Eseul câștigător al premiului I al concursului de eseuri ”Profesia notarială in era digitala” organizat de Camera Notarilor Publici București pentru studenții Facultății de Drept din Universitatea București.
Artiom Radu, student anul IV
Când s-a spus că la început a fost cuvântul, pe bună dreptate nu ni s-a spus dacă la început a fost și hârtia. Rostit sau scris pe nisip, pe piei de animale, scris deasupra altui scris sau pe tăblițe cerate, în pixeli sau biti, cuvântul și-a făcut loc pe orice material. Iar dacă trecea valul și îl ștergea de pe nisip, cineva îl scria la loc. Dacă pe un palimpsest s-au suprapus multe alte cuvinte, se găsea mereu cineva care să scoată la iveală scrisul mai vechi. Această trăinicie a cuvântului scris ni se vădește astăzi și prin faptul că manuscrise din vechea bibliotecă a Alexandriei pot fi citite cu ușurință pe ecranul unei tablete. Scrisul vechi s-a prefăcut în șir binar, dar cuvântul a rămas același. Dar cine a scris sau a transcris cuvântul, ca acesta să ajungă la noi? Nu mai știe nimeni.
Firește, dacă am reduce munca unui notar la aceea de a scrie sau transcrie acte, dacă, altfel spus, i-am atribui unica sarcină de a fixa cuvintele pe un suport și de a da suportului o anumită forță probantă, rostul notarului în era digitală ar fi ușor de pus la îndoială. Algoritmi inteligenți scriu mai repede, mai corect și mai previzibil. Într-un celebru roman de Umberto Eco, zeci de călugări nu făceau altceva toată ziua decât să transcrie manuscrise sau să redacteze același act. Astăzi, scribii și copiștii Evului Mediu ar putea fi ușor înlocuiți de imprimante, de aplicații care scriu sub dictare sau care preiau niște date de identificare și le introduc în formula standard a unui anumit act, iar actul e gata în câteva clipe. Cuvântul e gol, iar scrisul – doar o formă.
Pornind de la aceste câteva referințe, ne propunem o argumentare în trei părți. Prima ipoteză este că esența muncii notarului este înțelegerea cuvântului, adică a actului căruia urmează să i se dea o formă autentică, iar nu fixarea acestuia pe un suport. Apoi, vom arăta că digitalizarea unor instrumente ale muncii notariale afectează forma acestei munci, nu esența ei. La final, vom accentua necesitatea mecanismelor de eficientizare și de securizare a muncii de înțelegere și de fixare a actului pe un suport digital.
Când spunem că de esența muncii notarului este înțelegerea cuvântului, iar nu scrierea acestuia, nu putem să ocolim constatarea istoricilor precum că precursorii notarilor sunt tabelionii, care, la origine, în perioada Republicii Romane, erau niște simpli scribi[1]. Însuși documentul pe care îl scriau nu avea decât un rol probator. De multe ori, conta mai degrabă ce spuneau martorii decât ce au scris tabelionii. Totuși, profesionalizarea și liberalizarea ocupației de notar face ca astăzi, în cele mai multe sisteme de drept continental, notarul să aibă un rol principal, îndoit, de înțelegere și materializare a voinței părților, precum și un rol secundar, legate de conservarea istoriei și crearea viitorului, prin validarea și legitimarea acestei voințe.
Pe de o parte, acesta este chemat să înțeleagă voința reală a oamenilor care vin în fața lui, să încadreze această voință într-un tipar juridic și, mai ales, să se asigure că voia actuală a părților implică și consecințele pe care actul le va produce în timp. Pe de altă parte însă, notarul este, în același timp, și un gardian al unei ordini pe care statul l-a legitimat să o apere: părțile își pot dori orice, dar nu orice încape în granițele legii. În acest sens, cu adevărat, sarcina esențială a notarului este să înțeleagă și să asigure un anumit echilibru între voința persoanelor și între condițiile stabilite, în mod imperativ, de lege. Mai mult, prin felul în care realizează acest echilibru, notarul întărește un nou raport în ordinea de drept, o nouă verigă într-un mare lanț de legături juridice. Notarul are astfel puterea de a lega și dezlega pe pământ. Peste mulți ani, un alt raport juridic se va fundamenta pe actul inițial, ca pe o bază juridică a unui voințe anterioare. În acest sens, notarul, prin înțelegerea sa, contribuie la conservarea istoriei și la crearea viitorului.
Ne e greu să ne imaginăm aceste funcții de înțelegere a actului, de depozitare a istoriei și de creare a viitorului ca fiind atribuite unui algoritm informatic. Desigur, dacă voința părților privește chestiuni uzuale, cotidiene, se poate tasta un simplu Accept all cookies sau un generos Accept all terms of reference, al căror conținut nu va fi înțeles niciodată. Mai mult, pentru o serie de acte unilaterale cum ar fi declarațiile pe proprie răspundere, pentru legalizarea traducerilor autorizate, legalizarea copiilor și a semnăturilor, eliberarea de duplicate, darea de dată certă sau alte operațiuni[2], care pot implica și legitimarea persoanei, se poate imagina o cabină ca aceea din marile aeroporturi ale lumii care confruntă imaginea din pașaport cu o fotografie instantanee sau o aplicație pe telefon care face aceeași confruntare. Să ne imaginăm doar: intri în cabină sau deschizi aplicația, ești identificat, scrii, de pe telefon sau din cabină, textul declarației, semnezi cu amprenta digitală sau cu semnătura electronică și declarația autentică este eliberată imediat, în format electronic. În această imagine, faptul că notarul, adică cabina notarială sau aplicația e notar sau Notarize,[3]nu a înțeles nimic din consecințele pe care le produce actul contează mai puțin. Esențial este să fi înțeles tu.
Pornind de la acest exemplu și trecând în partea a doua a argumentării, vom arăta că prin digitalizare înțelegem un proces de transformare a informațiilor, deci a cuvântului, într-un format digital, adică care poate fi citit cu ușurință de un sistem informatic. Informația notarială, altădată stocată doar pe hârtie, se mută în mediul digital. Notarul devine disponibil online, iar o persoană se poate bucura de serviciile acestuia oriunde s-ar afla și uneori în mod instantaneu.
Revenind la analogia de la început, digitalizarea înlocuiește scribul, dar nu și pe cel care dictează ce trebuie scris. Totuși, așa cum am arătat mai sus, în exercitarea funcției sale celei mai importante – de înțelegere a voinței părților și a actului ce o materializează -, în materii complexe, esențiale, de conservare a istoriei și de creare a viitorului, notarul nu poate lăsa procesarea informației doar în sarcina unui mecanism digital. Acesta din urmă are doar rolul de a facilita realizarea unor operațiuni simple, a formalităților, anterioare, concomitente sau ulterioare înțelegerii și autentificării actului de către notar: cererea de autentificare, recepționarea de către notar a tuturor actelor necesare, plata unor taxe etc. Aceste operațiuni, fiind exclusiv chestiuni de formă, pot fi făcute printr-un simplu chestionar online sau printr-o aplicație pe telefon. Dar interacțiunea pe care o are notarul cu părțile, înțelegerea voinței lor, solemnitatea încheierii actului face ca prezența notarului să nu poată fi înlocuită printr-un un astfel de formular sau aplicație. Având această idee axiomatică – în majoritatea procedurilor notariale, prezența directă a notarului este indispensabilă –, putem să spunem că nimic nu împiedică ca această prezență a părților și a notarului să se poată desfășura și în mediul online. O întâlnire pe o platformă electronică ar putea să-i permită notarului să-și exercite funcțiile de înțelegere a voinței părților materializabile în act cu o siguranță cel puțin similară celei dintr-o întâlnire directă. Se înțelege, unui consimțământ dat într-o astfel de întâlnire îi pot fi atașate și alte mijloace de securizare: o înregistrare video în regim live care să cuprindă întreaga încăpăre în care se află persoana la distanță, partajarea ecranului sau chiar, cum arată precedentul altor state, prezența unui alt notar în aceeași încăpere, care să asiste partea aflată la distanță. Rezultatul materializării voinței părților, consemnată de notar va fi, firește, un act autentic notarial în format electronic. Părțile vor aplica semnături electronice, iar notarul va înregistra un astfel de act în Arhiva Notarială Electronică și în arhiva proprie, ținută fizic. Acest ultim aspect, pe lângă asigurarea posibilității conversiunii unui act autentic electronic într-un act autentic obișnuit și invers, împlinește acea funcție secundară a notarului, de depozitar al unei istorii. Bineînțeles, recunoaștem că în realitățile actuale autohtone, un astfel de act ar fi un adevărat Don Quijote: toți ar fi de acord că poate exista, dar nu l-ar crede nimeni.
A treia secțiune vine cu o întrebare firească: dar sunt aceste spații virtuale, unde se nasc acte autentice electronice, adevărate loca credibilia, adică acele locuri de adeverire, cum erau cunoscute în Evul Mediu românesc, unde oamenii veneau, în zile de sărbătoare, ca domnul sau logofeții domnești să-și pună pecetea pe cererile sau actele lor[4]? Problema se pune pe două planuri: pe de o parte, seriozitatea și libertatea manifestării consimțământului părților într-o conferință online și, pe de alta, securitatea actului autentic notarial încheiat la distanță. Pe primul plan, dată fiind multitudinea domeniilor în care întâlnirile digitale au devenit un fenomen uzual, inclusiv în proceduri judiciare complexe, cum sunt cele de arbitraj comercial internațional, problema securității unei întâlniri online, a veridicității legitimării celor prezenți și a mesajelor pe care le transmit pare una demult rezolvată în alte domenii. A doua problemă pare să capete rezolvări într-un cadru internațional relativ recent, prin care, la Paris, sub egida Societății Franceze de Notariat, s-a semnat primul act autentic electronic. Față de garanțiile sporite de securitate ale unui astfel de pas tehnic, și legea română[5], încă din 2004, și un regulament european conex[6] instituie o serie de condiții tehnice pe care un birou notarial trebuia să le îndeplinească pentru a realiza niște operațiuni notariale relativ simple (art. 5 din Legea 589/2004: legalizarea copiilor electronice, dări de dată certă, legalizări de traduceri autorizate, eliberarea de duplicate). Suntem de acord însă că, pe măsura recunoașterii forței autentice a unui act autentic electronic, condițiile tehnice relativ oneroase, ca cele din art. 7(2) din 5 din Legea 589/2004 și altele de acest tip, prin care s-ar crea, de fapt, o platformă electronică specială pentru procedurile notariale, se justifică. E adevărat că, în mediul virtual, notarul poate înțelege cuvântul părților și îi poate da putere, putând fi sigur de valabilitatea manifestării de voință, dar haina electronică pe care o îmbracă această înțelegere trebuie să aibă toate garanțiile securității cibernetice. Doar astfel un act electronic se poate bucura de ceea ce romanii numeau: praesumptio veritatis et solemnitatis.
Totuși, dincolo de cele trei probleme abordate, se află și imaginea, mai degrabă distopică, a unui pericol semnalat încă din 1982, în filmul Tron. Protagoniștii filmului, mari ingineri cibernetici, devin captivi într-un sistem informatic, nemaiputând părăsi mediul virtual, care le-a înlocuit însăși viața. Să ne imaginăm doar un vechi birou notarial, care a cunoscut atâtea întâlniri și înțelegeri, atâtea împăcări și despărțiri, cu un notar care a fost, de-a lungul timpului, un fel de notar de familie pentru atâția oameni. În era digitalizării, ușa e închisă. Unde e notarul? Notarul s-a mutat online.
Firește, chiar și într-un astfel de scenariu dezolant, materia, adică cuvântul, s-ar întâlni oricum cu forma. S-ar găsi oameni care să-l înțeleagă, să-l scrie și transcrie chiar și în mediul digital. Întocmai ca acei călugări din Numele trandafirului, acești oameni ar scrie și transcrie întruna, închiși în era digitală, fără să înțeleagă că, pe măsură ce răsfoiau, cuprinși de ușurința și rapiditatea acestui mediu virtual, paginile le erau îmbibate cu otravă.
[1] A. Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, Notariatul de stat, Editura Științifică, București, 1964, pag. 14.
[2] Laurence LeffLaurence Leff, Notaries and Electronic Notarization, pag. 4, disponibil și aici: https://www.oasis open.org/.
[3] https://www.notarize.com/, ultima accesare pe 19.11.2020.
[4] Georgeta Filitti, Din istoria notariatului în Buletinul Notarilor Publici, nr. 2/2000.
[5] Lege nr. 589 din 15 decembrie 2004 privind regimul juridic al activităţii electronice notariale, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.227 din 20 decembrie 2004.
[6] Regulamentul (UE) nr. 910/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 iulie 2014 privind identificarea electronică și serviciile de încredere pentru tranzacțiile electronice pe piața internă și de abrogare a Directivei 1999/93/CE.