Reforma dreptului englez al testamentelor. Conferința „The Law of Succession and the Wills Bill” (Cambridge, 13 aprilie 2026)
Septembrie 2026 

Dr. Anthony Murphy

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Universitatea „Ovidius” din Constanța

Luni, 13 aprilie 2026, Colegiul Selwyn al Universității din Cambridge a găzduit conferința „The Law of Succession and the Wills Bill”, un eveniment de referință dedicat reformei materiei testamentare în dreptul englez. Organizată cu sprijinul Society of Legal Scholars (SLS) din Regatul Unit, manifestarea s-a înscris într-un amplu proces de reformă demarat de Law Commission¹ în anul 2016 pentru Anglia și Țara Galilor², demers care a parcurs două runde de consultare publică (2017 și 2023) și a culminat cu publicarea unui raport final, însoțit de macheta unui potențial proiect de lege (draft Wills Bill 2025).

Preconizata reformă pleacă de la premisa că actuala reglementare, întemeiată în mare măsură pe Wills Act 1837, nu mai răspunde adecvat realităților contemporane. Actul normativ amintit datează de la începutul epocii victoriene, nefiind conceput pentru provocările cu care se confruntă societatea engleză astăzi: creșterea speranței de viață și a mobilității, diversificarea structurilor familiale și digitalizarea. De aceea, recomandările Law Commission scot în evidență trei direcții de reformă, propunerile formulate fiind menite să întărească (1) libertatea testamentară, (2) protecția testatorilor împotriva dolului și influenței necorespunzătoare, respectiv (3) securitatea juridică, sub aspectul clarității, predictibilității și accesibilității legii.

Lucrările conferinței au fost structurate în patru paneluri, consacrate celor mai sensibile aspecte ale reformei propuse prin Wills Bill 2025. Evenimentul a reunit intervenții susținute de teoreticieni și practicieni ai dreptului, fiecare sesiune fiind urmată de dezbateri. Cu toate că temele abordate s-au înscris preponderent în orizontul tradiției Common Law, multe dintre ele prezintă interes și pentru sistemele de drept continental, inclusiv cel român (e.g., digitalizarea înscrisurilor, raționalizarea formalismului testamentar și protecția oferită persoanelor vulnerabile). De aceea, în cele ce urmează voi încerca să sintetizez principalele teme de reflecție desprinse din comunicările și dezbaterile la care am asistat.

I. Testamentele electronice

Primul panel a fost dedicat testamentelor electronice și a debutat cu prezentarea domnului Dr. Richard Hedlund, de la Lincoln University. Domnul profesor a criticat formalismul excesiv al reglementării propuse în această materie: proiectul prevede că semnătura testatorului ar corespunde celei electronice în sensul s. 7 din Electronic Communications Act 2000³, cu toate că textul s. 9 din Wills Act 1837 ar fi permis și interpretarea potrivit căreia simpla tastare a numelui în fișierul digital este valabilă.⁴ Mai mult decât atât, proiectul de lege menține condiția prezenței martorilor la încheierea testamentului electronic, or domnul profesor apreciază că noile tehnologii (e.g., markeri biometrici precum recunoașterea vocală, facială sau retinală) pot îndeplini aceeași funcție, respectiv să certifice că testamentul provine, într-adevăr, de la testator. Cât privește cerința utilizării unui „sistem fiabil” la întocmirea testamentelor electronice⁵, vorbitorul susține ideea implementării unui portal guvernamental destinat stocării acestora (e.g., fișiere în format PDF, video), principalele provocări vizând retenția, stocarea și transmiterea acestor fișiere după moartea testatorului.⁶

În următoarea prezentare, doamna Dr. Sarah Gilmartin (Lancaster University) a abordat la rândul său riscul ca tehnologia folosită la întocmirea unui testament electronic să nu mai fie disponibilă la data la care survine decesul testatorului. De aceea, doamna profesor a propus consacrarea unei obligații de mentenanță pentru furnizorii de servicii din acest domeniu și, eventual, desemnarea unor „legatari de contact” (legacy contacts) care să primească acces la fișier încă din timpul vieții testatorului, pe modelul rețelelor sociale.

Pentru a înțelege miza discuției, se cuvine să amintim că dreptul englez nu cunoaște distincțiile pe care dreptul european continental le face între formele testamentare sub aspectul condițiilor de valabilitate. Ca regulă generală, Wills Act 1837, s. 9 prevede că un testament este valabil dacă îmbracă forma scrisă (putând fi manuscris sau dactilografiat⁷) și a fost semnat de testator (sau de o altă persoană, respectând instrucțiunile acestuia) în prezența a doi martori, care la rândul lor trebuie să-l semneze în prezența testatorului. Testatorul poate redacta acest act de ultimă voință fie singur, fie cu concursul unui profesionist. Deși consultarea unui practician prezintă avantaje mai ales sub aspect probator, redactarea testamentelor nu a fost cuprinsă în categoria serviciilor juridice rezervate (i.e., care pot fi prestate numai de profesioniștii autorizați de lege) din rațiunea că o astfel de măsură ar descuraja eventualii testatori și, implicit, ar crește incidența devoluțiunii legale a moștenirii. Desigur, formalitățile amintite nu se aplică și testamentelor privilegiate⁸ sau celor făcute de instanță, în numele persoanelor incapabile, în cazuri autorizate de lege.⁹

II. Validarea judecătorească a unui testament viciat (dispensing power)

Al doilea panel, moderat de domnul prof. Brian Sloan (University of Cambridge), a analizat propunerea de a recunoaște instanțelor puterea de a valida un testament care nu îndeplinește toate condițiile de formă prevăzute de lege, dacă reflectă totuși voința reală a autorului său¹⁰. O astfel de soluție este deja aplicată în jurisdicții de tip Common Law (Australia, Noua Zeelandă, Canada) și are corespondent în art. 714 C.civ.Q.¹¹, ca aplicație particulară a adagiului actus interpretandus est potius valeat quam ut pereat. Acest principiu este evocat mai degrabă implicit în art. 1.050 C.civ. (conversiunea formei testamentare), text a cărei aplicabilitate este oricum redusă în condițiile abolirii formei mistice.¹² De aceea, un echivalent funcțional ar fi mai degrabă art. 1.010 C.civ. (confirmarea liberalităților), chiar dacă conferă această putere moștenitorilor dispunătorului și fără a prejudicia drepturile terților.

Domnul avocat Alexander Learmonth KC a atras atenția asupra dificultăților de interpretare ridicate de clauza 10 din proiectul de lege, care cere judecătorului să se convingă că înscrisul reflectă voința autorului său la data la care a fost redactat și că această intenție s-a menținut până la decesul acestuia¹³. Printr-o serie de scenarii ipotetice (pornind de la un testament nesemnat, urmat de o răzgândire parțială a testatorului cu privire la unul din legatari), vorbitorul a ilustrat cât de dificil ar fi, în absența unor repere legislative clare, ca instanțele să distingă situațiile de supraviețuire a intenției inițiale de cele în care aceasta trebuie considerată depășită.

Doamna Dr. Che Ekaratne (University of Reading) a comparat soluția propusă de clauza 10 din proiect cu echivalentul său neozeelandez, punând în antiteză formalismul rigid din dreptul englez actual (Wills Act 1837, s. 9) cu flexibilitatea soluției din Noua Zeelandă (Wills Act 2007, s. 3, 7 și 14). Sub acest aspect, doamna profesor a evidențiat competența Înaltei Curți din Noua Zeelandă de a acoperi nu doar viciile de formă de la întocmirea testamentului, ci inclusiv viciile care ar invalida modificări sau revocări.¹⁴ Experiența Noii Zeelande a fost ilustrată prin câteva statistici și cazuri inedite identificate în practica Înaltei Curți (e.g., confirmarea unei ciorne care nu purta semnătura testatorului¹⁵, a instrucțiunilor furnizate avocaților¹⁶ și chiar a unui fișier stocat în computerul unui judecător).¹⁷

Doamna Dr. Juliet Brook (University of Reading) a semnalat o posibilă incongruență între mecanismul confirmării judecătorești și cerința ca testatorul să fi înțeles că întocmește un testament, ca prim element din structura condiției privind cunoașterea și aprobarea actului (knowledge and approval).¹⁸ Doamna profesor a evocat experiențele altor sisteme pentru a sublinia dificultățile practice cu care instanțele s-ar confrunta în aplicarea acestui mecanism în forma propusă. Astfel, dacă instanțele ar pretinde ca autorul înscrisului (e.g., o ciornă scrisă de mâna defunctului, un mesaj electronic) să fi avut reprezentarea că întocmește un act de ultimă voință, o asemenea cerință ar goli de conținut mecanismul puterii de dispensă. În opinia vorbitoarei, împrejurarea că proiectul nu a corelat textele care prevăd soluțiile amintite (Draft Wills Bill, cl. 4, 10) riscă să împiedice aplicarea efectivă a acestui mecanism.

III. Reevaluarea capacității testamentare și protecția persoanelor vulnerabile

Al treilea panel a examinat consecințele reformei asupra reglementărilor care privesc discernământul testatorului sub două aspecte: capacitatea de a testa și vicierea consimțământului.

Domnul Dr. Daniel Bedford (University of Portsmouth) a criticat înlocuirea criteriilor consacrate prin Banks v Goodfellow¹⁹ cu standardul prevăzut de Mental Capacity Act 2005 (MCA). Pe de o parte, regimul pe care îl instituie MCA nu a fost conceput pentru materia testamentelor și s-ar impune includerea unor orientări suplimentare în ghidul de aplicare MCA, cu precădere în ceea ce privește aprecierea aptitudinii de a înțelege consecințele clauzelor testamentare și de a le cântări față de pretențiile potențialilor moștenitori.²⁰ Pe de altă parte, vorbitorul a analizat și consecințele pe care le-ar genera aplicarea prezumției de capacitate psihică din MCA și consideră că aprecierea capacității psihice a testatorului la momentul întocmirii actului de ultimă voință ar fi preferabilă unei aprecieri postume, care ridică dificultăți probatorii însemnate.

În România, criteriile de apreciere a capacității psihice nu sunt stabilite prin niciun act de reglementare primară. Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice²¹ arată ce este capacitatea psihică (art. 5 lit. h) și cine o evaluează (medicul psihiatru, în sensul art. 10), dar nu reglementează elementele care intră în conținutul normativ al noțiunii. Cu toate că lacuna vizează capacitatea psihică cerută în general, ne putem imagina câteva standarde aplicabile în materie testamentară (înțelegerea naturii actului juridic, a întinderii patrimoniului, a numărului și calității persoanelor cu vocație legală etc.). Ne referim, altfel spus, la conținutul juridic al evaluării capacității psihice, iar nu la cel medical, care presupune aplicarea unor criterii de diagnostic în vigoare în practica psihiatrică.

În cadrul aceluiași panel, Dr. Anthony Murphy (Universitatea „Ovidius” din Constanța) a analizat din perspectivă comparată propunerea de a conferi instanțelor puterea să prezume influența necorespunzătoare (undue influence) în materie testamentară. Echivalentul funcțional al acestei instituții în dreptul continental ar fi sugestia și captația, prezumate în cazul persoanelor care acordă îngrijiri de specialitate pentru boala care a cauzat decesul (art. 990 C.civ. și art. 909 C.civ.fr.) sau al persoanelor implicate în elaborarea testamentului (art. 991 C.civ., art. 975 C.civ.fr. și art. 2 din Decretul-lege nr. 71-941 din 26 noiembrie 1971). Dreptul englez actual instituie prezumții de influență necorespunzătoare numai în materia darurilor inter vivos, or reforma preconizată ar recunoaște instanțelor o putere discreționară de a prezuma această influență plecând de la „temeiuri rezonabile”.²²

Comparând soluțiile amintite, vorbitorul a arătat că principala deosebire dintre cele două modele are în vedere rolul alocat puterii de apreciere a instanței, iar nu existența ei propriu-zisă: în modelul discreționar, marja de apreciere ar privi însăși aplicarea prezumției de influență necorespunzătoare, în vreme ce modelul structurat rezervă instanței rolul de a aprecia incidența unor eventuale excepții (liberalitățile remuneratorii, raportate la posibilitățile dispunătorului și valoarea serviciilor de care a beneficiat, în sensul pct. 1 al art. 909 C.civ.fr., preluat și de fostul art. 810 C.civ. din 1864). Comisia nu a ținut seama de acest aspect, or propunerea avansată riscă să sacrifice predictibilitatea normei și să încurajeze litigii speculative.

§4. Cvasi-testamentele și donațiile pentru cauză de moarte

Domnul Dr. Derek Whayman (University of Reading) a abordat posibilele consecințe neintenționate ale redefinirii noțiunii de testament în Wills Bill 2025. Cu toate că proiectul urmărește simplificarea limbajului arhaic al Wills Act 1837, eliminarea expresiei „writing in the nature of a will”, care a constituit temeiul pentru recunoașterea jurisprudențială a cvasi-testamentelor (quasi-wills), ar permite eludarea condițiilor de formă prin intermediul unor instrumente funcțional echivalente testamentului (e.g., powers of appointment). După o scurtă expunere a evoluției legislative și jurisprudențiale a problemei (de la Statute of Frauds 1677²³ și Casson v. Dade²⁴ până la Re Barnett²⁵ și soluțiile adoptate în alte sisteme aparținând tradiției Common Law), vorbitorul a ridicat problema validității cvasi-testamentelor elaborate în afara procedurii probate și a analizat în ce măsură eliminarea deliberată a textului amintit ar conduce, prin aplicarea adagiului expressio unius est exclusio alterius, la restrângerea sferei mecanismelor informale în materie testamentară.

Dr. David Salmons (Aston Law School) a examinat opțiunea Comisiei de a exclude instituția donațiilor pentru cauză de moarte (donatio mortis causa) din reglementarea propusă prin Wills Bill 2025. Vorbitorul a remarcat că, deși raportul final admite rolul acestui mecanism excepțional de atenuare a formalismului rigid din materia testamentelor, un astfel de punct de vedere este dificil de conciliat cu rezultatul reformei, care ar diminua rolul acestei instituții. Au fost expuse justificările istorice ale instituției, care îi oferă dispunătorului posibilitatea să-și exprime voința în cazul în care s-ar afla în imposibilitatea practică de a testa valabil. Domnul profesor a scos în evidență lipsa unor criterii de apreciere a acestor circumstanțe și a exprimat rezerve față de justificarea doctrinară a instituției, dar și față de coerența jurisprudenței recente în materie²⁶. Cu prilejul dezbaterilor, vorbitorul și interlocutorii săi au cântărit atât oportunitatea abolirii acestei instituții²⁷, pe model scoțian, cât și avantajele menținerii sale, de exemplu în cazul dispunătorului aflat pe patul de moarte și în imposibilitatea de a întocmi fie și un act pe care instanța să îl poată valida prin intermediul preconizatei puteri de „validare” (dispensing power).

În loc de concluzii

În pofida deosebirilor de ordin tematic, cele patru paneluri au ca punct de convergență axele reformei (i.e., libertatea testamentară, protecția testatorului și securitatea juridică) și contextul în care intervine (i.e., transformările prin care trece societatea contemporană: digitalizarea, îmbătrânirea demografică, mobilitatea sporită etc.). Remarcăm că prezentările și dezbaterile care au urmat pot fi grupate în două categorii: pe de o parte, cele care vizează formele în care ultima voință poate fi exprimată în mod valabil, iar pe de altă parte, cele care vizează ocrotirea testatorului vulnerabil.

În esență, propunerile de reformă îmbrățișate de Comisie sunt grefate pe experiența altor jurisdicții de tip Common Law și reflectă arhitectura caracteristică acestei tradiții, care preferă să lase în seama instanțelor aprecierea cazurilor de aplicare a unei norme juridice (e.g., în prezumarea influenței necorespunzătoare și în validarea testamentului care nu îndeplinește toate cerințele de formă prevăzute de lege). Chiar și atunci când manifestă un formalism ieșit din comun (e.g., în reglementarea expresă a testamentelor electronice), soluția propusă este minim invazivă: nu adaugă decât o singură cerință suplimentară (utilizarea unui „sistem fiabil”), iar pe cele comune le adaptează în mod corespunzător (e.g., semnătura nu trebuie să fie în mod necesar una avansată sau calificată, iar „prezența” poate fi mijlocită de transmisiunea video).

Pentru juristul român, multe dintre considerațiile expuse par să nu aibă o miză practică. Preocupările legate de abolirea implicită a cvasi-testamentelor și oportunitatea abolirii donațiilor pentru cauză de moarte nu își vor găsi ecoul în spațiul nostru juridic pentru simplul fapt că eșafodajul normativ existent a făcut inutilă apariția sau menținerea unor asemenea instituții. Cu toate acestea, rămân reformele ocazionate de schimbări structurale în societatea contemporană. Revoluția digitală ne obligă să regândim condițiile de valabilitate ale testamentului pentru a integra înscrisurile electronice în rândul formelor testamentare prevăzute de lege. În același timp, creșterea speranței de viață ne obligă să întărim protecția oferită persoanelor vulnerabile, atât sub aspectul măsurilor care au în vedere capacitatea juridică, cât și al protecției împotriva abuzurilor, inclusiv atunci când îmbracă forma conflictului de interese sau a influenței necorespunzătoare.²⁸

Cu toate acestea, reforma testamentară din Anglia și Țara Galilor rămâne, cel puțin în forma propusă de proiectul Wills Bill 2025, un simplu deziderat. Guvernul a salutat raportul final și proiectul de lege, despre care afirmă că va ține cont, dar până în prezent nu a revenit cu un răspuns elaborat.

---