Revocarea legatului cu titlu particular. Aspecte practice
Septembrie 2026 

Lector univ. dr. Elisabeta Roșu, Notar public

1. Noțiunea de revocare a legatului

Revocarea legatului reprezintă acea cauză de ineficacitate a acestuia și, deși legiuitorul nu a dat o definiție propriu-zisă, prin reglementarea expresă a cazurilor de ineficacitate, instituția revocării se bucură de o normare destul de clară și are la bază caracterul esențialmente revocabil al testamentului.

În acest sens, precizăm că legatul, deși născut în mod valabil, poate deveni ineficace prin efectul revocării lui, fie că este vorba de revocarea testamentului în întregul lui, fie că revocarea vizează numai legatul (ori numai o parte dintr-un legat) sau legatele instituite prin testament.

Alături de celelalte cauze de ineficacitate a legatelor, respectiv nulitate, reducțiune și caducitate¹, revocarea legatelor prezintă o importanță practică deosebită atât pentru succesibilii care solicită fie notarului public, fie instanței judecătorești, dezbaterea unei succesiuni care comportă atât aspecte privind moștenirea legală, precum și aspecte privind moștenirea testamentară, cât și pentru notarii publici sau instanțele judecătorești chemate să soluționeze astfel de cereri.

2. Tipuri de revocare a legatului

Pornind de la dispozițiile cuprinse în Secțiunea a 3 a din cadrul Capitolului III al Cărții a IV a din Codul civil (art. 1051- art. 1053), care reglementează Revocarea voluntară a testamentului și continuând cu dispozițiile speciale cuprinse în paragraful 4 din cadrul Secțiunii a 4 a din același capitol din Codul civil (art. 1068-1069 ), constatăm că revocarea legatelor poate avea loc atât în cazurile generale de revocare a testamentului, cât și în cazurile speciale de revocare aplicabile exclusiv legatelor (în acest sens, art. 1.068 alin. (1) C. civ., reglementează: ”Legatele sunt supuse dispoziţiilor privind revocarea voluntară a testamentului”, iar revocarea specifică legatelor își are sediul materiei în art. 1068 alin.2- alin. 4 din C.civ.).

Atât testamentul cât şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt, de regulă, acte juridice esenţialmente revocabile, dacă legea nu prevede altfel în mod expres².

Legatele însă pot fi revocate în toate cazurile prin voinţa unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieţii, acesta neputând renunţa valabil la acest drept, în condițiile în care art. 1.034 C. civ. stabilește că orice clauză de renunţare făcută prin testament sau alt act este nulă absolut. Acest drept poate fi exercitat în mod discreţionar, nefiind susceptibil de abuz. În aceeaşi măsură, legatarul nu poate invoca vreun drept câştigat, deoarece legatul nu produce efecte decât la data deschiderii moştenirii.

În funcție de modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă sau tacită şi este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat.

2.1. Revocarea voluntară expresă (directă)

Potrivit art. 1.051 C. civ., un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior.

Dacă actul autentic notarial trebuie să fie autentificat în condiţiile art. 90-102 din Legea nr. 36/1995, nefiind suficient ca notarul să legalizeze semnătura părţilor sau să dea dată certă înscrisului, potrivit art. 148, respectiv art. 149 din Legea nr. 36/1995, testamentul ulterior (cu efect revocator asupra testamentului anterior) trebuie încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege pentru testamente.

Așadar, fiind prevăzute expres de lege formele în care trebuie exprimată voința testatorului, rezultă că revocarea voluntară expresă este un act solemn: sub sancţiunea nulităţii absolute, actul revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă autentică notarială. Acest testament, care revocă un testament anterior, trebuie să fie valabil ca atare, dar poate fi întocmit într-o formă diferită de aceea a testa­mentului revocat, deoarece în acest caz nu se aplică regula simetriei formelor³.

În acest sens, dispoziţiile (legatele) conţinute într-un testament autentic pot fi revocate printr-un testament olograf, dacă și condiţiile de formă prevă­zute pentru acesta din urmă au fost respectate. Ceea ce este important însă este ca actul revocator să îndeplinească cerinţele de formă ale unui testament (inclusiv forma testamentului olograf simplificat dacă revocarea are ca obiect legatul sumelor de bani, valorilor sau titlurilor de valoare depuse la instituţii specializate şi care a fost instituită anterior în aceeaşi formă sau în altă formă testamentară).

Pe de altă parte, nu este important dacă testamentul revocator cuprinde ori nu şi alte dispoziţii, cum ar fi legatele, sau dacă legatul revocat este ori nu este lăsat în favoarea unei alte persoane. În cazul în care testamentul revocator cuprinde legate (noi sau cele revocate sunt testate în favoarea altor legatari), ineficacitatea acestor legate nu afectează validitatea revocării, dacă testamentul revocator este valid în formă şi testatorul nu a condiţionat validitatea revocării de eficacitatea legatelor⁴.

Actul autentic notarial revocator (în sensul de instrumentum) poate fi un act redactat special în acest scop, dar poate fi conţinut şi în cadrul unui alt act autentic, de exemplu, contract de donaţie încheiat în formă autentică [art. 1.011 alin. (1) C. civ.] sau o procură autentică. Acesta, nefiind testament, nu trebuie să îndeplinească acele condiţii speciale prevăzute de lege pentru validitatea testamentelor (cum ar fi, de pildă, cerinţa actului separat potrivit art. 1.036 C. civ.).

Deși termenii cuprinși în înscrisul autentic notarial revocator nu trebuie să fie unii anume, sacramentali, intenţia testatorului trebuie să fie neîndoielnică. Pot fi folosiți în acest sens termeni de tipul: „anulare” a testamentului ori „nu mai este valabil” sau „nu mai produce efecte”, ” desființare”, ”revocare” ori altele similare, care să exprime cu evidenţă în mod neîndoielnic intenţia testatorului de a revoca testamentul.

Dispozițiile art. 1.051 alin. (3) C. civ., reglementează obligația ca revocarea expresă a testamentului făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic să se înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial prevăzut la art. 1.046 C. civ., în care se înregistrează şi testamentele autentice (Registrul Național Notarial de Evidență a Liberalităților- RNNEL).

2.2. Revocarea voluntară tacită (indirectă)

Revocarea este tacită dacă, fară a fi declarată expres, rezultă indirect, dar neîndoielnic, din anumite acte sau fapte, săvârşite de testator sau cunoscute de el.

Codul civil prevede patru cazuri de revocare tacită: întocmirea unui testament nou (posterior) care – fără a revoca expres pe cel anterior – conţine dispoziţii inconciliabile (incompatibile sau contrare) cu dispoziţiile testamentului anterior [art. 1.052 alin. (3) C. civ.]; distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf [art. 1.052 alin. (2) şi (3) C. civ.]; înstrăinarea voluntară a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular, consimţită de către testator [art. 1.068 alin. (2) şi (3) C. civ.]; distrugerea voluntară de către testator a bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular [art. 1.068 alin. (4) C. civ.].

2.2.1. Întocmirea unui testament nou (ulterior)

Potrivit art. 1.052 alin. (3) C. civ., testamentul ulterior nu îl revocă pe cel anterior decât în măsura în care conţine dispoziţii contrare sau incompatibile cu acesta. Aşadar, întocmirea unui testament nou constituie un caz de revocare tacită numai dacă:

a) testamentul nou a fost întocmit cu respectarea formelor solemne prevăzute de lege pentru testamente, iar testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat. Dacă testamentul nou este lovit de nulitate, nici revocarea tacită pe care o implică nu se poate produce, în schimb, potrivit art. 1.052 alin. (3) teza a II-a C. civ., soarta ulterioară a legatelor cuprinse în noul testament nu influenţează validitatea revocării tacite (de exemplu, caducitatea)⁵. Fiind vorba de revocare tacită, nu întrevedem nici posibilitatea stabilirii intenţiei testatorului de a menţine legatul anterior în caz de ineficacitate a celui din urmă. După cum am văzut, acest lucru este posibil de stabilit numai în ipoteza revocării exprese;

b) noul testament să nu conţină revocarea testamentului anterior, căci, în cazul în care conţine o asemenea clauză, revocarea nu mai este tacită (indirectă), ci expresă, şi nu se pune problema dacă dispoziţiile testa­mentului nou sunt sau nu inconciliabile cu dispoziţiile celui anterior; în măsura în care testatorul revocă expres testamentul anterior printr-unul nou, revocarea operează chiar dacă dispoziţiile (legatele) noi ar putea fi executate concomitent cu cele vechi;

c) testamentul anterior să conţină dispoziţii (legate) care sunt „contrare sau incompatibile” cu acelea ale testamentului ulterior [art. 1.052 alin. (3) C. civ.]. Această condiţie este necesară deoarece o persoană poate lăsa mai multe testamente succesive ale căror dispoziţii să nu se contrazică, să fie conciliabile şi să producă efecte simultane, putând fi executate cumulativ. De exemplu, legate cu titlu particular având ca obiect bunuri diferite lăsate prin testamente succesive. În schimb, dacă dispoziţiile din testamentele succesive sunt inconci­liabile, executarea lor concomitentă nu mai este posibilă şi, cu toate că testatorul nu a prevăzut revocarea (expresă) a testamentului (legatului) anterior, operează revocarea lui tacită (indirectă), fie a între­gului testament, dacă toate dispoziţiile din testamentele succesive sunt inconciliabile , fie numai a dispoziţiilor care sunt inconciliabile.

Astfel se întâmplă în cazul legatelor incompatibile sau contrare.

Incompatibilitatea între dispoziţiile testamentelor succesive presu­pune o imposibilitate absolută, obiectivă, materială sau juridică, de a se executa cumulativ, concomitent, legatele din două (sau mai multe) testamente succesive (şi chiar de ar fi cuprinse în acelaşi testament). În mod obiectiv, legatele incompatibile nu pot coexista. De exemplu, apartamentul ce a constituit locuința testatorului este lăsat în proprietatea unei persoane, iar prin al doilea testament, în proprietatea exclusivă a altei persoane.

Legatul iniţial fiind incompatibil material cu cel de al doilea (există un singur apartament), cel din urmă operează revocarea tacită a primului. În același sens, dacă testatorul lasă legat o creanţă, iar printr-un testament ulterior îl iartă de datorie pe debitor sau invers, primul testament conţine iertarea de datorie, iar al doilea prevede legatul creanţei în favoarea unei alte persoane.

Imposibilitatea de a se executa cumulativ legatele din testamente succesive va ti juridică, de exemplu, dacă în testamentul anterior se lasă unei persoane întreg dreptul de proprietate, iar prin testamentul ulterior se lasă altei persoane nuda proprietate sau uzufructul aceluiaşi imobil. Întrucât deplina proprietate este incompatibilă juridic cu nuda proprietate, respectiv uzufructul, primul legat va fi revocat parţial şi va avea ca obiect uzufructul, respectiv nuda proprietate asupra imobilului în cauză.

Dacă primul testament ar fi avut ca obiect nuda proprietate, respectiv uzufructul imobilului, legatul deplinei (sau exclusivei) proprietăţi prin testamentul ulterior ar fi avut ca efect revocarea legatului nudei proprietăţi, respectiv al dreptului de uzufruct din testamentul anterior, ca fiind incompatibile cu deplina proprietate asupra imobilului.

Contrarietatea între două legate tăcute prin testamente succesive presupune şi ea o imposibilitate de executare concomitentă, cumula­tivă, dar această imposibilitate nu este obiectivă, ci se datorează intenţiei testatorului; material şi juridic ar fi posibilă executarea cumulativă, dar se opune numai voinţa testatorului. De exemplu, dacă acelaşi obiect este lăsat legat în favoarea a două persoane deosebite, ele pot deveni prin moştenire coproprietare ale bunului în cauză (cum se întâmplă dacă cele două legate au fost făcute prin acelaşi testament). Dar dacă cele două legate au fost făcute prin două testamente succe­sive, pe cale de interpretare a voinţei testatorului se poate deduce revocarea primului legat din cauza contrarietăţii. La fel se întâmplă dacă cele două legate sunt legate universale, ştiut fiind că şi legatul universal poate avea ca titular două sau mai multe persoane (art. 1.055 C. civ.). Dar dacă cele două legate universale au fost făcute prin testamente succesive, se poate deduce intenţia – chiar prezumată – a testatorului de a revoca primul legat universal, dacă nu rezultă voinţa contrară a testatorului (instituirea de colegatari universali).

Oricum, dispoziţiile testamentului anterior sunt revocate numai în cazul sau în măsura în care sunt contrare sau incompatibile cu dispoziţiile din testamentul posterior şi, în cazul contrarietăţii, numai dacă testatorul nu a dorit executarea lor cumulativă.

Sublinem din nou aici că legatele din testamentul anterior sunt revocate din cauza incompatibilităţii sau contrarietăţii cu legatele din testamentul posterior, chiar dacă acestea din urmă ar fi ineficace [art. 1.052 alin. (3) teza a Il-a C. civ.], căci voinţa revocatorie nu se identifică cu voinţa de a face liberalitatea.

2.2.2. Distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf

Potrivit art. 1.052 alin. (1) şi (2) C. civ. „testatorul poate revoca testamentul olograf şi prin distrugerea, ruperea sau ştergerea sa. Ştergerea unei dispoziţii a testamentului olograf de către testator implică revocarea acelei dispoziţii. Modificările realizate prin ştergere se semnează de către testator. (2) Distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf, cunoscută de testator, atrage de asemenea revocarea, cu condiţia ca acesta să fi fost în măsură să îl refacă”.

Distrugerea testamentului înseamnă orice operațiune de a face să nu mai existe testamentul, indiferent de modalitatea folosită: ardere, fărâmițarea cu ajutorul tocătorului (distrugătorului) de hârtie, aruncarea la gunoi şi imposibilitatea recuperării testamentului etc. Simpla mototolire a testamentului olograf nu presupune distrugerea acestuia. Dacă testa­mentul olograf a fost întocmit în mai multe exemplare, distrugerea unui singur exemplar nu este suficientă pentru revocarea tacită a testamentului; trebuie distruse toate exemplarele.

Ruperea testamentului presupune despărţirea suportului material al testamentului în două sau mai multe bucăţi, fără ca testamentul să fie distrus în întregime.

Ştergerea testamentului presupune efectuarea unor operaţiuni care să facă să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris (inclusiv semnătura), răzând cu o gumă, ştergând cu pasta corectoare, ştergând cerneala cu pic, trăgând linii deasupra, mâzgălind înscrisul testa­mentar etc.

Distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului are semnificaţia revocării tacite a testamentului numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) testamentul este olograf, existând într-un singur exemplar în posesia testatorului. Dacă testamentul este autentic, distrugerea exem­plarului rămas asupra testatorului nu atrage revocarea, exemplarul original păstrându-se la notar;

b) distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului să fie voluntară, efectuată de către testator sau de către altul cu ştirea testatorului (dar nu neapărat din ordinul lui), ori chiar fortuit, însă cu ştirea lui; în acest sens, art. 1.052 alin. (2) C. civ. prevede că distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf, cunoscută de testator, atrage de asemenea revocarea, cu condiţia ca acesta să fi fost în măsură să îl refacă. Până la proba contrară se prezumă că distrugerea, ruperea sau ştergerea este opera testatorului. Dacă distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului s-a produs fără voia şi ştirea testatorului, ea nu va avea semnificaţia revocării tacite, legatarul putând dovedi că testamentul a existat, că a fost distrus, rupt sau şters fără ştirea testa­torului şi conţinutul lui. De asemenea, nu va exista o revocare tacită a testamentului atunci când distrugerea, ruperea sau ştergerea testamen­tului a fost cunoscută de testator, dar acesta nu a fost în măsură să îl refacă (de exemplu, după distrugerea testamentului în mod fortuit sau de către un terţ decesul testatorului a intervenit imediat).

În cazul ştergerii, dacă modificările realizate prin ştergere se semnează de către testator, aceste modificări sunt valabile şi vor produce efecte depline [art. 1.052 alin. (1) teza a III-a]. S-a pornit de la realitatea că, atunci când testatorul redactează testamentul olograf, poate comite anumite erori, urmate de ştergerea unor litere sau cuvinte (şi, eventual, înlocuite cu altele), situaţie în care – dacă semnează acolo unde a efectuat modificările – testatorul confirmă că cele menţionate sunt rezultatul manifestării sale de voinţă;

c) distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului să fie materia­lizată, să fie efectivă; dacă ordinul de distrugere, rupere sau ştergere dat de către testator terţului ce-1 avea în păstrare nu s-a executat, testamentul nu va fi revocat (dacă ordinul nu îmbracă forma unui nou testament ce conţine expres revocarea);

d) testatorul să fi avut capacitatea necesară pentru a reveni asupra dispoziţiilor testamentare (să nu fi pierdut capacitatea de exerciţiu) şi voinţa lui să fie neviciată.

Revocarea tacită prin distrugerea testamentului poate fi nu numai totală, dar şi parţială. De exemplu, testatorul rupe una dintre foile testamentului conţinând un legat. în acest caz, restul dispoziţiilor testamentare urmează să rămână eficace, dacă partea rămasă conţine elementele necesare pentru validitatea testamentului.

Revocarea tacită parţială se poate realiza şi prin ştergerea unei (unor) dispoziţii testamentare, ulterior redactării testamentului. Dacă se dovedeşte că ştergerea este ulterioară redactării testamentului, ea reprezintă un testament nou olograf, care revocă o dispoziţie testa­mentară anterioară. În consecinţă, trebuie să respecte condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege: să fie făcută (scrisă), datată şi semnată de mâna testatorului;

2.2.3. Înstrăinarea voluntară a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular.

Potrivit art. 1.068 alin. (2) C. civ., „orice înstrăinare a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu parti­cular consimţită de către testator, chiar dacă este afectată de moda­lităţi, revocă implicit legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat”, s.n.. Practic, din faptul înstrăinării bunului legat, legea deduce intenţia testatorului (manifestată indirect, tacit) de a revoca legatul, chiar dacă executarea legatului după deschiderea moştenirii nu ar fi imposibilă, întrucât înstrăinarea nu a fost valabilă sau testatorul a redobândit bunul în cauză. Pentru a vedea în ce cazuri înstrăinarea bunului care formează obiectul legatului produce efecte revocatorii, vom analiza, pe scurt (a) ce condiţii trebuie să fie înde­plinite în privinţa legatului care se revocă, determinând astfel dome­niul de aplicare a revocării şi apoi (b) condiţiile privitoare la actul de înstrăinare.

a) Domeniu de aplicare

Revocarea tacită prin înstrăinarea bunului ce constituie obiectul unui legat poate interveni numai în cazul legatelor cu titlu particular.

Obiectul legatelor universale sau cu titlu universal fiind patrimoniul sau cotă-parte din acesta, nu poate fi înstrăinat prin acte între vii şi deci nu poate intra sub incidenţa art. 1.068 alin. (2) C. civ. Pe de altă parte, înstrăinarea bunurilor cuprinse în patrimoniu (ca şi dobândirea de bunuri) afectează numai emolumentul legatului din momentul deschiderii moştenirii, nu şi vocaţia universală sau cu titlu universal a legatarului, astfel încât nu poate avea semnificaţia unei revocări tacite. Chiar dacă legatul cu titlu universal ar fi fost determinat prin indicarea unei mase de bunuri succesorale [de exemplu, legatul proprietăţii tuturor bunurilor imobile art. 1.056 alin. (2) lit. c) C. civ.] şi testatorul ar fi înstrăinat acele bunuri la un moment dat, legatul cu titlu universal nu ar fi revocat, legatarul păstrând vocaţia şi putând beneficia de bunurile din categoria respectivă pe care testatorul le va dobândi (eventual) ulterior, până în momentul decesului.

Pentru ca înstrăinarea să aibă efect revocator, legatul trebuie să aibă ca obiect bunuri individual determinate, fie bunuri certe, fie bunuri de gen (după natura lor), dar individualizate (de exemplu, obligaţiuni identificate după număr şi serie).

Înstrăinarea bunurilor de gen neindi­vidualizate care formează obiectul legatului (de exemplu, 10 tone de grâu) nu atrage revocarea (aşa cum genera non pereunt, el nu poate fi nici înstrăinat), chiar dacă, la data deschiderii moştenirii, în masa succesorală nu se vor găsi bunuri de genul respectiv. Legatarul bunurilor de gen neindividualizate este un simplu creditor al moştenirii sau al moştenitorului legal sau testamentar obligat la plata legatului [art. 1.059 alin. (2) C. civ.].

Bunul individual determinat obiect al legatului cu titlu particular care se revocă prin înstrăinare poate fi, nu numai un bun corporal, dar şi unul incorporal. De exemplu, legatul creanţei (legatum nominis), ca şi legatul iertării de datorie (legatum liberationis), se revocă dacă testatorul înstrăinează creanţa (cesiune de creanţă). Legea nu limitează revocarea prin înstrăinare la ipoteza bunurilor corporale, iar prin „obiectul unui legat cu titlu particular” [art. 1.068 alin. (2) C. civ.] se înţeleg şi bunurile incorporale⁶.

Atunci când legatul cu titlu particular are ca obiect dreptul succesoral moştenit de testator ca universalitate sau cotă-parte din universalitate (care în raporturile dintre testator şi legatarul său reprezintă un grup particular de bunuri, deci este un legat cu titlu particular), revocarea legatului se produce prin înstrăinarea (cedarea) drepturilor succesorale de către testator⁷.

După cum am văzut, moştenirea dobândită de către testator, câtă vreme nu este lichidată, poate forma nu numai obiectul unui legat particular, dar şi al unei înstrăinări prin act între vii.

b) Condiţii privind actul de înstrăinare

Pentru ca legatul cu titlu particular să fie revocat prin înstrăinarea bunului individual determinat care formează obiectul legatului, înstrăinarea trebuie să îndeplinească şi ea mai multe condiţii:

i) în primul rând, înstrăinarea trebuie să fie voluntară, căci numai din actul voit de testator se poate deduce – indirect – voinţa revocatorie. Astfel fiind, revocarea tacită nu va opera dacă bunul care formează obiectul legatului este supus vânzării silite la cererea creditorului testatorului, este expropriat (chiar dacă între expropriator şi testatorul expropriat se încheie un act de învoială asupra exproprierii ori asupra despăgubirilor) sau în alt fel este înstrăinat în afara voinţei testatorului.

Problema prezintă importanţă practică, pentru că – în caz de reintrare a bunului în patrimoniul testatorului dacă înstrăinarea a fost voluntară, şi deci legatul a fost revocat tacit, el nu se va executa; în schimb, în cazul înstrăinării involuntare – dacă bunul reintră în patri­moniul testatorului, de exemplu, prin retrocedarea bunului expropriat sau prin redobândirea lui (cu exercitarea dreptului prioritar la dobândire) potrivit art. 35-37 din Legea nr. 33/1994 -, legatul va trebui executat;

ii) în al doilea rând, înstrăinarea implică intenţia de revocare numai dacă este reală şi efectivă. O înstrăinare pur fictivă, un simplu proiect de înstrăinare (chiar ofertă de înstrăinare neurmată de acceptare) nu este de natură să atragă revocarea. În schimb, intenţia de revocare rezultând din actul încheiat nu depinde de faptul ieşirii bunului legat din patrimoniul testatorului. Astfel, se admite că promisiunea de vânzare (unilaterală sau bilaterală), susceptibilă de executare silită (art. 1.669 C. civ.), atrage revocarea legatului, deşi, în sine, nu este translativă de proprietate Într-adevăr, dacă o înstrăinare nulă ori afectată de modalităţi produce efecte revocatorii şi nici revenirea bunului în patrimoniul testatorului nu anihilează efectul revocator al actului, un asemenea efect trebuie recunoscut şi promisiunii de vânzare, căci nu transferul proprietăţii interesează, ci manifestarea tacită, indirectă, a voinţei revocatorii a testatorului prin actul încheiat;

iii) în al treilea rând, potrivit legii, revocarea legatului operează „pentru tot ceea ce s-a înstrăinat” [art. 1.068 alin. (2) C. civ.], deci poate fi totală sau parţială. Rezultă că, în ipoteza în care bunul legat integral a fost înstrăinat în parte (de exemplu, cotă-parte de 1/2 din dreptul de proprietate), revocarea va opera şi ea numai în această măsură. Dacă legatul a avut ca obiect mai multe bunuri, revocarea va opera, evident, numai pentru cele înstrăinate. Iar în cazul constituirii unor dezmembrăminte ale proprietăţii (uzufruct, abitaţie etc.) sau grevării cu garanţii reale a bunului (de exemplu, ipotecă), legatarul va fi obligat să le respecte.

Așadar, înstrăinarea bunului legat produce efecte revocatorii dacă legatul este cu titlu particular şi are ca obiect bunuri individual determinate, iar înstrăinarea acelui bun, totală sau parţială, este voluntară, reală şi efectivă. Alte cerinţe nu sunt prevăzute de lege în privinţa efectelor revocatorii ale înstrăinării.

Art. 1.068 alin. (3) teza I C. civ. stabilește expres că, în principiu, ineficacitatea înstrăinării nu afectează revocarea [de exemplu, legatul având ca obiect un imobil va fi revocat dacă testatorul îl înstrăinează prin act sub semnătură privată, deşi înstrăi­narea este nulă absolut pentru nerespectarea formei autentice (art. 1.244 C. civ.)]. Aceeași consecință cu efect revocator se produce și dacă donaţia propriu-zisă s-a încheiat cu nerespectarea formei autentice⁸.

Prin urmare, ineficacitatea înstrăinării nu afectează validitatea revocării. De la această regulă, noul Cod civil [art. 1.068 alin. (3) teza a II-a] prevede două excepţii:

• ineficacitatea înstrăinării este determinată de incapacitatea sau vicierea voinţei testatorului (nu şi a dobânditorului). Revocarea, fie şi tacită, fiind un act juridic, presupune un consimţământ valabil exprimat, chiar dacă exprimarea este indirectă. Dacă voinţa manifes­tată direct (de înstrăinare) nu este valabilă, nu poate fi valabilă nici voinţa manifestată indirect, cuprinsă în prima (de revocare a legatului);

• înstrăinarea reprezintă o donaţie în favoarea beneficiarului lega­tului şi nu s-a făcut sub condiţii sau cu sarcini substanţial diferite de acelea care afectează legatul. Textul are in vedere ipoteza în care după ce dispunătorul a lăcut un testament care conţine un legat cu titlu particular, dispune cu privire la acelaşi bun printr-un contract de donaţie în favoarea legatarului (ca o confirmare şi consolidare a dreptului legatarului şi pentru ca acesta să beneficieze imediat de acel bun, iar nu tocmai la data deschiderii moştenirii). Dacă donaţia este lovită de nulitate, legatul va produce efecte (nu se consideră revocat tacit), cu excepţia situaţiei în care donaţia este afectată de condiţii sau de sarcini substanţial diferite de acelea care afectează legatul (când se consideră că ne aflăm in prezenţa unei cauze juridice diferite faţă de aceea care a stat la baza întocmirii legatului).

De exemplu, dacă legatul a fost afectat de sarcina îngrijirii mormântului testatorului, iar donaţia făcută legatarului va fi afectată de sarcina întreţinerii viagere a donatorului (testatorului), sarcina ce afectează donaţia este substanţial diferită de cea care afecta legatul; în acest caz, se consideră că scopul urmărit de către dispunător nu mai este doar acela de a confirma legatul şi de a-i procura donatarului mai repede folosul gratuit, ci donatorul urmăreşte să-şi rezolve anumite probleme în timpul vieţii, iar modalitatea concretă adecvată este contractul de donaţie cu o sarcină substanţial diferită de cea care afecta legatul.

Dacă înstrăinarea, chiar fiind ineficace produce efecte revocatorii (cu excepţia celor două cazuri analizate mai sus), cu atât mai mult nerespectarea formelor de publicitate nu va face revocarea inopozabilă legatarului.

Pe de altă parte, dacă legatarul, neavând cunoştinţă de înstrăinarea-revocare, face cheltuieli inutile pentru valorificarea legatului, va putea pretinde dobânditorului repararea pagubei suferite, întrucât nu a cunoscut revocarea legatului său.

Din dispozițiile legale evocate mai sus rezultă că revocarea operează chiar dacă actul de înstrăinare ar fi afectat de modalităţi, termen suspensiv sau extinctiv ori condiţie suspensivă sau rezolutorie, deoarece textul nu distinge [art. 1.068 alin. (2) C. civ.]. De aceea, apreciem că revocarea se produce din mo­mentul încheierii actului, chiar dacă înstrăinarea ar fi fost consimţită sub condiţie suspensivă. Voinţa revocatorie a fost exprimată definitiv prin încheierea actului, chiar dacă naşterea dreptului dobânditorului atârnă de realizarea condiţiei. Având în vedere că realizarea condiţiei rezolutorii nu influenţează revocarea ce s-a produs prin încheierea actului de înstrăinare, în aceeași măsură soarta revocării nu depinde de nerealizarea sau realizarea condiţiei suspensive. Legatul se revocă prin înstrăinare chiar dacă bunul ar reintra în patrimoniul testatorului indiferent din ce cauză (rezoluţiune pentru neexecutare, desfiinţarea actului prin acordul părţilor, revocarea donaţiei pentru cauzele prevăzute de lege etc.).

Efectul revocator se produce chiar dacă actul de înstrăinare este cu titlu oneros (contract de vânzare, schimb, rentă viageră, întreţinere etc.) sau cu titlu gratuit (contract de donaţie, fie şi sub forma darului manual, iertării de datorie sau cesiunii de creanţă cu titlu gratuit etc.). De asemenea, nu prezintă importanță sub acest aspect nici persoana dobânditorului (o terţă persoană sau legatarul însuşi); înstrăinarea bunului individual determinat, fie şi legatarului, revocă legatul cu titlu particular având acelaşi obiect.

2.2.4. Distrugerea voluntară de către testator a bunului ce consti­tuie obiectul legatului cu titlu particular [art. 1.068 alin. (4) C. civ.].

Pornind de la ideea că distrugerea voluntară a bunului, precum şi înstrăinarea voluntară reprezintă manifestări de exercitare a dreptului de dispoziţie (ius abutendi), se asimilează cu înstrăinarea (dispoziţie juridică), distrugerea bunului individual determinat care formează obiectul legatului cu titlu particular (dispoziţie materială); dacă distru­gerea este voluntară din partea testatorului (bunul este distrus de către testator sau de către altul, dar cu voia lui), aceasta dovedeşte intenţia lui de a revoca legatul. Distrugerea involuntară de către testator sau distrugerea de către alţii fără voinţa testatorului ori pieirea fortuită în timpul vieţii lui are drept consecinţă nu revocarea, ci caducitatea legatului [art. 1.071 lit. 0 C. civ.].

2.3. Revocarea judecătorească

2.3.1. Noţiune. Cauze

Revocarea judecătorească a legatelor, ca şi revocarea voluntară sau nulitatea ori caducitatea, intervin în cazurile în care legatarul săvârşeşte, de regulă, în mod culpabil, o faptă dintre cele limitativ prevăzute de lege drept cauze de revocare judecătorească. Fapta care justifică revocarea poate fi săvâr­şită înainte sau după deschiderea moştenirii, după caz, dar revocarea poate fi pronunţată de instanţă, la cererea persoanei (persoanelor) interesate, numai după moartea testatorului.

Cazurile în care poate interveni revocarea judecătorească a legatelor – cu aplicabilitate în materia moştenirii testamentare – sunt, în principiu, cele prevăzute drept cauze legale de revocare a donaţiilor, şi anume: neîndeplinirea sarcinilor şi ingratitudinea legatarului (art. 1.069 C. civ.).

3. Revocarea legatului cu titlu particulat prin înstrăinarea bunului ce face obiectul legatului

În cele ce preced, am arătat cum este reglementată noțiunea de revocare voluntară tacită prin înstrăinarea bunului ce face obiectul legatului, precum și care sunt condițiile pentru ca această înstrăinare să conducă la ineficacitatea legatului.

În studiul de față, însă, ne propunem să analizăm situația practică în care obiectul legatului cu titlu particular îl constituie cote-părți asupra unor sume de bani dintr-un cont bancar, individualizate, cu privire la care testatoarea a dispus în timpul vieții, în special sub aspectul efectelor acestor acte de dispoziție asupra legatului cu tilu particular.

3.1. Dispoziția testamentară se referă la legatul lăsat în favoarea a 2 persoane și aceasta este redactată astfel: ”Las doamnei A o cotă de 1/4 din toate drepturile bănești cu titlu de despăgubiri, începând cu tranșa a IV-a, ce vor fi acordate conform Legii nr. 165/2013, în baza Deciziei de compensare nr. X emisă de Guvernul României – Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, prin care a fost validată dispoziția nr. Y emisă de Primăria municipiului București, drepturi cuvenite subsemnatei D., în calitate de unic moștenitor legal al defunctei mele mame M., decedată la data de (…), cu ultimul domiciliu în București (…) ”. Aceeași dispoziție era și în favoarea doamnei B.

Așadar, legatul cuprins în acest testament autentic se referă la câte o cotă de 1/4 din sume de bani ce urmau a fi transferate într-un cont bancar deschis la CEC Bank S.A., cu titlu de despăgubiri cuvenite și acordate în baza Legii nr. 165/2013.

În procedura succesorală, notarul a constatat că de pe urma defunctei a rămas un singur moștenitor legal, care a aflat de existența acestui testament ce cuprindea legatul cu titlu particular în favoarea celor două beneficiare, ca urmare a verificărilor Registrului Național Notarial de Evidență a Liberalităților (RNNEL).

Atât moștenitorul legal, cât și beneficiarele legatului cu titlu particular au participat la dezbaterea succesiunii legale și testamentare, iar discuțiile au fost inițial contradictorii cu privire la modul cum se va finaliza această procedură, după cum voi arăta în continuare.

Din analiza extrasului de cont bancar pe care defuncta îl avea deschis la CEC Bank S.A. a rezultat: a) pe de o parte, că defuncta a încasat sume de bani de la Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților (ce va fi denumită în continuare ANRP), cu titlu de despăgubiri, în baza Deciziei de Compensare nr. X, respectiv atât tranșa a IV-a , cât și Tranșa a Va (în procedura de acordare a acestor despăgubiri fiind știut faptul că plata efectivă a acestora se realiza în cinci tranșe), dar și alte sume de bani, unele chiar prin transferuri din alte conturi proprii la alte instituții bancare, iar b) pe de altă parte, că defuncta a înstrăinat/transferat din acest cont către terțe persoane sume importante de bani, astfel încât la data decesului, sumele de la ANRP, încasate în cele 2 tranșe (a IV a și a V a), nu se mai regăseau în integralitate în contul acesteia, fără însă a se constata că acest cont bancar era ”golit”.

3.2. Precizări privind caracterul de bunuri de gen sau individual determinate al sumelor de bani.

Având în vedere că banii sunt bunuri de gen (res genera), determinabile prin numărare, aceștia putând fi înlocuiți unii cu alții, iar nu bunuri individual determinate (res certa), s-a pus problema în cadrul dezbaterii succesiunii ce efecte concrete a produs faptul înstrăinării/transferării sumelor de bani către terțe persoane de către defunctă în timpul vieții și dacă aceste transferuri au natura unei revocări voluntare tacite în sensul art. 1068 alin. 2 din C.civ.

Pe de altă parte, testatoarea a individualizat în cuprinsul legatului bunurile prin mențiunile „o cotă de 1/4 din toate drepturile bănești cu titlu de despăgubiri, începând cu tranșa a IV-a, ce vor fi acordate conform Legii nr. 165/2013, în baza Deciziei de compensare nr. X emisă de Guvernul României – Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor,[…]”, ceea ce face ca aceste sume de bani să dobândească acele caracteristici ale bunurilor individual determinate. Prin urmare, se poate constata că intenția testatoarei a fost ca numai acele sume de bani să facă obiectul legatului cu tilu particular, iar nu orice sume de bani aflate în contul său bancar deschis la CEC Bank S.A. sau în alte conturi bancare ale defunctei.

3.3. Susținerea inițială a moștenitorului legal

Moștenitorul legal, constatând că în timpul vieții defuncta a transferat sumele de bani reprezentând câte 1/4 din despăgubirile încasate de la ANRP către terțe persoane (câte două transferuri pentru fiecare tranșă), transferuri ce înseamnă practic o înstrăinare a bunurilor ce făceau obectul legatului, a susținut că această înstrăinare reprezintă o revocare voluntară tacită totală a legatului, conform art. 1068 alin. 2 din Codul civil, astfel că celor două beneficiare ale legatului nu li se cuvine nimic din sumele de bani rămase în contul bancar al defunctei la data deschiderii succesiunii.

Această susținere avea ca argument chiar referirea în extrasul de cont bancar pe care o făcuse defuncta la momentul fiecărui transfer în sensul că se transferă de două ori câte 1/4 din tranșa a IV-a (…) și 1/4 din tranșa a V-a de despăgubiri de la ANRP.

În plus, moștenitorul legal susținea că există și argumente extrinseci, respectiv faptul că cele două persoane către care au fost transferate sumele de bani sunt bunicile beneficiarelor legatului și că, în realitate, sumele de bani au ajuns deja în patrimoniul celor două legatare (aspect nedovedit în cadrul procedurii succesorale notariale).

3.4. Susținerea inițială a legatarilor

Pe de altă parte, legatarele cu titlu particular au susținut nu doar că transferul sumelor de bani în timpul vieții de către defunctă nu reprezintă revocarea legatului (nici totală, nici parțială), ci și faptul că, în condițiile în care sumele de bani cuvenite acestora conform legatului ar trebui acordate integral, chiar dacă nu se mai regăsesc în contul bancar dechis la CEC Bank S.A. (singura bancă unde erau virate sumele de bani cuvenite cu titlu de despăgubiri acordate de ANRP), este necesar ca notarul să verifice toate conturile bancare ale defunctei (aceasta având mai multe conturi bancare și la alte instituții bancare decât CEC Bank S.A.) și să ” îndestuleze” drepturile cuvenite legatarelor prin completare cu acele sume de bani.

3.5. Trilema notarului public

În fața argumentelor contradictorii ale părților și în raport cu dispozițiile legale privind revocarea legatului cu titlu particular prin înstrăinarea bunului de către defunct în timpul vieții, notarul a avut următoarea trilemă cu privire la opțiunile pe care le putea adopta:

1. transferarea sumelor de bani încasate de la ANRP de către defunctă către terțe persoane cu precizările din extrasul de cont în sensul că reprezintă ”despăgubiri ANRP”, care le transformă în bunuri individual determinate din bunuri de gen (indiferent dacă aceste sume de bani au intrat în posesia beneficiarelor legatului) și care făceau obiectul legatului reprezintă o revocare totală a legatului, caz în care legatarelor nu li se mai cuvine nimic, obiectul lagatului fiind înstrăinat;

2. transferarea sumelor de bani încasate de la ANRP de către defunctă către terțe persoane, în condițiile în care la data deschiderii succesiunii mai sunt anumite sume de bani în contul defunctei, reprezintă o revocare parțială a legatului, urmând ca legatarele să beneficieze de câte o cotă de 1/4 din sumele rămase în cont, după transferurile efectuate în timpul vieții, caz în care legatarelor li se cuvine cîte 1/4 din sumele rămase în contul deschis pe numele defunctei la CEC Bank;

3. transferarea sumelor de bani nu are efect revocator, astfel că legatarelor li se cuvine să încaseze integral câte 1/4 din tranșele a IV-a și a V-a de despăgubiri de la ANRP, prin completarea drepturilor acestora cu sume de bani din alte conturi până la concurența sumei efective ce s-ar fi cuvenit acestora în lipsa înstrăinării/transferării de către defunctă în timpul vieții.

3.6. Soluția adoptată:

Dintre cele trei opțiuni, notarul public a ales varianta de mijloc (a doua variantă de mai sus), respectiv a considerat că transferarea sumelor de bani încasate de la ANRP de către defunctă către terțe persoane, în condițiile în care la data deschiderii succesiunii mai sunt anumite sume de bani în contul defunctei, reprezintă o revocare voluntară tacită parțială a legatului, constatând că legatarele au dreptul să beneficieze de câte o cotă de 1/4 din sumele rămase în cont, după transferurile efectuate în timpul vieții, astfel că legatarelor li se cuvine câte o cotă de 1/4 din sumele rămase în contul deschis pe numele defunctei la CEC Bank, soluție acceptată în final de către toate părțile.

Argumentele convingătoare pentru părți au fost, în urma negocierilor și a discuțiilor ”aprinse”, chiar și cu notarul, legate de riscul pe care o eventuală cerere de chemare în judecată formulată de legatare ar putea fi respinsă pe considerentul că transferarea sumelor de bani încasate de la ANRP de către defunctă către terțe persoane cu precizările din extrasul de cont în sensul că reprezintă ”despăgubiri ANRP” (indiferent dacă aceste sume de bani au intrat în posesia efectivă a beneficiarelor legatului) și care făceau obiectul legatului reprezintă o revocare totală a legatului, caz în care legatarele nu ar fi valorificat nimic din obiectul legatului, la care se adăugau costurile cu un proces civil de lungă durată și costisitor în instanță sau interpretarea potivit căreia transferurile nu au avut efect revocator, iar legatarele ar fi putut beneficia de sumele integrale încasate de defunctă cu titlu de despăgubiri ANRP, prin completare din celelalte conturi bancare, până la concurența sumelor acordate în tranșa a IV-a și tranșa a V-a, caz în care partea din moștenirea legală cuvenită moștenitorului legal s-ar fi micșorat.

În acest context, însă, notarul public a rămas cu incertitudinea că nu e convins că a procedat corect, deoarece primele două opțiuni sunt la fel de bine argumentate, atât juridic cât și pe considerente de fapt, încât pot fi adoptate fie în procedura succesorală notarială, cât și în procedura judiciară, de către instanța de judecată. În ce privește a treia opțiune, aceasta pare totuși de neacceptat, în opinia notarului, deoarece deși bunuri determinate generic, banii pe care defuncta i-a încasat de la ANRP cu titlu de despăgubiri au fost virați exclusiv în contul bancar deschis la CEC Bank, fiind astfel individualizați (doar sumele încasate cu titlu de despăgubiri ANRP făceau obiectul legatului, iar nu și alte sume încasate în același cont de defunctă în timpul vieții), ceea ce înseamnă că legatul cu titlu particular cuprins în testamentul redactat în sensul celor de mai sus nu se putea extinde și asupra altor conturi bancare ale defunctei, asupra cărora notarul a considerat că se cuvin moștenitorului legal, iar nu beneficiarelor legatului cu titlu particular.

În ciuda acestor îndoieli, concluzia este că soluția adoptată de notar în cadrul procedurii grațioase a dezbaterii succesorale atât din perspectiva moștenirii legale, cât și a moștenirii testamentare, fiind bazată pe înțelegerea părților, nu poate fi contestată, cu atât mai mult cu cât, dincolo de argumentele juridice și de fapt expuse mai sus, se bazează și pe o vorbă din popor :

„ Mai bine o împăcare strâmbă decât o judecată dreaptă!”.

---