute pe front. Fișele au fost integrate în sistemul operativ sovietic și utilizate, alături de arhivele instituțiilor, de publicațiile perioadei de ocupație și de alte evidențe nominale, pentru verificarea populației și identificarea foștilor militari, polițiști, funcționari, membri ai clerului, intelectuali și a altor persoane considerate „periculoase” politic. În acest fel, documente create de un regim de ocupație au devenit instrumente de supraveghere și represiune în mâinile regimului care i-a succedat, demonstrând că supraviețuirea fizică a unei arhive nu garantează utilizarea sa legitimă.^xlii

Arhiva STASI constituie un caz diferit, deoarece documentele nu au fost doar preluate și deturnate ulterior, ci au fost create chiar în scopul supravegherii și reprimării populației Republicii Democrate Germane. În 1989, angajații serviciului au început să distrugă dosare pentru a elimina urmele activităților ilegale, însă ocuparea sediilor STASI de către cetățeni a oprit treptat operațiunea. În prezent, arhiva păstrează aproximativ 111 kilometri de documente, iar peste 1,5 milioane de persoane au putut consulta informațiile strânse despre ele. ^xliii

În Rwanda, înscrierea apartenenței etnice în registrele administrative și pe cărțile de identitate a oferit autorilor genocidului din 1994 un instrument rapid de identificare a populației tutsi, documentul destinat dovedirii identității devenind, la punctele de control, un adevărat verdict de condamnare la moarte.^xliv

7. Sfârșitul regimurilor și lupta pentru documente: STASI, Securitatea și arhiva PCR

Cazul STASI, analizat separat în acest articol, rămâne unul dintre cele mai cunoscute exemple de încercare de distrugere a documentelor în ultimele luni ale unui regim autoritar. Intervenția cetățenilor est-germani a oprit o parte a operațiunilor de eliminare, iar documentele salvate au devenit ulterior surse pentru cercetarea represiunii și pentru clarificarea situației victimelor.

În România, prăbușirea regimului comunist a ridicat probleme asemănătoare, dar într-un context instituțional diferit. Există mărturii, cercetări și documente privind arderea sau eliminarea unor materiale ale Securității în timpul evenimentelor din decembrie 1989 și în perioada imediat următoare. ^xlv Nu există însă o cifră definitivă a dosarelor distruse și nici nu poate fi presupus că fiecare lacună din fondurile păstrate este rezultatul unei distrugeri intenționate. Unele documente au fost dispersate, fondurile au trecut prin schimbări de custodie, iar o parte a materialelor a rămas pentru diferite perioade în păstrarea structurilor succesoare.

Arhiva Comitetului Central al PCR reprezintă o situație distinctă și nu trebuie confundată cu arhiva fostei Securități. Creată de structurile partidului, aceasta a trecut după 1989 prin mai multe etape de custodie și, în final, de preluare în administrarea Arhivelor Naționale. Istoria sa de după Revoluție este relevantă mai ales pentru problema continuității custodiei și a accesului la documente, chiar dacă nu pentru susținerea unei teze generale privind distrugerea arhivei.^xlvi

8. Când documentul devine incomod: falsificarea și distrugerea probei

O arhivă nu devine vulnerabilă numai atunci când documentele sunt distruse de foc, apă sau război. Există și o formă mai puțin vizibilă de pierdere: documentul poate fi falsificat, substituit sau eliminat tocmai pentru că dovedește un fapt. În asemenea situații, nu suportul este ținta principală, ci informația și valoarea sa de probă. Falsificarea introduce în circuit o realitate care nu a existat, iar distrugerea intenționată încearcă să facă imposibilă reconstituirea uneia care a existat.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri de falsificare documentară este cel al așa-numitelor „jurnale ale lui Hitler”. În aprilie 1983, revista germană Stern a anunțat descoperirea unor presupuse jurnale ale lui Adolf Hitler și a început publicarea unor fragmente. Verificarea realizată de Bundesarchiv, împreună cu examinările criminalistice asupra acestora, a demonstrat însă că documentele erau falsuri. Analiza arhivistică și critică a textului a identificat inclusiv dependența unor pasaje de lucrări publicate după război, iar examinarea materială a evidențiat elemente incompatibile cu perioada în care documentele pretindeau că fuseseră create. Cazul arată cât de importantă este verificarea autenticității înainte ca un document să fie acceptat ca sursă: un fals convingător nu distruge informația existentă, ci introduce o informație fabricată care poate modifica interpretarea trecutului.^xlvii

La polul opus se află situațiile în care problema nu este crearea unui document fals, ci dispariția celui autentic. În timpul prăbușirii companiei Enron, în 2001, în cadrul firmei de audit Arthur Andersen, responsabilă de verificarea situațiilor sale financiare, a început o amplă operațiune de distrugere a documentelor legate de acest client.

Documente pe hârtie au fost mărunțite, iar zeci de mii de e-mailuri și alte fișiere electronice au fost șterse într-o perioadă în care o investigație a Securities and Exchange Commission devenea iminentă. Distrugerea a continuat până după emiterea citației oficiale pentru predarea documentelor. Cazul a devenit unul dintre exemplele clasice ale riscului pe care îl reprezintă eliminarea documentelor tocmai în momentul în care acestea capătă valoare probatorie.^xlviii

Cele două situații sunt opuse numai în aparență. Într-una, informația falsă este introdusă în locul adevărului; în cealaltă, informația autentică este eliminată pentru ca adevărul să fie mai greu de stabilit. Pentru arhivist, consecința este aceeași: simpla existență a unui document nu garantează adevărul, după cum dispariția lui nu înseamnă că fapta pe care o consemna nu a existat. Autenticitatea, integritatea, proveniența și continuitatea custodiei sunt cele care transformă documentul păstrat într-o probă credibilă.

9. Noile calamități digitale

În mediul digital, informația poate exista în continuare și totuși să nu mai poată fi folosită. Un server oprit, o cheie de criptare pierdută, un ransomware, dispariția unei aplicații sau încetarea activității unei instituții pot bloca accesul la volume mari de informații.

Atacul ransomware asupra British Library din octombrie 2023 a afectat sisteme interne, servicii pentru cititori și accesul la resurse. Raportul instituției arată că atacatorii au exfiltrat date și au distrus sau criptat servere, iar revenirea a impus reconstruirea infrastructurii într-o arhitectură nouă.^xlix

În 2023, CNET (publicație online americană specializată în tehnologie, una dintre cele mai vechi și cunoscute publicații de profil de pe internet) a eliminat de pe site mii de articole vechi, invocând inclusiv motive legate de optimizarea pentru motoarele de căutare. Compania a precizat că păstrează copii interne și că transmite materialele către Internet Archive. Cazul evidențiază însă dependența memoriei digitale de politica proprietarului platformei.^l

La începutul lunii februarie 2025, site-ul USAID (United States Agency for International Development, agenție guvernamentală americană responsabilă în principal de administrarea programelor de asistență externă, dezvoltare și ajutor umanitar) și mai multe resurse asociate au devenit indisponibile în contextul reorganizării agenției. Episodul a arătat cât de greu este pentru utilizatori să distingă, în timp real, între o mutare tehnică, o conservare în alt sistem și o pierdere efectivă de informație.^li

Atacul cibernetic asupra ANCPI din 14 iulie 2026 a arătat că o arhivă sau o evidență digitală poate rămâne intactă ca informație și, în același timp, să devină temporar inutilizabilă. Investigația tehnică a confirmat un atac de tip ransomware, în urma căruia au fost criptate și șterse componente ale infrastructurii de virtualizare care găzduia aplicațiile agenției. Potrivit ANCPI, baza centrală a sistemului cadastral, care conține evidența proprietăților și a drepturilor reale asupra imobilelor, nu a fost afectată. Existența copiilor de siguranță în mai multe locații a permis începerea procesului de restaurare, însă indisponibilitatea e-Terra a blocat temporar activitatea curentă și a generat un volum important de cereri restante după repunerea sistemului în funcțiune.^lii

Incidentul din România nu este izolat. La numai câteva săptămâni distanță, autoritățile franceze au anunțat accesări neautorizate ale sistemului informatic al Direction générale des Finances publiques (DGFiP), produse în lunile iunie și iulie 2026. În acest caz nu a fost vorba despre ransomware, ci despre compromiterea unor date de autentificare, care a permis consultarea și extragerea de informații. Investigațiile au stabilit că au fost vizate informații privind aproximativ 678.000 de persoane și profesioniști, printre datele accesate aflându-se și informații cadastrale referitoare la adresele și suprafețele unor proprietăți^.liii

Experiențele europene din ultimii ani arată că vulnerabilitatea evidențelor publice digitale nu se reduce la riscul ștergerii bazei de date. În Slovenia, un atac cibernetic produs în august 2022 asupra sistemului informatic al Administrației pentru Protecție Civilă și Ajutor în Caz de Dezastre a perturbat servicii informatice și de poștă electronică, fără să întrerupă serviciul de urgență 112.^liv În Estonia, atacurile de tip DDoS din iulie 2025 au vizat inclusiv site-uri administrate de Centre of Registers and Information Systems și au produs întreruperi temporare ale unor servicii.^lv

Privite împreună, aceste incidente arată că protejarea unei evidențe digitale are cel puțin trei dimensiuni: informația trebuie să rămână intactă, să nu poată fi extrasă de persoane neautorizate și să poată fi accesată atunci când activitatea instituției o cere. Cazul ANCPI este relevant tocmai pentru diferența dintre aceste situații: baza centrală a scăpat atacului, dar indisponibilitatea aplicațiilor a fost suficientă pentru a afecta activitatea curentă. În mediul digital, existența datelor și posibilitatea efectivă de a le utiliza nu sunt același lucru.

10. Salvatorii memoriei și reconstrucția arhivelor pierdute

Dincolo de acest șir de dezastre, istoria arhivelor păstrează și exemple remarcabile de solidaritate, salvare și reconstrucție: documente scoase din apă și moloz, manuscrise ascunse, distrugeri oprite de cetățeni și fragmente reunite după decenii.

Îngerii noroiului („Mud Angels”) din Florența

După inundația din 4 noiembrie 1966, la Florența au venit mii de voluntari, mulți dintre ei tineri și studenți, din Italia și din alte țări. Au intrat în biblioteci, arhive și alte instituții culturale pentru a scoate din apă și noroi cărți, manuscrise și opere de artă. Cei care au participat la această mobilizare aveau să rămână cunoscuți sub numele de „Îngerii noroiului” („Mud Angels”).^lvi

Brigada de Hârtie din Vilnius

În Vilniusul ocupat de naziști, un grup de intelectuali evrei a fost obligat să participe la selectarea bibliotecilor și arhivelor confiscate de la Yidisher Visnshaftlekher Institut (Institutul Științific Evreiesc) – YIVO și de la alte instituții și persoane. Ocupanții urmăreau ca materialele considerate valoroase să fie trimise în Germania, în timp ce restul să fie distrus. Membrii grupului, devenit cunoscut ulterior sub numele de „Brigada de Hârtie”, au ales însă să salveze pe ascuns o parte din acest patrimoniu. Printre cei implicați s-au aflat poetul Abraham Sutzkever și scriitorul Shmerke Kaczerginski. Profitând chiar de activitatea de selecționare pe care fuseseră obligați să o desfășoare, ei și ceilalți membri ai grupului au sustras cărți, manuscrise, scrisori, fotografii și alte documente, pe care le-au ascuns în ghetoul din Vilnius și în alte locuri. Salvarea acestor materiale îi expunea unui pericol direct, într-un context în care descoperirea lor putea avea consecințe fatale: condamnarea la moarte.

Timbuktu: comunitatea care și-a evacuat manuscrisele

În 2012, ocuparea nordului statului Mali de către grupări armate a pus în pericol extraordinarele colecții de manuscrise păstrate de secole la Timbuktu. Orașul, important centru intelectual și spiritual al Africii occidentale, adăpostea atât colecția Institutului Ahmed Baba, cât și numeroase biblioteci private aflate în proprietatea unor familii locale. În fața pericolului, salvarea documentelor a început chiar în timpul conflictului: bibliotecari, proprietari ai colecțiilor și membri ai comunității au ascuns manuscrisele și au organizat transportarea lor către Bamako, capitala statului Mali. Operațiunea s-a desfășurat discret, pentru a evita confiscarea sau distrugerea materialelor. UNESCO estimează că peste 300.000 de manuscrise provenite din colecții private au fost transferate la Bamako, la care s-au adăugat aproximativ 10.000 dintre cele 40.000 de manuscrise aparținând Institutului Ahmed Baba. Alte 4.203 manuscrise ale institutului au fost arse sau sustrase de grupările armate.^lvii

Mii de mâini printre ruinele Kölnului

La Köln, operațiunea de salvare a mobilizat pompieri, servicii tehnice, arhiviști și peste o mie de voluntari. Documentele recuperate dintre ruine au fost introduse în cutii numerotate, fiind consemnat locul în care fuseseră găsite. Detaliul era esențial: într-o arhivă ale cărei documente ajunseseră amestecate sub moloz, păstrarea informației despre locul descoperirii putea ajuta ulterior la identificarea documentelor și la reconstituirea contextului lor. Recuperarea fizică a fost numai începutul, curățarea, restaurarea și identificarea materialelor reprezentând un proces de lungă durată care a continuat ani după prăbușire.^lviii

Ghidurile de intervenție ale organizațiilor arhivistice realizate după Köln au insistat asupra unei reguli simple: voluntarii trebuie coordonați, siguranța oamenilor are prioritate, iar pentru documentele ude care nu pot fi uscate rapid este necesară stabilizarea prin congelare pentru a limita dezvoltarea mucegaiului.^lix

Beyond 2022: reconstruirea virtuală a unei arhive distruse în 1922

La un secol de la incendiul care a urmat exploziei de la Public Record Office of Ireland din Dublin, proiectul Beyond 2022 și-a propus un obiectiv care mult timp ar fi părut imposibil: reconstruirea, în mediul digital, a arhivei pierdute. În 2022 a fost lansat Virtual Record Treasury of Ireland, o platformă care reunește copii, transcrieri, fotografii, inventare și alte mărturii documentare identificate în arhive și biblioteci din Irlanda și din alte țări. Proiectul nu poate readuce originalele distruse, dar poate reconstitui o parte din informația și din legăturile care existau între documente. Copii realizate înainte de 1922, transcrieri făcute de cercetători, duplicate administrative sau documente ajunse în alte instituții capătă o nouă valoare atunci când sunt identificate și reunite digital. Ceea ce a supraviețuit dispersat poate fi pus din nou în legătură cu arhiva din care provenea.^lx

Există aici o lecție importantă pentru administrarea oricărei arhive. Când originalul dispare, inventarele, registrele și indexurile pot păstra dovada existenței documentului și informații despre locul pe care acesta îl ocupa în fond. Dacă dispar și aceste instrumente, reconstituirea devine mult mai dificilă. Păstrarea unor copii de siguranță ale evidențelor, într-un mediu separat de documentele pe care le descriu, poate face diferența între o arhivă pierdută definitiv și una care, măcar parțial, mai poate fi reconstituită.

„Arhiviști fără frontiere”: solidaritate pentru arhivele amenințate

Salvarea unei arhive aflate în pericol poate depăși resursele instituției sau ale comunității care o păstrează. Războaiele, instabilitatea politică, dezastrele naturale ori lipsa personalului specializat pot face necesar sprijinul din exterior. Din această nevoie s-a născut, la Barcelona, în 1998, organizația nonprofit Archivists Without Borders/Arxivers sense Fronteres, formată în principal din arhiviști voluntari și orientată spre protejarea patrimoniului documentar vulnerabil.^lxi

Intervențiile sale nu se limitează la salvarea documentelor după un dezastru, ele includ și organizarea și inventarierea arhivelor, instruirea personalului, îmbunătățirea condițiilor de conservare, digitizarea și facilitarea accesului la documente. Printre primele proiecte s-au numărat cele dedicate arhivelor municipale din Guineea Ecuatorială, unde specialiștii au contribuit la organizarea și tratarea documentației istorice locale.

Din 2007, organizația colaborează și cu Arhiva Națională a poporului sahrawi, sprijinind păstrarea documentelor unei comunități marcate de conflict, refugiu și dispersare. Într-un asemenea context, arhiva nu păstrează numai memoria administrativă, ci și mărturii privind continuitatea și istoria unei populații.

Un alt exemplu este Arhiva Istorică a Poliției Naționale din Guatemala, descoperită în 2005, după ce milioane de documente fuseseră păstrate în condiții precare. Fondul conține informații importante despre violența politică, dispariții și încălcări ale drepturilor omului. Sprijinul arhivistic a contribuit la organizarea, descrierea și valorificarea documentelor pentru victime, cercetători și autoritățile judiciare.

În Chile, organizația a colaborat cu Fundația Salvador Allende pentru organizarea, catalogarea și digitizarea unei colecții de afișe. Acest exemplu amintește că patrimoniul documentar vulnerabil nu înseamnă numai registre și dosare, ci și fotografii, afișe, înregistrări și alte mărturii ale unei epoci.^lxii

Archivists Without Borders ilustrează o formă de solidaritate profesională în care experiența și cunoștințele sunt puse la dispoziția instituțiilor care nu dispun de resursele necesare pentru a interveni prin propriile mijloace. Uneori, intervenția decisivă nu înseamnă recuperarea spectaculoasă a unor documente dintr-un dezastru, ci organizarea, conservarea și digitizarea lor înainte ca pierderea să devină ireversibilă.

Protecția internațională

Convenția de la Haga din 14 mai 1954 a consacrat un cadru multilateral pentru protejarea bunurilor culturale în conflict armat. Definiția sa include colecții importante de manuscrise, cărți și arhive, precum și clădirile destinate păstrării lor.^lxiii

Pentru identificarea bunurilor protejate a fost instituită o emblemă distinctivă, reprezentată printr-un scut albastru și alb, cunoscută astăzi sub denumirea de Blue Shield („Scutul Albastru”), care facilitează identificarea bunurilor culturale protejate, fără ca protecția juridică să depindă de aplicarea ei. ^lxiv

Protecția stabilită în anul 1954 a fost consolidată ulterior prin Protocoalele adiționale la Convențiile de la Geneva, prin Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale și prin cel de-al Doilea Protocol la Convenția de la Haga, adoptat în 1999. În anumite condiții, atacarea intenționată a clădirilor dedicate artei, științei, educației sau religiei și a monumentelor istorice, atunci când acestea nu constituie obiective militare, poate reprezenta o crimă de război.

Această răspundere nu a rămas însă doar la nivel teoretic. În anul 2016, Curtea Penală Internațională l-a condamnat pe Ahmad Al Faqi Al Mahdi pentru crima de război constând în dirijarea intenționată a atacurilor împotriva unor monumente istorice și clădiri religioase din Timbuktu, stabilind un precedent important pentru sancționarea distrugerii deliberate a patrimoniului cultural.^lxv

Riscul începe înaintea dezastrului

Vulnerabilitatea unei arhive se instalează cu mult înainte de momentul în care izbucnește focul sau se sparge o conductă. Riscul există atunci când originalele sunt concentrate într-un singur loc, clădirea nu este evaluată corespunzător, conductele traversează depozitul, inventarele sunt neactualizate, copiile digitale se află în același sistem sau responsabilitățile de urgență nu sunt clare. Protecția actuală include și mecanisme de cooperare și sprijin internațional.

„Archives at Risk” desemnează, în sens larg, arhive expuse riscului de pierdere și, totodată, o inițiativă internațională dedicată protejării patrimoniului audiovizual. Promovat de Coordinating Council of Audiovisual Archive Associations (CCAAA), care reunește organizații internaționale din domeniul arhivării audiovizuale, programul sprijină instituțiile care păstrează colecții vulnerabile, facilitând accesul la specialiști, resurse, finanțare și parteneriate instituționale.^lxvi Unul dintre mecanismele folosite este modelul de „buddy archive” (arhivă parteneră), prin care o instituție oferă suport direct alteia pentru protejarea unei colecții aflate în pericol.

Specificul patrimoniului audiovizual explică și nevoia unui asemenea sprijin specializat, întrucât riscul nu privește numai deteriorarea fizică a documentului. Suportul poate rămâne intact, în timp ce tehnologia necesară pentru redarea lui dispare. Benzi, casete, pelicule sau discuri pot deveni inaccesibile din cauza lipsei echipamentelor, a pieselor de schimb ori a degradării chimice. Conservarea presupune așadar atât păstrarea suportului, cât și posibilitatea de a accesa în continuare informația de pe acesta.

Un exemplu este salvarea înregistrărilor proceselor lui Nelson Mandela și ale altor lideri ai Congresului Național African din 1963-1964. Înregistrările păstrează vocea și desfășurarea audierilor, elemente pe care o transcriere nu le poate reda integral. Digitizarea a făcut colecția mai sigură și mai accesibilă cercetării.^lxvii

Conceptul „Safe Havens for Archives at Risk” (Refugii sigure pentru arhive aflate într-o situație de risc), dezvoltat de un grup internațional coordonat de swisspeace, cu participarea unor organizații precum Consiliul Internațional al Arhivelor, UNESCO și Comitetul Internațional al Crucii Roșii, pornește de la posibilitatea ca, în situații excepționale, arhivele amenințate cu distrugerea sau copiile de securitate ale acestora să fie transferate temporar către o altă instituție care le poate păstra în condiții de siguranță, fără ruperea legăturii cu instituția ori comunitatea de origine.^lxviii Transferul originalelor este conceput ca o măsură de ultimă instanță și nu presupune pierderea drepturilor asupra arhivei, fiind necesare reguli clare privind durata custodiei, accesul, confidențialitatea și returnarea documentelor. ^lxix

O abordare diferită este oferită de Endangered Archives Programme (EAP) al British Library, care sprijină identificarea și digitizarea arhivelor amenințate de distrugere, neglijare sau degradare fizică, fără a urmări, de regulă, mutarea definitivă a originalelor. Programul pornește de la principiul păstrării documentelor originale în țara de origine. Copiile digitale sunt păstrate atât local, cât și de British Library, reducând astfel riscul ca pierderea suportului fizic să ducă și la dispariția informației.^lxx

11. Ce rămâne după dezastru

După toate aceste cazuri, întrebarea cea mai importantă este surprinzător de simplă: știm cu adevărat ce documente avem și unde le putem găsi? O arhivă poate supraviețui fizic unui incident și totuși să devină inutilizabilă dacă ordinea, proveniența și evidența transferurilor se pierd.

Clădirea, instalațiile și planurile de intervenție contează, dar la fel de mult contează organizarea de zi cu zi. În mediul digital, existența unui backup nu este suficientă dacă restaurarea nu a fost testată. Incidentul ANCPI și atacul asupra British Library arată că datele pot rămâne intacte, în timp ce serviciul devine indisponibil. Continuitatea depinde și de capacitatea de a reface aplicațiile, mecanismele de autentificare și configurațiile de care depinde accesul.

Nicio arhivă nu poate fi protejată de orice risc. Diferența dintre un incident controlabil și o pierdere majoră stă însă, de multe ori, în detaliile activității de zi cu zi: un inventar actualizat, o cutie așezată corect, o instalație verificată, un backup testat, un transfer consemnat și o persoană care știe ce are de făcut. Arhiva nu se păstrează singură. În spatele continuității ei se află, zi de zi, oameni care verifică, înregistrează, previn și intervin.

---