Breviar de la înființarea notariatului public român Decembrie 2020

Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici București

Decembrie 1989 – România redevenea un stat de drept.

Înființat în 1950, Notariatul de Stat păstra după 1989 toate competențele prevăzute în Decretul nr. 377/1960 privind organizarea și funcționarea notariatului de stat, Regulamentul de aplicare a decretului aprobat prin H.C.M. nr. 1518/1960 și Ordinul Ministrului Justiției nr. 96/C/1973.

1990

cele 99 de unități notariale care funcționau (40 județene și București, 58 locale), în care erau încadrați 349 de notari de stat se găsesc în fața unei avalanșe de solicitări și se „sufocă” prin numărul mare de acte și proceduri notariale pe care trebuia să le rezolve, fiind înregistrate peste 5 milioane de acte notariale;
spațiile de lucru sunt total inadecvate, condițiile materiale și de dotare absolut improprii, personalul necesar cu mult sub necesități, iar posibilitățile concrete de acțiune ale ministerului de resort pentru rezolvarea acestor deficiențe extrem de limitate;
6 februarie 1990 – după publicarea Decretului-Lege nr. 54/1990 privind desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative , trei notari de stat din Municipiul București: Doina Dunca, Ileana Tomescu și Marina Manole, au încercat o aplicare originală a acestuia, prin crearea unui birou care avea obiect de activitate consultații notariale și traduceri;
alți notari de stat au dus inițiativa mai departe și au propus o decizie radicală: (re) înființarea notariatului public, un pas decisiv pe calea reformei instituțiilor juridice din România;
8 mai 1990 – Dumitru Viorel Mănescu, notar-șef la Notariatul de Stat al Sectorului 3 București, depune proiectul de DECRET-LEGE pentru organizarea și funcționarea notariatelor de stat și a Birourilor de notari publici, urmând ca ministerul să se pronunțe asupra legalității și oportunității acestuia. Presa va consemna decizia ministerului: „din motive necunoscute nu a fost aprobată….”;
la Brașov, se constituie un „grup de inițiativă” alcătuit din notarii de stat Nicolae Bălan, mentorul multor notari în funcție la acea dată, Ecaterina Csorik și Ion Marin , care redactează un alt proiect de lege privind înființarea notariatului public prezentat, fără succes, ministrului Justiției, Teofil Pop ;
din Carei, vine o altă propunere de lege notarială întocmită de notarul de stat Ion Cheresteșiu;
25 mai 1990 – pentru sensibilizarea opiniei publice și a puterii politice în privința riscurilor rezultate din activitatea notarială, Dumitru Viorel Mănescu publica în revista „Tribuna economică” un articol intitulat De ce nu birouri de notari publici?, opțiunea spre care se îndreptau din ce în ce mai mulți notari de stat.

1991

Martie 1991 – la Poiana Brașov, lua ființă Asociația pentru promovarea instituției Notarilor Publici din România, organizație profesională inițiată și coordonată de Ion Marin – în calitate de președinte, și Petru Tănase, secretar. La constituirea acesteia au participat aproape 60 de notari din majoritatea județelor tării, precum și juriști din alte domenii de activitate și chiar parlamentari. Notarii din București Doina Dunca și Dumitru Viorel Mănescu vor intra în componența Comitetului de conducere;
deși veniturile la buget obținute din activitatea notarială se ridică la 2,5 miliarde lei, iar în anul următor la peste 5 miliarde lei, în situația în care noua economie de piață reclama necesitatea notariatului public, Guvernul nu reușește să găsească măsuri pentru îmbunătățirea condițiilor de funcționare a instituției notariale;
sistemul funcționează din inerție, fiind total necorespunzător realităților existente, păgubitor pentru stat și cetățeni iar necesitatea redactării actelor notariale genera zilnic mari aglomerații umane, în toată țara. Activitatea se desfășura în condiții de stres reciproc (notar-cetățean), într-o încăpere de 12-14 m.p., unde se aflau uneori și 25 de persoane (3-4 notari și peste 20 de cetățeni). În aceste condiții, munca cu publicul devenea de nesuportat, la care se adaugă și atitudinea cetățenilor nervoși (după ore de stat la coadă, ce comportament ar fi putut adopta?), a solicitanților recalcitranți și ofensatori, a notarilor și secretarilor obosiți și stresați.

1992

specialiștii din minister, alături de o serie de notari de stat, precum Dumitru Viorel Mănescu – București, Ion Cheresteșiu – Carei și Ion Marin – Brașov întocmesc proiectul Legii cu privire la activitatea notarială, care prevedea varianta cel mai ușor de implementat: înființarea și funcționarea unor birouri de notari publici alături de birourile notariatelor de stat;
Ministerul începea consultările cu Notariatele de Stat și membrii Asociației în vederea amendării proiectului;
nemulțumită de soluțiile ministerului, Asociația formula propriul proiect de lege intitulat Legea Notarilor Publici care viza desființarea definitivă a notariatului de stat la un an de la promulgarea legii, trecerea tuturor competențelor în atribuția notarilor publici – mai puțin cele de publicitate imobiliară, existența substituților și candidaților de notari publici.

1993

cu participarea morală și sprijinul profesional al majorității notarilor de stat, dar și a Direcției judiciare și a notariatelor din cadrul Ministerului, cele două proiecte ajungeau în Parlamentul României sub forma: Legea Notarilor Publici (însușită și promovată de un grup de deputați) și, respectiv, Legea cu privire la activitatea notarială (inițiativa guvernamentală). După cum reiese și din expunerile de motive, inițiatorii proiectelor invocau aceleași neajunsuri ale sistemului notariatul de stat, dar și beneficiile pe care le putea aduce instituirea notarului public, un pas decisiv pe calea reformei instituționale din România;
8 februarie 1993 – cu Adresa nr. 27/1993 – Președintele Camerei Deputaților a înaintat Comisiei juridice de disciplină și imunități, spre dezbatere și avizare în fond, Propunerea legislativă referitoare la notarii publici, aparținând Asociației, iar cu Adresa nr. 44 din 1 martie 1993, Proiectul de Lege cu privire la activitatea notarială, inițiat de guvern;
29 septembrie 1993 – Comisia redacta Raportul nr. 242/261/XV/11 prin care se propunea un nou text legislativ cu diferențe notabile, însă cu caracter unitar, atribut care reieșea încă din titlul proiectului care devenea, în urma asocierii vechilor denumiri: Legea notarilor publici și a activității notariale. Pe acest fond, se demarau lucrările de unificare a celor două proiecte, cu modificările aduse de Comisia parlamentară, în care au fost implicați, pe lângă Comitetul director al Asociației și notarii din București: Rodica Coliban, Doina Dunca, Doina Rotaru, Marina Manole și Dumitru Viorel Mănescu (acesta din urmă participând și la activitatea de redactare);
deși membrii Asociației, cu sprijinul substanțial al Dr. Mircea Ionescu, reușeau să materializeze în forma finală proiectul Legii notarilor publici și a activității notariale, acesta a fost „săritˮ de la adoptare în favoarea altor legi mai urgente.

1994

presa vremii nu a ratat ocazia să prezinte situația existentă la nivelul notariatelor de stat: „Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie Notariatul sectorului 1. Situat într-una din zonele selecte ale Capitalei (pe str. Roma) , într-o clădire arătoasă, îl poate induce ușor în eroare pe cetățeanul neavizat. … Activitatea instituției este caracterizată de lipsă de organizare, pricinuită de lipsa de orice mijloace tehnice și de lipsa de personal. … Este reprezentativ cazul unei doamne care a fost programată pentru a-și rezolva cererea la ora 7.30 la un birou care-și începe activitatea cu publicul la orele 10.00. Nu a avut de așteptat în fata ușii decât două ore și jumătate …Singurul cu adevărat amabil și dornic să ajute s-a dovedit a fi Mănescu, notarul-șef.”
ce uita presa să consemneze era gradul de complexitate a activității, în practica notariatelor de stat întâlnindu-se numeroase conflicte de drept apărute cu prilejul aplicării unor acte normative vechi în contextul unor realități juridice noi, sau a unor acte normative adoptate după 1990 cu dispoziții insuficient detaliate;
notarii italieni Giancarlo Laurini, președintele Uniunii Notariatului Italian, și Vittorio di Cagno, președintele Comisiei pentru Cooperare Internațională din cadrul Uniunii Internaționale a Notariatului Latin, s-au întâlnit cu conducerea legislativului român și au solicitat urgentarea includerii în ordinea de zi parlamentară, ca prioritate, a Legii notarilor publici. La întâlnire participa și Petru Tănase, în calitate de deputat;
1 februarie 1994 – săptămânalul editat de Camera Deputaților și Senatul României, „Parlamentul” aducea în atenția cititorilor cele două proiecte de lege;
3 mai 1994 – Camera Deputaților adopta proiectul Legii notarilor publici și a activității notariale;
iulie 1994 – la Brașov, membrii Corpului inspectorilor generali notariali, alături de reprezentanții Asociației, redactau proiectul de Regulament de punere în aplicare a legii, care urma să fie adoptat în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a normativului. Cu aceeași ocazie se verifica și conținutul Statutului pe care urma să-l primească Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, cu ocazia primului Congres
27 decembrie 1994 – după ce primea o serie de modificări (în total l04, majoritatea de natură redacțională), Legea era votată. În vederea adoptării finale a proiectului urma să se instituie o Comisie de mediere, alcătuită din membrii ambelor Camere după care, raportul acesteia trebuia supus adoptării atât Camerei Deputaților, cât și Senatului.

1995

primul trimestru 1995 – Comisia de la Brașov își continua lucrările pentru finalizarea Regulamentului de punere în aplicare a legii, dar și a viitoarelor onorarii pe care notarii publici urmau să le perceapă. Legea notarilor publici și a activității notariale intra în atenția Curții Constituționale.
11 mai 1995 – prin Decretul nr. 109 din 11 mai 1995 publicat în „Monitorul Oficial” nr. 92 (16 mai 1995) era promulgată Legea notarilor publici și a activității notariale. Poate și pentru a se face o dreptate simbolică notarilor publici interbelici transilvăneni care funcționaseră în baza Articolului de Lege XXXV(35)/1874, sorții hărăzeau legii numărul imediat următor – 36/1995.
cf. art. 106 din Lege, în termen de 90 de zile, notarii publici erau obligați să constituie Camerele Notarilor Publici și Uniunea Națională a Notarilor Publici. La sediile Curților de apel, se luau măsuri pentru instalarea Camerelor Notarilor Publici, iar în București, se propunea ca sediul Uniunii să fie stabilit în clădirea deținută de Notariatul de stat local al Sectorului 2. Până la încetarea activității Notariatului de stat al sectorului 2, Uniunea putea funcționa în sediul Ministerului Justiției;
Legea 36/1995 adopta forma piramidală de organizare a notariatului, urmând modelul francez. Notarii publici, cu sediile birourilor în circumscripția aceleiași Curți de apel (care grupau 2, 3 sau mai multe județe ) formau o Cameră Notarială, cu personalitate juridică, având atribuții administrative și disciplinare;
8 septembrie 1995 – la Brașov, are loc Primul Congres al notarilor publici eveniment care a marcat debutul noii profesii la nivel național.
17 noiembrie 1995 – 484 notari de stat debutau în noua profesie liberală și autonomă.